Sep 14, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Vasile Tudor, între cultul cuvîntului și spectacolul textual

 

„Din ceruri se aprind imagini/ între cuvintele ascunse/ intimitatea-i fără margini”

Nu ştiu să fi existat mulţi autori sărbătoriţi cu atîta însufleţire în urbea lor, pentru faptul că s-au întors la poezie, după cîteva decenii de absenţă şi „tăcere” lirică, aşa cum s-a întîmplat în cazul lui Vasile Tudor (n. 21 noiembrie 1955, com. Lunca, Botoşani), nume afirmat la finele anilor ’70 ai secolului trecut, în redacţia revistei ieşene „Opinia studenţească” şi mai ales în mediul romantic al celebrei cafenele Corso, un fel de Capşa bahluiană, unde i se spunea Jimmy, şi asta deoarece podoaba capilară abundentă îl făcea să semene leit cu celebrul chitarist Jimmy Hendrix. „Era cel mai tăcut şi cel mai paşnic dintre noi – şi-l aminteşte Nichita Danilov. Retras în colţul său stingher, ne urmărea ieşirile cu un surîs înţelegător pe buze. Părea să înţeleagă totul. Arareori îşi exprima o părere personală. Prefera să tacă şi să asculte. Uneori ne citea acolo, înconjurat de fum, de sticle sparte şi pahare, cîte o nouă poezie”. S-a remarcat în 1978, cu un premiu al revistei „Ateneu” la ediţia din 1978 a Festivalului „N. Labiş”, de la Suceava, după care a citit versuri în legendarul cenaclu „Junimea” de la Casa Pogor, condus de regretatul Daniel Dimitriu, pe atunci un fel de culoar spre consacrare pentru debutanţi. Un premiu al revistei „Tribuna” şi un altul al „Convorbirilor literare”, pe care le obţinea în 1980, confirmau apogeul acestei scurte perioade veleitare.

Aici filmul despre poetul visător sub teii Copoului se rupe brusc, nefiind singurul talent care promitea să se piardă în volbura socială. Şi-a văzut cuminte de carieră, devenind un respectabil judecător şi avocat la Suceava, unde s-a stabilit după perioada universitară. Nostalgia faţă de poezie a tresărit cu destulă întîrziere, prin 2011, pe cînd Vasile Tudor împlinea 56 de ani şi răscolea prin arhiva tinereţilor, recuperînd din miracolul altei vîrste un vraf de manuscrise ce păreau definitiv uitate. A prins contur astfel un prim volum de poeme, Pietre curgătoare, încredinţat lui Călin Vlasie şi Editurii Paralela 45, carte ambiţioasă, dar compozită, vrînd neapărat să convingă. Au urmat la scurt timp alte cîteva titluri: Escortele tăcerii (Charmides, 2014), Sălbatica stafie/ Savage ghost (Timpul, 2014), Cartea sonetelor (Timpul, 2015), Babel (Paralela 45, 2016). În luna mai 2015, era intens elogiat, la Universitatea din Suceava, cu prilejul unui simpozion „Omul şi Mitul”, pentru faptul că a revenit la uneltele poeziei. Autorul divulga atunci faptul că „85 la sută din volumul de debut aparţine perioadei studenţiei” şi că în paranteza celor 30 de ani de infidelitate faţă de poezie a citit mult şi a scris ocazional. Cu acelaşi prilej, conform unei relatări din presa momentului, criticul şi profesorul Mircea A. Diaconu arăta că „poemele lui Vasile Tudor sînt odihnitoare, nu creează fracturi, citind două poeme ale acestuia şi unul al altui autor, pe care nu l-a numit, pentru a arăta frumuseţea poeziei poetului sucevean, în comparaţie cu stilul frust al poeziei care se scrie acum”. Totodată, s-a aflat că opera lui Vasile Tudor a fost analizată pe larg şi aplicat la cursul de poetică a profesorului Dorel Fînaru, coordonatorul volumului „Analiza discursului poetic. Comentarii ale textelor volumului Pietre curgătoare de Vasile Tudor”, 2015, în care studenţii şi-au dat silinţa exegetică în nu mai puţin de 150 de comentarii! În cadrul manifestării au fost recitate poezii ale lui Vasile Tudor în română, engleză şi spaniolă. Cu adevărat impresionantă această desfăşurare de forţe în jurul unui bard ce părea ieşit din uz şi dat iremediabil uitării! Motive destule să devenim curioşi: există argumente pentru atîta efort promoţional acordat unui autor cu o traiectorie arcuită în două epoci?

