Sep 14, 2018

Posted by in MOZAIC

E. LOVINESCU – Critica și istoria literară

[…] Pentru a fi critic se cer însuşiri destul de rare. Se cere mai întâi o înţelegere intuitivă a lucrurilor de artă, o înţelegere lu­minată apoi la facla multor cunoştinţi şi pe urmă o nea­târnare de spirit, o deosibită îndrăsneală de cuget pentru a închega, cel dintâi, o părere şi a o apăra cu înverşunare împotriva tuturor. Căci domnilor, nu e uşor de a avea cel dintâi o părere. Răspunderea morală pe care şi-o ia criticul e vrednică de cinstirea noastră.

Un critic e un militant; el a un soldat în ţinută de campanie, pe terenul cultural; ele un semănător de idei. Nu trebuie să uităm însă, că aceste idei sunt ideile lui; ele pot fi bune după cum pot fi şi rele. Aruncate aiurea în mijlocul mişcării intelectuale, ele sunt repede cernute şi reduse la dreapta lor valoare, Ce s’ar întâmpla însă, dom­nilor, dacă sămânţa nerodnică ar cădea aici, în sânul Uni­versităţii? Studenţii nu sunt chemaţi a elabora ştiinţa şi cultura unui neam; ei sunt meniţi s’o primească aşa cum alţii au înfăptuit-o. Ar fi deci o mare greşeală, dacă pe lângă firele bune s’ar arunca în ogorul lor şi neghină.

Nu-mi închipui Universitatea ca un fel de câmp de ex­perienţă. Acest câmp e aiurea: e în publicitatea largă, unde cel ce aruncă o idee, îşi ia răspunderea ei şi aşteaptă în fiecare clipă să-şi dea seama în faţa opiniei luminate.

Nu cred, domnilor, să trec hotarele îngăduite unei com­paraţii dacă a-şi asemui critica literară cu politica; în amân­două se aruncă idei, uneori foarte bune, foarte generoase şi se discută cu aprindere fără a se ajunge totdeauna la o încheiere, de oarece se amestecă în discuţie şi multe ele­mente afective. Fiecare vorbeşte în numele unei convingeri; îndărătul ei sunt însă atâtea jocuri ascunse de sentimente şi de interese, în cât avem tot dreptul să ne îndoim de obiectivtatea ei.

Dar după cum deasupra politicei se încheagă încetul cu încetul o ştiinţă, sociologia, deasupra criticii se încheagă o altă ştiinţă, care nu e decât istoria literară.

Iată pentru ce, domnilor, după ce mi-am închinat o mo­destă parte a sârguinţei mele criticei, fără a o părăsi în alt câmp de lucru, nu mă cred îndreptăţit de a o continua şi aici, dela înălţimea acestei catedre. Voiu lăsa deci pe contemporani în linişte, să înfăptuiască literatura neamului nostru aşa cum vor crede de cuviinţă, neîgăduindu-mi decât de a înregistra datele sigure ale ştiinţei care e istoria literaturii româneşti.

La nişte prelegeri de istorie literară – am aşa dar cin­stea să vă chem.

Timpul trece, pasiunile se potolesc sau se sting. Ţesătura de legături sentimentale prin care o operă de artă e prinsă dé epoca ce a urzit-o se destramă încetul cu încetul, lăsând-o slobodă. Te poţi învârti în juru-i pentru ä o privi, sub toate înfăţişările şi a o judeca în deplină cunoştinţă.

Tot ce a fost vremelnic, tot ce n’a fost decât înflorirea trudită a unei clipe, tot ce n’a fost decât o fioritură care ne-a ademenit pentru că ne a măgulit vreo slăbiciune, tot aurul pe care îl aşterne actualitatea peste lucruri, totul s’a scuturat acum. Operele de artă rămân aşa cum sunt în esenţa lor, nuda şi numai arareori şi venusta. Ele se măr­ginesc numai la liniile simple, sobre ce le încheagă con­turul; toate celelalte podoabe întâmplătoare au căzut la pământ, ca o pulbere uşoară.

