Sep 14, 2018

Posted by in Poezii

Leo BUTNARU

Doi poeţi germani

 

  1. Trakl

 

                        …noaptea cuprinde

                                luptători muribunzi, sălbateca jertfire

                                a gurilor sfărîmate.

                                                                (Georg Trakl)

 

întunericul se insinuează de prin subpămînturi

hidos ocrotitor sieşi parcă cel mai depărtat de biologic şi

nicidecum nu poate fi confundat cu anestezia ostoitoare de

suferinţă – străin e de stările de materie şi de spirit

mereu fiind stare de dinaintea dispariţiei

 

disperarea – roi de viespi negre enervîndu-se în

cutii de bizară rezonanţă; cutii de conserve deschise cu baioneta

şi hulpav golite de cătane sinistre schilave îşi încropesc fagurii

plini doar de ele însele

şi totuşi mierea neagră parcă ne acoperă sufletul ca pe un

grotesc Pompei al pompelor funebre gestionate de doctorul Trakl

nefiresc înveşmîntat în frac cu cruce roşie şi…

cască din primul măcel mondial

la balul mascat punîndu-şi bineînţeles masca de gaze încît – cu

holbatele-i lentile – aducea a periscop ambulant prin

reţeaua de tranşee a începutului de secol care parcă

în loc de prima respiraţie

şi-o gîfîie pe ultima

 

îi propun lui Georg să facem schimb de numere personale – tăblii

cu cîteva cifre imprimate în aluminiul lor după care se identifică

cei ce s-au prăpădit pe cîmpul de pierzanie

şi – surprinzător –  se dovedi că tăbliile noastre conţin unul

şi acelaşi şir de cifre – ceea ce nu este deloc exclus – pentru doi camarazi

aflaţi la mare distanţă în timp în armate şi războaie diferite

astfel că recuperîndu-se cumva cîndva vreuna din acele tăblii

cineva – pe moment – ar putea crede că locotenentul farmacist Georg

Trakl s-a sfîrşit undeva aici pe malul Nistrului – apă însîngerată

nicidecum în stare să-i ajute pe cei căzuţi cu leacul ori cu

lira în mînă

 

  1. Stegarul Rilke

 

dezmorţit în renunţare

urc pe propriul creştet – de acolo

se vede mai bine – de acolo

mă pot plonja în mine, în subliminal

făcînd cercuri, unde în firea-mi ce realizează

starea de absurd ca limitare totuşi a

deplinătăţii ei – astfel că

nici absurdul nu poate fi definitiv

omnipotent (printre altele fie subliniat)

 

dacă poţi suporta bezna propriului tău adînc –

plonjează! cutremurîndu-ţi conştiinţa

dezmorţind-o, răsfirînd-o în corole de unde

creînd opacitatea policrom-semantică necesară

iscodirii întru taină

(şi tain?…)

 

urc expus rătăcirilor verticale

şi de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke

galopînd prin imensa cîmpie a propriei sale poezii

germano-austriece (cît pe ce să zic: româno-basarabene…) ca limbaj

şi universală ca geografie

de unde trag concluzia că

urcîndu-te în propriu-ţi creştet

îi vezi mai bine pe ceilalţi şi – important –

chiar pe cei importa(n)ţi

din punctul de vedere al şlefuitorului de lentile – adică

al spiritului – lumea ca navetă volumetrică a

plin-golului (,) gol-plinului mormînt-cenotaf – că doar

aceasta e noţiunea – imbold al (i)scării filozoficeşti

celelalte nefiind decît accesorii, combustii, anti-somnul

raţiunii, ceea ce confirmă că prezentul discurs nu e chiar

otova al absurdului – e combustia desfătului devenirii prin

urcare pe propriul tău creştet şi

pe al celorlalţi – afinilor, unii dintre care sînt cu adevărat

grandioşi, precum stegarii

 

 

Zbor peste un cuib de cuci

 

În Bois de Boulogne unde nu are ce căuta şarpele Boa

cu un cotkodac de reclamă găinuşa de pădure laudă

pelicula Kodak bună de-a imortaliza (la ce bun?…)

păpădiile despuiate de asteriscurile lor fulguitoare

ce trimit din văzduh din nori la notele de subsol ale

filosofilor trăitori în mizerie;

cot-ko-dak! exclamaţie

destul de stridentă – din trei silabe putere – peste păpădii

şi flori de sunătoare (…în gol) fîlfîie din aripioare

fluturi-cap-de-mort în aproape egală măsură cu

lepidopterele-cap-de-viu prin locuri unde probabil uneori

omul îşi pune capăt zilelor cîrtiţa îşi pune capăt nopţilor

prin care – unele şi celelalte – miresele lui Chagall

sau Margareta lui Bulgakov zboară peste un cuib de cuci în care

pacienţii cu caiete dictando în mîini stau relativ ogoiţi sub privirea

dictatorului surdo-mut: Neantul… – mintea căruia

are mereu o Idee avans faţă de mulţimea sentimentelor

păpădiilor sau fluturaşilor…

 

 

Poeme şi poeţi ţinîndu-se de mînă

 

La nouă dimineaţa,

                                                                e Arctica.