 

„…atît de-încet rescrii/ cu sîngele dintîi/ cuvintele rămase din Cuvînt/ particule surprinse/ din Marele Poet…”

Cred că avem de urmărit în acest caz, concomitente, o voce poetică a juneţii şi o alta a maturităţii, luîndu-se cumva la întrecere sau puse în dialog: care din ele apare azi mai interesantă, mai convingătoare, mai elocventă? Deşi poemele nu sînt datate, nu e greu să le identificăm provenienţa în timp. Din piscul vîrstei adulte căutările începuturilor par a descrie o stare de beatitudine paradisiacă, pierdută, însoţită de nostalgii şi păreri de rău: „O, nebunia de-a fi fericit prin uitare/ opiu trufaş!/ Pace vouă, vremi ale doliului de argint,/ pace albelor iubiri!/ Tînărul sfios/ îmblînzeşte şarpele singurătăţii/ redîndu-mă Iluziei…/ O, magie, rară magie/ prin tine mă revolt”. (Magie) Poezia din adîncuri de timp provoacă bucuria de a activa memoria, acea „alchimie a vieţii” care barează duhul neantului: „Îmblînzeşte-mi fiara lăuntrică,/ urletul liric ameninţă moartea!/ Cea care vine-n umbra ta/ e viaţa mea obişnuită…/ Aminteşte-ţi copilăria/ care într-o noapte de Paşti/ se îngrozise-n singurătatea unui cîntec;/ aminteşte-ţi:/ erai mut şi nu puteai striga”. (Aminteşte-ţi: erai mut) Un chip himeric din demultul fiinţei se insinuează, ca o umbră obsedantă, în oglinda cotidiană. Criteriul afectiv al acestei poezii recurge la povara unor rudimente din feeria sinelui, pierdute într-un ev de euforie vizionară: „Adolescenţa din întunecimi iradiază orbitor/ un chip abandonat, purificat de rugă…/ Cel singur îşi tîrăşte steaua/ într-un pustiu îndoliat./ Drog sfînt – iluzia cea blondă…// Din zodii suflă vîntul ruginiu/ şi spulberă splendoarea feţei./ Iată sufletul morţilor în mîna Cerşetorului…// O blîndă răvăşeală/ nemărgineşte ochii.// Timidă,/ peste ziduri mi-i umbra minutar!” (Rondul de singurătate) Poetul-de-azi caută în albia timpului silueta poetului-de-ieri şi chiar asta este tema predilectă la Vasile Tudor, vădind o „boală” ce s-ar putea numi a eternei reîntoarceri, a dorului ontic, proprie spiritelor care îşi adoră copilăria sau adolescenţa trăită în voie. E un mod de a da satisfacţie „vîrstei de aur” a fiinţei, dar şi de a lăuda o stare de libertate creatoare a cărei combustie persistă: „O, cîtă sfinţenie în acalmia din trecut!/ Cel fericit m-abandonează/ de-a pururea şi-n veci…/ Blestem vouă, noptatice vîrste,/ palide zvîcniri de zi!/ Altădată rîsul alb/ spulbera orice urmă de griji;/ altădată fără patimi eram/ şi alintatul nemuririi…/ dar orb eram şi nu puteam vedea/ cum Timpul profanează intimitatea/ lumii”. (Dar orb eram…) Asemenea precedenţă are darul să inspire o caligrafie elaborată, deprinsă într-o perioadă de iniţiere pasională în tainele alchimiei cuvîntului, a spaţiului expresiv, în căutarea spectacolului textual.