Un critic şi-a spus părerea despre o operă de artă; un altul l’a urmat; apoi alţii mulţi. Opera- de artă a ajuns în domeniul public; fiecare critic şi-a arătat cuvântul. Încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, ciocnindu-se părerile între dânsele, înlăturându-se ce este neîntemeiat, se încheagă o ju­decată definitivă, care cu trecerea vremei se impune ca un adevăr obiectiv tuturor generaţiilor ce vin mai târziu. Astfel se clădeşte, domnilor, istoria literaturii unui neam. Ai zice o străveche criptă în ale cărei columbarii se aşează urnele funerare ale scriitorilor morţi. Fieşcine îşi are locul lui, pe care vremea i-l arată cu degetul ei înţelept.

Gândiţi-vă, domnilor, la toţi Pelimonii, la toţi Ariceştii, la aţâţi nenumăraţi poeţi ce au asurzit urechile contempo­ranilor dela mijlocul veacului trecut,– ce s’au făcut? Cine-i mai citeşte? Cine mai aude de dânşii? S’au şters după cum se şterge o umbră pe zid. Vremea a venit cu secerea ei ne părtinitoare şi a doborît la pământ aceste spice trufaşe. Totuşi în timpul lor, ei treceau drept poeţi minunaţi şi umpleau văzduhul cu versurile lor!… Şi s’au găsit chiar critici care să-i laude, după cum s’au găsit critici să facă din Mureşeanu un geniu al poeziei, iar din Bolintineanu – poezia însăşi!

Tot ceeace face nesiguranţa criticei contemporane, a acestei critice care în orbirea ei nu ştie deosebi pe un Eminescu de un Bolintineanu, se risipeşte aşa dar cu timpul. Ca o barcă ce se întoarce în port după multe rătăciri în largul mării, critica îşi frânge din avânt, ţinându-se de linia sigură a uscatului, a realităţilor. Greşelile sunt aşa dar aproape cu neputinţă. Judecata literară nu mai e înfăptuirea unei singure minţi, ci e închegată prin conlucrarea atâtor minţi agere. Icoana ce ne rămâne de pe urma unui scriitor mort din timpurile bătrâne, e ca o statuă sculptată pe în­delete în ani îndelungi. Fiecare generaţie a ajutat la să­parea ei, netezind unele linii, dând mai mult relief altora, preumblându-şi dalta peste tot pentru ca asemănarea să fie cât mai mare. Numai astfel am ajuns astăzi a avea icoane, desăvârşite pentru totdeauna, peste care timpul trece fără a aduce vreo altă schimbare. Cu toţii ştim care e locul în literatură franceza a unui Moliere sau a unui Corneille. Figura lor e zugrăvită în cele mai mici amănunte. Critica şi-a făcut datoria, războindu-se în jurul operilor lor. Astăzi ei au intrat însă în istoria literară şi pot fi priviţi cu se­ninătatea cea mai ştiinţifică. Micile duşmănii şi rivalităţi de care erau înconjuraţi în timpul vieţii au amuţit de mult. În lunga galerie a literaturii universale ei îşi au statua lor pe care nimeni n-o mai poate clinti.

Dacă această cernere a operilor de artă se face, prin timp şi sub înrâurirea binefăcătoare a criticei, atunci se ridică întrebarea, ce-i mai rămâne de făcut istoriei literare? Cari sunt problemele ce i se pun? Care e obiectul cercetărilor sale? Se mărgineşte ea numai la o simplă înregistrare a judecăţilor literare izvorîte prin înţelegere obştească?

Să nu uităm, domnilor, că chiar dacă s’ar mărgini numai la o înregistrare metodică, la o clasificare a valorilor şi la o întărire pe temeiuri ştiinţifice, la aceea ce înţelepciunea mai multor generaţii a hotărît, istoria literară şi-ar avea încă rostul ei. Sunt şi alte ştiinţe cari nu născocesc nimic. Filologia de pildă se mulţumeşte să urmărească de aproape libera înflorirea a spiritului unui popor, în cea mai deli­cată, în cea mai tainică revărsare a Iui, în limbă, cercetând-o în toate schimbările prin care a trecut şi străduindu-se să afle legile ascunse ale acestor schimbări.

Problemele· ce se pun însă istoriei literare sunt şi mai numeroase.

Literatura unui neam nu se mărgineşte numai la câteva individualităţi, ce se ivesc deodată, pentru a dispărea apoi fără nici o urmă. Ea e dinpotrivă un corp organizat, ce creşte, se desvoltă, descrie curba vieţii, străbătând un şir de prefaceri, cari oricât de întâmplătoare ar părea, au te­meiuri adânci, ce rămân de căutat. E cea dintâi datorie a istoricului literar.