                                                                                (Sylvia Plath)

                       

La unul din poli

pe catedrale de gheţari

unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali

papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri

acolo mi s-a întîmplat un poem laconic încît

poate fi reprodus şi aici –

(pe creasta unui nor – semiluna

ca o focă de foc

pe vîrful aisbergului din tărîmurile unde

exoticele noastre dorinţe

se întretaie cu recea

realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire

întîmplîndu-mi-se la Neptun

în dreptul Vilei Stancu unde

marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi

întinzîndu-şi pe ţărm balele melanjului de spumă

alge şi meduze lentiloforme

lunecoase simpatic-greţoase

uneori îngogoşate în placente de petrol

suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele

zise dadaist-suprarealiste

comentate de veleitari cu ochii încercănaţi

împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil

începutului bolii de rinichi

şi atunci şi acum mirîndu-mă cum iată

toate se leagă în lumea aceasta dacă

liantul este reţeaua liberală a poeziei în care

sensurile circulă în toate sensurile

pînă fireşte se întîmplă accidentul finalului de poem

sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care

în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent

e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor

eu unul avînd impresia că bărbatul ce o ţine de braţ

(exact: ca într-o pictură de Chagall)

e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi

ambii

cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor

altarelor reci precum scria

condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care

în loc să traverseze Styxul

traversează

Oceanul Îngheţat de Nord.

 

 

În preajma Vilei Stancu

 

totul palpită

zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă

lentă ca începutul de Sirtakis

 

de pe pămînt ridicîndu-se, roua

mai adăstă sub reversul frunzişului

sub venele rămurişului, puţin

dar parcă prelungind totuşi ceva – o

durată, o stare, un hazard de prospeţime

 

năvoade cu nimic sau, poate

cu lumină; mirt pe fruntea sfîrîitoare a

după-amiezii; restricţia pauzei de prînz

închide difuzoarele; răscopt

cîte un fruct încearcă să zîmbească a rîde

cîte o libelulă năucă se loveşte de lentilele

ochelarilor de soare

peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului

Olandezului zburător

 

e timpul intens, condensat al traiectoriilor

peste care strigă muezinii Balcanilor

în paralelismul religiilor guralive

 

mi-i dor de Balcic şi re-

compun pe nisip harta într-un chip pur geometric

dînd din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

 

un interpret de folclor apăsîndu-şi peruca pe che-

lie (sună aproape italieneşte: che-

lie...) cînd înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-

pizi, ţinînd – cîntăreţul – capul ridicat precum

reptilele mezozoicului

şi cîrlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

 

sub paravane de plajă – picioare ridicîndu-se pe rînd

în presupusa artă a nudismului

indivizi ce aduc a borne ruginii

sau, din contră, a stîlpi de sare; talie medie, €uro-

peană; realismul plajei nudiştilor

lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e

anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

 

ioc stele şi căluţi de mare

ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare

prin CD-urile entropiei exoticului, dar

şi derizoriului

printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi

cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-

delaire

 

încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme

întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-

galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a

nisipişului, dîndu-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-

mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-

versului-(şi)-versului)… À  bientôt!

 

Tropicul Cancerului

 

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată

de ghid sigur însă avînd poezia

ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam

prin locul unde printre umbre lungi de palmieri

ca printre degete curge

curentul şi undele oceanului

pe unde

cu cîteva zeci de paşi mai departe de ţărm

atîrnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi

pe sub care

din vreme în vreme apare

tîrîtoarea liană a vreunei şarpe

modificînd arhitectura prafului

astfel în mintea mea

împreunîndu-se arhitectura copacilor cu

arhitectura prafului

şi arhitectura sonoră a psalmului:

Veniţi fraţilor

să vedem ţărîna şi praful din care am fost zidiţi.

 

Aleluia!

 

Revista indexata EBSCO