Cum scria Vasile Tudor în perioada uceniciei, pe cînd era fascinat de misterul logosului, al formării şi de-formării tensiunii lexicale? Un text de la 18 ani denotă – dincolo de ingenuităţi euforice – o tensiune lirică superioară: „…motivez orele/ ce absentează din mine/ pînă cînd semnele adunării/ îmi vor mistui sufletul// gîndesc la vinul ce va curge/ prin zăpada trupului/ la ultimii stropi/ ce-mi vor păta acoperămîntul// şi alţii vor cinsti..”. (Viziune ’73) E cert că a crescut în cultul cuvîntului, cel care imprimă o prudenţă ingenuă reflecţiei: „Scriu la acelaşi cuvînt/ pînă cînd hîrtia mototolită/ desprinde cerul/ pînă cînd literele/ mijesc ziua;/ pînă cînd cariile/ vor surprinde lumina/ sînt în acelaşi Cuvînt”. (Geneză) Formatul miniatural al poeziilor, în frînturi de gînd, invită semnificările la reverie senină, în registrul sugestiei: „…în ceruri înfloreşte liliacul/ îngerul/ în mine..”.; „…şi strîngeam plîngînd/ în dintele de lapte/ sînii cu moarte”; „…patima scade/ în azur nestatornic/ suie mormîntul.”.; „…ah, lepădarea cea de însumi/ aer/ vindecat de păsări.,.”.; „…cîntă, lumină!/ în pulsaţii dansează/ întunericul..”. „…mi-i sufletul boala luminii,/ tristeţea:/ lespede-n urzici..”.; „…invizibil greier/ umblă prin mine/ ţîrîie în creier..”. Rîvna formală denotă înclinaţie manieristă, de fapt semnul disciplinei autodidacte. Nu lipsesc secvenţele naive, încifrate straniu sau pueril, dar contează intenţia întocmirii unui spaţiu poetic coerent şi activ, în care miracolul poeziei iese lesne la iveală din adîncul vizionar al limbajului: „…insesizabil/ freamătul silabelor/ în muţenie..”.; „…totul a fost spus/ numai el mă rescrie/ în cerul opus..”. Cînd iese din panica studiului precaut, poezia se destăinuie în largul ei, îşi află imaginarul în falduri obscur-funeste: „lumina carnivoră se lăfăia în ceruri/ în valurile tale dansau toţi înecaţii/ (sălbatică revoltă, smintită libertate!)/ o, incantaţii sacre purificau adîncul”. (Marină); „e o frumuseţe-nmormîntată în oglinzi,/ de pretutindeni/ un duh astral revarsă viaţa/ din animalele cereşti…// dar somnul din nămoluri/ închide orice gură/ şi Totul se retrage-n forma sa// cel fără formă învaţă-nchipuirea/ o, pe buzele lui/ cuvintele sînt pietre curgătoare!” (Somnul din nămoluri)

 

„…degeaba crezi că poezia are suflet/ că-n ea mai sîngerează/ bolnavul de cuvînt”

Faima poeziei – credea tînărul Vasile Tudor, pe cînd trudea la vibraţia versului, în preajma unor Mihai Ursachi sau Ioanid Romanescu – stă în elogiul luminii, în unirea astralului cu teluricul, în „trezirea” cuvîntului din „nămolurile” prozaice. Conştiinţa scrisului îl apropia astfel de orficii anilor ’70, care se vedeau călători în imperiul rostirii de sine, căutînd sub straturile geologice depuse de aluviunile atîtor epoci, ecoul sunetului originar. Uitarea de sine deprinde orgoliul tăcerii, amintind de un alt ieşean de preţ, Dan Laurenţiu: „o, eu sînt/ în marginea de văz a lumii/ prinţul tăcerii pe pămînt”. (Admirarea) Se consideră dependent de absolutul din cuvînt: „Luaţi şi beţi, acesta sînt:/ o umbră beată de cuvînt!” (Autoportret) Cuvintele ca „pietre curgătoare” descriu această albie vie a contemplaţiei, unde totul devine spaimă bacoviană, umbră şi îndoială: „În noaptea asta/ geamul iubitei a-nnebunit de singurătate./ Peste tot e o linişte din acelea/ în care ai putea să fii un mort./ Ai zice că sufletul se înalţă la cer…/ O lume abulică deschide mormîntul/ şi dragostea-i sălbatică stafie…/ o, melancolia luminii/ purifică întunericul,” (Sălbatica stafie) Nu lipseşte sentimentul vanităţii care însoţeşte orice ieşire din starea de graţie în voia sufletului: „O lespede dormi-va pe lumea-n meditaţii/ o culme înverzită/ un gard ghimpat/ un cal/ o, lume, regat de negaţii,/ pe drumurile tale şi eu vagabondam!” (O lespede) Vitalul afectat de artificiu recurge la fondul genuin: „Să ştii că te-ai trezit/ cu un ochi ucigător chiar în tine,/ chiar în cuvintele tale/ şi că explozia/ e o numărătoare inversă/ şi totuşi să nu-ţi pese/ şi să rîzi, să rîzi nebuneşte/ de cei ce mai cred/ că ochiul şarpelui ar mai putea opri/ sensul orar”. (Ochiul de şarpe) În sonetele studenţiei, respiraţia ludic-boemă domina forma fixă, spre satisfacţia colegilor de ofrandă bahică: „Preatrista mea numită Wer,/ Numai vederea te mai strînge./ Ţi-ai pus cuvîntul meu cercel,/ Dar toţi îţi mai vorbesc prin sînge.// Ai tras prin tine un alt cer,/ Să fiu un plîns fără ureche,/ Prinţ invizibil şi stingher/ Vagabondînd o lume veche.// (Prin reverii se arată R/ Simţind în cifra π o lege!)/ Însingurat de-a nu fi cer/ Nu poate viaţa-mi să te nege!// Preatrista mea numită Wer,/ Un vagabond singur e-un rege!” (Sonet către Wer); sau, tot pe tema zădărniciei: „Curgi, vîntule: nebun nisip,/ Căci lumea e o lumînare!/ Cel care vine fără chip/ Ucide umbrele-n suflare.// Acesta este trupul meu/ Ospăţ bolnav de alterare!/ Hrăneşte-te şi bea mereu/ Căci sîngele-i cu minutare!// O schimbă-mă în ce nu sînt// În altă naştere mai mare/ Din pîntece eram pămînt/ Şi mama mă crezuse soare!// Curgi, vîntule: trezit mormînt,/ Pe flacăra întîmplătoare!” (Sonet către vînt)