Critica se ocupă de fiecare scriitor în parte, luat în ac­tualitatea lui nemijlocită; numai vremea îi aşează pe toţi în perspectiva lor cuvenită, dându-ne putinţa de a-i privi sub unghiul valorilor reale şi veşnice.

Dar, după cum spuneam, domnilor, scriitorii ce înfăptuesc literatura unui neam nu sunt singurateci, nu sunt născuţi prin generaţie spontanee. Între dânşii se află o strânsă legătură, ce nu-i scapă istoriei literare.

Ea trebuie să deosibească epocele caracteristice ale unei literaturi, să stabilească notele lor deosebitoare şi sa le poată défini printr’o formulă cuprinzătoare. Pe cât de scurtă şi de mărginită e vederea criticului, pe atât de vastă şi de largă e perspectiva ce se deschide istoriei literare. Ea cuprinde sub raza ochiului său nu numai individualităţi, ci îmbrăţişează şi grupe întregi, în Care descopere tot ce se aseamănă, – pentru a întregi apoi categorii separate.

Turgot spunea undeva că toate epocele sunt înlănţuite printr’un şir de pricini şi efecte, ce leagă Starea de acum a lumii cu toate celelalte ce au precedat-o. E un fel de ne­cesitate, între clipa de faţă şi cea care a trecut. Cu atât mai puternică e necesitatea dintre literatura unei epoci şi cea a epocei dinainte.

Este de datoria istoricului literar aşa dar, domnilor, nu numai de a defini aceste epoce, ci de a le lămuri privindu-le ca nişte simple verigi ale unui lanţ, ca nişte popasuri ale unei evoluţii. Trecerea nu se face deodată; pregătirea unui nou curent, a unei noui ideologii se înfăptueşte pe încetul. Astfel veacul al XVIII din literatura franceză, cu toate în tipăririle lui atât de caracteristice, cu raţionalismul, voltairianismul, cu enciclopedismul lui, nu se vădeşte deodată prin cei câţiva mari cugetători cunoscuţi tuturor; el fusese pregătit cu mult înainte, încă de sub Ludovic al XIV, de o serie de scriitori mai mărunţi, care însă prin picătura lor de apă au pregătit străbaterea blocului granitic al opiniei publice. Concepţia de artă care a stăpânit tot veacul al XVII nu dispare cu sfârşitul acestui veac; un şir de poefae minores prelungesc agonia tragediei clasice şi în veacul al XVIII. Shakespeare nu e decât înflorirea genială a unei întregi literaturi dinaintea lui. Romantismul nu începe odată cu Rousseau; rădăcinile lui sunt mâi adânci şi mai departe. Alte pilde sunt de prisos.

Istoricul trebuie să considere aşa dar orice epocă lite­rară, sau mai precis, orice fenomen literar, sub înfăţişarea lui genetică; ne privindu-l ca o proies sine matre) ca o slobodă şi întâmplătoare răsărire, el trebuie să-l cerceteze în pricinile lui, în toate micile elemente ce l’au pregătit pe nesimţite, căci el e întocmai ca un râu, care s’a urzit din revărsarea la un loc a atâtor pâraie ce se aruncă de pe munţii învecinaţi.

Stabilindu-se obârşia fenomenelor literare, cercetîndu-se înflorirea lor sub toate înfăţişările, mai rămâne de studiat efectele târzii, cele din urmă consecinţe, ultimele licăriri prin care orice epocă îşi mai dă iluzia vieţii. Aceasta e a treia îndatorire a istoriei literare.

Dar în afară de aceste sarcini, mai sunt, domnilor, şi altele foarte însemnate, asupra cărora nu voiu stărui totuşi prea mult.

Literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele. Oricât ar părea de slobode, aceste fenomene sunt într’o legătură oarecare ce nu trebuie lăsată la o parte. Feno­menul cultural, fenomenu’ social caşi fenomenul economie nu pot fi despărţite de fenomenul literar.

Evoluţia unei literaturi e mijlocită de pildă de starea culturală a unei epoci date, de starea ei de prosperitate economică, de starea de neatârnare sau asuprire în care se află. Literatura neamului nostru la începutul veacului trecut nu putea fi decât ceece a fost, dacă ţinem seamă şi de factorul istoric; propăşirea ei s’a făcut pe măsură ce s’a înfăptuit. libertatea politică şi înflorirea economică şi culturală a ţărilor noastre.

Dar un popor, domnilor, nu-şi făureşte literatura numai prin propriile lui puteri; sub toate formele de manifestare el suferă atingeri, ciocniri. Un şir întreg de înrâuriri se stabilesc între dânsul şi celelalte neamuri. Nu vorbesc de împrumuturile literare făcute deadreptul, fără a trezi vreun răsunet în cultura neamului, ci de acele înrâuriri binefă­cătoare şi rodnice, care vădindu-se în forme naţionale înfăptuesc opere de artă de o valoare trainică şi cu însuşiri etnice. Istoricul literar trebuie deci să ţină seamă şi de în­râuririle streine, iscodind toate isvoarele depărtate de in­spiraţie.

Iată, domnilor, câteva din problemele ce se pun istori­cului literar, şi pe care se cuvine să le deslege.

Dacă în judecarea operilor de artă e mai la adăpost decât criticul, şi nu poartă torţă luminătoare, el are putinţa şi datoria nu numai de a judeca aceste opere de artă, ci de a le şi lămuri prin atâtea pricini ascunse, de a le cercetă în urmări şi efecte, el are putinţa şi datoria de a le aşeză în timp şi în spaţiu, de a le da perspectiva cuvenită (aţă de întreaga literatură universală, – aceasta departe de orice îndemnuri sentimentale.

El e în măsură de a face ştiinţă.

[…] Literatura neamului, mai ales în latura ei estetică, tot­deauna m’a preocupat; stau martore încercările ce i-am  consacrat. […] E bine desigur să ne primblăm spiritul prin multe lite­raturi, să străbatem mai multe culturi, dar după ce ne-am îmbogăţit sufletul cu tot ce a putut prinde dela alte nea­muri, după ce ne-am dat toate ostenelile pentru a ne face un gust literar, după ce, lucrând în deosebite câmpuri de activitate, am reuşit a dobândi o disciplină ştiinţifică, tre­buie să ne gândim a întrebuinţa toate aceste puteri sufle­teşti aşa ca să ne fie cât mai folositoare.

Sămânţa muncii noastre aruncată în ogoarele străinului se pierde în mijlocul unor lanuri atât de bogate; aruncată în ogorul naţional nu numai că rodeşte, dar rodeşte spre folosul nostru, a acelor ce suntem astăzi şi a celor ce vor fi odată, icoană veşnic schimbătoare, şi totdeauna aceeaş a rasei noastre…

Sufletul omului, domnilor, îşi are şi el iluziile lui; ca o acvilă regală el îşi întinde aripa pentru a se ridica, pentru a sbura în înălţimi ameţitoare, închipuindu-şi că stăpâneşte împărăţia văzduhului, necunoscând hotarele, şi privind cele de jos, cu o deopotrivă nepăsare. Dar sborul nu ţine mult. Aripa se oboseşte. Se coboară pe pământ, unde încep desamăgirile. Atunci abia îşi dă seama că nu suntem făcuţi pentru a pluti. În văzduh, că suntem autohtoni, adică fii ai pământului.

Nu suntem Olimpieni ci pământeni, zămisliţi din această neagră ţarină pe care o frământăm cu braţele noastre, şi o sfâşiem cu ferul plugului, pentru a ne scoate pâinea de toate zilele, Aici ne-am născut, înconjuraţi de toate aceste privelişti, de toate aceste dealuri ce şi-au aşternut icoana lor în pupila ochilor noştri, după cum umbra sălciilor se culcă peste oglinda întinsă a lacului. Soarele ce ni-a încălzit copilăria nu e nicăieri aşa; orizonul ce a oprit în loc fuga privirii noastre, nu e nicăieri aşa; toate cele ne­însufleţite ce s’au amestecat în vieaţa noastră, nu-s nicăieri aşa Aici ele ne vorbesc, căci, dacă lucrurile pot lacrimă, după cum spunea poetul, ele ne pot şi vorbi. Şi glasul lor îl auzim şi-l înţelegem, când ne povesteşte lunga istorie a veacurilor ce au trecut peste dânsele, în ropot, a trage­diilor ce au văzut, a sângelui pe care strămoşii noştri l’au vărsat, apărându-le ca pe nişte bunuri ce nu se pot înstrăina fără jertfa vieţii. Şi acest glas ne câştigă, ne mişcă sufletul şi ne înarmează braţul pentru a fi la înălţimea acelor oa­meni simpli şi a lăsă şi urmaşilor noştri să se bucure în libertate de toate acestă natură neînsufleţită, care in­tră într’un amestec atât de intim în alcătuirea fiinţei noastre…