Pietre curgătoare, debutul întîrziat, e un volum de reacomodare cu gloria lăuntrică, iar din piesele produse iniţial şi răsfirate aici putem presupune că, dacă s-ar fi luat în serios şi s-ar fi ţinut de poezie, Vasile Tudor ar fi reuşit să-şi impună mai pe larg fondul autentic: unul reflexiv, în dicţiune preţioasă, cu fantezie limitată şi fiori thanatici; după cum tentaţiile manieriste trebuie şi ele luate în seamă. Compoziţional, volumul următor, Escortele tăcerii (lăsînd la o parte conotaţia mai nouă, frivolă, pe care a căpătat-o termenul escortă!), se aseamănă celui de debut, cu poezii recuperate şi altele recente. Poetul şi-a conceput şi un text programatic, despre multiplicarea eului lăuntric, devenit purtător de timpuri şi „anticarul altor inimi”, altor trăiri însoţitoare: „Chipurile dizolvate-n întuneric/ le simt cum umblă/ fără de contur;/ escortele tăcerii/ vîslesc în invizibil/ o deltă se deschide/ şi-n nuferii închişi/ se-aprinde lumînarea”. Misterul cuvîntului era pentru el un elogiu adus naturii contemplative, dar şi iubirii iniţiale din care se naşte totul: „Cuprinde-mă, beznă,/ ceva o să rămînă/ teama ce mă ţine în lumină./ Dar voi intra în tine/ altfel decît luna/ altfel decît norul/ însetat de ploi./ Al tău am fost dintotdeauna/ chiar dacă uneori/ Cuvîntul/ m-a îndemnat la erezii”. (Altfel decît norul)