Astfel, domnilor, după rătăciri zadarnice, dar fireşti ori cărei puteri ce are datoria de a se încercă, ni se încheagă cu încetul noţiunea de patrie, adecă de pământul cu hota­rele înguste, ce ne a văzut născându-ne şi a contribuit prin atâtea atingeri discrete dar stăruitoare, de a ne modelă su­fletul. În loc de a alerga după himere şi de a pluti în al­bastru, ni se întăreşte conştiinţa menirii noastre de a ne târî pe pământ, şi ni se lămuresc şi datoriile ce sunt legate de această menire.

Dar în afară de noţiunea de patrie, se mai deşteaptă în noi la deplină conştiinţă şi noţiunea de neam…

Suntem o simplă celulă din totul organic al neamului, pentru bunul mers al căruia trebuie să conlucrăm în mă­sura puterilor noastre…

Nu suntem slobozi; în alcătuirea sufletului nostru sunt închise toate fatalităţile rasei din care facem parte, aşa cum au modelat-o împrejurările timpului şi ale locului. Dacă după unele păreri din urmă, domnilor, ideea de rasă întemeiată pe chimismul sângelui nu e decât o prejudecată, mai ră­mâne încă neatinsă ideea de rasă întemeiată pe asemăna­rea nu numai a tipului fizic cât mai ales a tipului moral al unui grup de oameni, pe care îi leagă o obârşie comună, lungile suferinţe şi bucurii îndurate la olaltă, sutele de ani de convieţuire sub aceleaşi înrâuriri, sub aceeaşi factori istorici şi geografici. Aceasta e rasa. Şi oricât prin sborul minţii noastre ne-am putea ridică peste toate îngrădirile, deschizând largi porţile inimii pentru iubirea tuturor nea· murilor, ne cheamă totuş îndărăt ceeace n’am putea numi decât vocea rasei.

Nimic nu leagă’ mai mult pe omeni decât conştiinţa unui trecut comun, a unei soarte suferite împreună nu numai de ei ci şi de strămoşii lor, ale căror oase stau amestecate la un loc. Acum caşi la cei vechi cultul strămoşilor e adânc înrădăcinat în sufletul nostru şi va supravieţui oricărei re­ligii. Pe acest cult atât de firesc de altminteri, atât de spontan, toţi oamenii ce vor să muncească spre binele patriei, trebuie să se silească a l întări, dându-i nu numai o temelie sen­timentală ci şi una ştiinţifică, trebuie să se silească a-l răs­pândi în stratele cele mai de jos ale neamului, în minţile cele mai întunecate.

Moşia pe care ne-au lăsat-o părinţii noştrii e mică, po­porul nostru e puţin la număr. Totuşi tăria unui neam nu stă, domnilor, numai în întindere şi în mulţime, ci şi în unitatea lui sufletească, în solidaritatea lui nu numai actuală ci şi trecută.

Les vivants sont gouvernés par les morts, a zis Auguste. Comte, cu atât de multă dreptate şi cu atât de adânc în­ţeles. Actele noastre ce ne par ieşite dintr’o voinţă liberă şi nemijlocită, sunt izvorîte, domnilor, dintr’o voinţă ce plu­teşte deasupra voastră, din voinţa ascunsă a atâtor strămoşi cari ne-au tăiat drumul vieţii spre destine necunoscute încă. Pentru a le înţelege trebuie să mergem la obârşia lor, tre­buie să ascultăm glasul străbunilor, să le cercetăm vieaţa şi faptele, să iscodim înrâuririle sub care au lucrat, pentru a da de urma firelor din care e împletită clipa de faţă.