Oscilaţia între două lumi, între două nişe ale memoriei, între două sesiuni afective, permite un colaj imagistic, drapat cu inocenţe reflexive, fără multe confesiuni, fără consum digresiv, presărat însă cu un dramatism tihnit şi o gesticulaţie retractată: „Sufăr în liniştea chipurilor./ Ceea ce altădată a fost real/ e numai o iluzie;/ indiferenţa-n care dor/ sînt lucrurile toate// o amăgire-i orice formă/ din somn au deschis zorii/ irişii albaştri/ şi somnul i-a închis;/ prea repede-i suflarea// degeaba întîrzii/ în alchimii rebele/ nu-i dată-închipuirea care/ clipirea ar reda.// Trist aur fără deget/ sînt doldora de tine”. (Alchimii) Nu aflăm păreri de rău sau remuşcări, ci doar o voluptate recuperatoare, ca o plutire temerară între umbre, dublată de o suferinţă contemplativă discretă, pe tema fugit irreparabile tempus, dominanta creaţiei recente. La care se adaugă tema combustiei afective neexplorate, a profunzimilor tăcute, „pungă” de zăcămînt neştiută, abandonată cîndva, poate pierdută, poate regăsită tardiv: „Doamne, în amurg,/ duhul zilei în amurg/ se mistuie în sînge/ primeşte-l ţărînă/ în trupul meu tînăr/ în al meu suflet incomod/ sînt magme ce aruncă/ întunecimi aprinse,/ dar aurul din ele/ şi-n urma mea va rîde/ mereu ca altădată/ şi la acelaşi geam…/ Doamne, în amurg/ şi liniştea constrînge..”. (Duhul zilei)

 

„…îndepărtată/ strînsă-noapte/ o stea cît sufletul mă arde…”

Este interesant cum din acţiunea întoarcerii la poezie, Vasile Tudor construieşte o dramă a conştiinţei textuale, a rătăcirii traseului şi mesajului iniţial, şi în felul acesta intră în consonanţă cu obsesiile optzecismului şi cu tema „poemului pierdut” în întunecimi de fiinţă. Mai mult, are motiv să pătrundă rimbaudian spre tenebrele vizionare, în căutarea iluminărilor, aventură atît de dragă iniţiaţilor, şi care se soldează adesea cu voinţa de a distinge izvoarele poeziei: „Cuprinde-mă, beznă,/ ceva o să rămînă/ teama ce mă ţine în lumină./ Dar voi intra în tine/ altfel decît luna/ altfel decît norul/ însetat de ploi./ Al tău am fost dintotdeauna/ chiar dacă uneori Cuvîntul/ m-a îndemnat la erezii”. (Altfel decît norul) Cum arată meleagul latenţelor impersonale, bîntuit de demonia răsfrîngerii abisale? „Pămînt numai pămînt/ nu-i aer şi nu-i vînt/ nici litere-n cuvînt/ un plîns dacă mai sînt/ cer negru de pămînt..”. (Plîns) Experienţa nu se soldează cu feerii edenice sau latenţe culturale, ci atestă o interioritate populată de umbre reductibile Cuvîntului iniţial: „Nimic nu se pierde./ E de-ajuns Cuvîntul/ şi lumina dezvăluie chipul./ Interioare umbre/ aprind şi reaprind veşmîntul./ Dincolo de mine/ înluminarea-i rece”. (Înluminarea) Altă dată, evocă o nălucă de nicăieri, rumoare a altui ev, care colindă funest ambientul, aducînd cu ea furtună şi nelinişte: „Noapte de noapte/ s-a agitat în geamuri/ a fluierat metalic/ îngrămădit de străzi/ s-a repezit în ziduri/şi-n ezitări/ rafalele au fluturat/ a stins în ceruri umbra/ iar cerurile-n ape/ reaşezînd în lucruri/ acelaşi praf obez/ a scuturat şi timpul/ în florile deschise/ întunecatului pervaz…// (E-atît de liber în furtună/ încît/ în libertatea lui/ s-a auzit lăuntric/ Asemeni lui/ doar sufletul mai umblă/ de pare-al nimănui)”. (Al nimănui) În dincolo-ul poeziei se arată doar un freamăt al de-semnificării şi nu se poate să nu remarcăm aici o speculaţie proprie textualismului: „Spui că umbra-i iarbă/ iarba vînt/ vîntul nor/ norul rîu/ iar eu rîd/ rîd şi cred.// Dar cînd rămîi tăcerii/ în mine mai aud/ rîul nor/ norul vînt/ vîntul iarbă/ iarba-umbră de Cuvînt”. (Spui) Viaţa în lumea umbrelor – lumea esenţelor – e aridă şi monotonă, dar aici, în subterana radioasă, se regenerează ţesutul eteric al marii Poezii: „…umblu pe cărările/ trezite de pasul tău/ umbră în umbră intrînd/ şi nici nu ştiu/ unde mă duc/ tăcerile pustii…” (Umbră)

Cum spuneam, la Vasile Tudor a fost vorba de o experienţă timpurie, curmată de intrarea sa cu devoţiune într-o profesiune austeră. Şi-a asumat alt rol. Ca formaţie poetică, la despărţire, autorul nostru se arăta înrolat în promoţia şaptezecistă, „promoţia auctorială”, cum o numea Laurenţiu Ulici, „arhipelag de singurătăţi”, fără sentiment de grup, orfică şi vizionară, venind după promoţia explozivă a „luptei cu inerţia”. I-au urmat valul optzecist, dominant un deceniu şi mai bine, apoi himero-trivialii nouăzecişti, milenariştii, fracturiştii, douămiiştii, minimaliştii de dată recentă… Cînd Vasile Tudor şi-a revenit în firea poetică se perindaseră mai multe modalităţi expresive pe scena poeziei, dar afinităţile sale cu programul textualist al optzeciştilor au rămas statornice, deşi colegii lui Coşovei şi Iova se impuseseră tocmai ca opozanţi ai unei mentalităţi estetice care – cu ardoarea profunzimilor – pierduse amprenta realului, a cotidianului. Poemele cu care poetul-magistrat încearcă să se reintegreze literar noului climat se împlinesc în orizontul promoţiei imediat următoare: el ştie reflexele optzeciştilor, le-a studiat bine din off reuşitele şi convenţiile şi era firesc să adere la ele, găsind cumva continuarea. În susţinerea acestei atitudini vine cu două argumente programatice, aderînd cu ele la textualismul primar. Unul se referă la autorul care se lasă scris de poem, şi nu invers, poem care nu se „ascunde” în adîncuri, ci iese la lumina zilei să simtă concretul, idee care a însufleţit mişcarea textualistă: „Ar trebui să auzim/ poezia naturii/ care nu ştie/ legile culturii…/ Ea însăşi rescriindu-se/ se scrie/ din visul cerurilor sparte/ surprins în prozodie/ de marea libertate./ Ea însăşi e un fruct/ ce-n alte forme/ şi putrezind învie./ Fără reguli/ e mai multă severitate/ în poezia/ de dincolo de carte.// O mai aud în însumi/ cum mă scrie/ cu zile paginate/ discreta poezie!” (Ar trebui) Un al doilea argument sugerează „pînza” marelui poem universal, care include textul şi retorica lui, obiectivate de condiţia poetului, făcînd abstracţie de ea: „Cuvintele-s aceleaşi,/ dar din interior/ le-însingurează/ ce le-însufleţeşte./ Sînt fără vîrstă-n cel ce mor,/ sînt locuite şi mă dor,/ nimic nu este-n lipsa lor…/ O, Babel Abel,/ ce păstor/ strîngîndu-le/ mă împînzeşte?” (Turn)

 

„nici un cuvînt nu spune frumuseţea/ numai durerea albă/ din nori sentimentali/ mi-asediază viaţa”

E aici o despărţire, o desprindere de idealitatea orfică şi de sublimul conceptual, nu fără o descriere a traseului parcurs spre fluidul concretului: „Din ce noapte-am răzbătut/ Mult prea dureros de mut// Ce grinzi mamă ai ’nălţat/ De sînt de nevindecat// Ce lumină duc în mine/ De o-îmbolnăveşte-oricine// De rămîn un fel de ceas/ Cu somnul pe cifre tras”. (Din ce noapte) E o altă perspectivă asupra actului poetic, dar şi o altă etapă: „…departe m-ai dus/ sînt anii în care/ eram pur şi supus..”. (***) Destăinuirea „eram pur şi supus” spune multe despre starea preliminară, de acomodare cu speculaţia vizionară. În rest, Vasile Tudor e un optzecist întîrziat, adaptat din mers, plăcîndu-i să textualizeze molcom existenţa, cel puţin declarativ. La nivel aplicativ, se vede lipsa unui parcurs mai amplu, în regimul realităţii sau al memoriei, cele două rezerve active pentru optzecişti. Materia adusă în operă e destul de săracă, rarefiată şi stilizată, filtrată în exces. Părăsind un anumit discurs, al revelaţiei fantomale, cu „stafii sălbatice” şi „duhuri astrale”, nu găseşte resursele potrivite pentru celălalt versant, preferînd să se refugieze în viciul formei fixe a sonetului. Pune astfel epilog unei dileme, lăsînd în voie făgaşul alternativ al creaţiei. E un poet de spaţii restrînse, pasionat de „fineţuri” inspirate, de miniaturi reflexive. Atras de gestica agitată optzecistă, se simte parcă mai bine, temperamental, în ipostaza căutătorului de „ascunzişuri”, acolo unde „forma învaţă închipuirea”.