Istoria naţională e deci ştiinţa cea mai temeinică pentru întărirea conştiinţii de neam, ea e cea mai în măsură de a lega şi mai mult solidaritatea dintre azi şi eri, dintre trecut şi prezent, de a adânci în sufletele noastre cultul strămo­şilor, pe care se sprijine tăria şi mărirea unei patrii…

Dar un popor, domnilor, dacă are datoria de a se lupta pentru existenţa lui, ca orice fiinţă vieţuitoare, trebuie să-şi îndreptăţească faţă de celelalte popoare această voinţă de a trăi. El trebuie să dovedească cum că are o menire, că nu se mărgineşte numai la îndeplinirea unor funcţii fizice, ci că se strădueşte la închegarea unei culturi proprii în forme naţionale. După cum menirea din urmă a unei tulpine de flori e de a înflori, tot astfel menirea unui neam e de a avea o cultură a sa, cât de săracă, dară „cu caractere specifice.

Altminteri, el ar putea dispărea fără nici o pierdere, în această simfonie atât de bogată a civilizaţiei, fiecare popor trebuie să-şi aducă nota sa, o notă intensă sau slabă, dar care să nu se asemene cu celelalte, căci numai atunci a ni­mici un popor, spunea Karl Lamprecht, este o crimă, când în el nimiceşti geniul unei rase capabile de a contribui cât de puţin la propăşirea sau chiar numai la varietatea civi­lizaţiei omeneşti.

*

De această însemnătate este, domnilor, cultura la un popor, – aproape singura lui raţiune de a trăi neatârnat.

Este aşa dar o datorie sfântă a unora de a lucra spre îmbogăţirea culturei naţionale, sub toate formele, fie în ştiinţă, fie în literatură, iar a altora de a studia, cu deamănuntul, istoria acestei culturi, de a cercetă prin ce sforţări, prin ce jertfe, prin ce silinţe a reuşit să se înjghebe, ce îţi rîuriri binefăcătoare sau răufăcătoare a suferit, care e starea , ei de acum şi care e drumul pe unde trebuie să se îndrepte spre a rămâne în făgaşul tradiţiei.

În afară deci de motive sentimentale, sunt şi alte cuvinte pu­ternice de a cerceta în cele mai mici amănunte trecutul nostru literar. După cum istoria înrâureşte puternic pentru întă­rirea conştiinţei de neam şi a solidarităţii naţionale tot aşa istoria literaturii, înscriind curba progresului cultural şi artistic al unui popor, îl face mai conştient de menirea lui, desvoltă solidaritatea factorilor culturali ai generaţiilor: noastre cu cei ai generaţiilor trecute şi lucrează la conti­nuitatea istorică a vieţii naţionale şi a tuturor elementelor ce o încheagă.

Res eodem modo conservantur quo generantur, – lucrurile se păstrează în acelaş chip în care se produc – a spus cineva . cu adâncă înţelepciune. Pentru a şti aşa dar pe ce cale cul­tura şi literatura noastră trebuie să se îndrume, păstrând cu sfinţenie firul tradiţiei naţionale, e de nevoie să mergem; la obârşie, spre a cerceta felul cum s’a urzit…

*

Iată, domnilor, de ce sentimente sunt însufleţit şi în ce intenţii am cinstea de a deschide şirul acestor prelegeri de istorie a literaturii româneşti în veacul al XIX-lea.

Nu mă voiu da îndărăt dela nici o muncă ori-cât de stărui­toare pentru a aduce la îndeplinire, desigur în lungi ani de studiu, planul, unei istorii a culturii şi literaturii neamului nostru. Pentru aceasta se cere multă răbdare şi arta de a merge încet dar sigur. În loc de a începe cu generalităţi, în loc de a zugrăvi în linii largi, ca într’o frescă, literatura noastră din acest veac, – ceeace s’a făcut de altminteri cu mai multă strălucire decât a-şi fi putut-o face eu– voi con­sacra întregul şir al acestor prelegeri formării prozei noa­stre literare prin scrisul lui Costache Negruzzi, pe care a-şi dori să-l pun într’o lumină cât mai mare, aşezându-l între contemporanii săi, întregindu-i icoana. Făcând acest studiu, nu uit că aduc un prinos de pietate şi patriei mele mici, Moldova, pe care o întrupa atât de bine făuritorul nu­velei româneşti.

 

  1. LOVINESCU

[*] Lecţie de deschidere a cursului de Istoria literaturii române la Universitatea din Bucureşti.

 

Revista indexata EBSCO