Volumul Cartea sonetelor atestă un confort artizanal, prin a respecta o definire celebră care spune că, deşi nu toate sonetele sînt poeme de dragoste, cum era specia la origini, forma extrem de raţională domină mereu un subiect sau un concept iraţional. Să luăm ca exemplu Sonet către Imagine: „Mă risipesc în sine-mi schimbîndu-mă la chip/ Bolnav fără iertare de-albastrul cel cu pîntec/ Ea-i preschimbată doamne în tristul arhetip/ Să nu mai pot vreodată prin alta să mă vindec// Imagine trezită, o, cum să te ucid/ Cu mîna infidelă tragi aerul în seară/ Din constelații curge prealimpede lichid/ Și sînii tăi îl varsă cu viețile-n afară// Atom rostit de țărmuri ori marea în auz!/ Ești voce care-nchide lumina în silabe/ Cu tine sînt mai singur în noaptea lui Isus/ Ce-și scutură din sfere triunghiurile albe// Ești dogma de-Înviere ce numai ne însoamnă/ Suava-înfățișare, însingurată doamnă!” În sonet, Tudor prinde curaj, e mai spontan, mai firesc, îşi permite o dungă de ironie idilică şi cultivă acea vervă degajată, hedonistă, sedusă de tipare: „Ce-am scris am scris: nimic nu-i întîmplare/ Nici un cuvînt uitat printre hîrtii/ Mototolite, aruncate vii/ Printr-o fereastră-n ţăndări de visare.// Ce-am spus am spus: nimic nu-i nou sub soare/ Aceleaşi cuvinte se rotesc/ Interior, într-un vîrtej ceresc…// Iar vremea-n suflet mi-i numai o boare.// Ce-am fost voi fi: nor plin de fulgerare/ Acelaşi individ între priviri/ Mult mai absent, lipsit de amintiri,// Rîu rămuros întors înspre izvoare./ Ce-am scris voi fi, ce-am spus voi mai fi fost/ Acel în plus, un altul fără rost”. (Sonet către Ecleziast)

Energia lirică e decantată în sonetele mai noi din Babel, volum iarăşi compozit, care adună antologic poemele anterioare, într-o nedecisă organizare tematică. Am reţinut un sonet în care îşi fac loc cu naturaleţe detalii despre destinul poetului, nutrind păreri de rău după perioada de magie în întuneric, unde îşi simţea vederea împlinită: „E orb şi-acel ce-şi face un idol din lumină/ În blonde transparenţe mi-i sufletul neclar/ Amiază în emoţii, tremol de minutar/ (O, cifrele repetă vechimea în surdină)// Infuzii de-întuneric îmi limpezesc vederea/ Materia-i străină de forme-n nevăzut/ În reverii mă pierde cel dureros de mut/ Cel care îmi împarte fantasmelor puterea// Iar lumea se transformă-n altă-închipuire/ Surparea nopţii-începe din nou acelaşi zid/ În care înspre mîine va fi să mă închid/ (Singurătate albă cu inima-n zidire)// În jur se-înalţă-n turnuri molozuri de hîrtie/ Fără durere totul e numai igrasie” (Sonet către Zidire) Surprinzător, reuşitele de notaţie melancolică ale perioadei tîrzii rămîn cele care comunică cu grota  „iluminării”, sclipiri din „vîrsta de aur” corsoniană: „…e viu Cuvîntul/ chiar de nu-i rostit/ e-o naştere de lucruri/ din chipul meu pierdut/ o moarte ce învie/ interiorul mut/ e viu cuvîntu-mi/ cine l-a tăcut?…” (Cuvîntul) Alte performanţe sînt inutil de aşteptat…

Poet cu o traiectorie specială, cu ezitări între chemările Parnasului şi roba de magistrat, făcînd din poezie o formă de cunoaştere şi de activism sufletesc, Vasile Tudor şi-a luat locul binemeritat în garnitura optzecistă, cu felul său discret de a face din cuvînt un mod de a înfrunta limitele.

Revista indexata EBSCO