Sep 14, 2018

Posted by in MOZAIC

Traian D. LAZĂR – Iași, capitala Marii Uniri(III)

 

Soluţii militare şi politice

În cursul lunii decembrie 1916, după reamplasarea în Moldova, forţele politice au fost preocupate de conceperea şi promovarea unor soluţii, care să asigure apărarea teritoriului naţional şi participarea în continuare la război, alături de aliaţi, pînă la victoria finală, pentru împlinirea obiectivului întregirii naţionale, fixat la intrarea în război.

Soluţii militare

Insatisfacţiile provocate de mersul operaţiunilor militare au impus anumite schimbări în organizarea şi conducerea trupelor române. Pierderea bătăliei de pe Neajlov-Argeş a reaprins mai vechile nemulţumiri împotriva generalului Dumitru Iliescu, şeful Marelui Stat Major, iar  I.I.C. Brătianu, susţinătorul lui, a fost nevoit să accepte înlăturarea acestuia din funcţie.

Generalul Berthelot îşi arogă rolul principal în această înlăturare: „…am sfîrşit prin a declanşa o mică revoluţie militară, făcîndu-l să plece din Cartierul General pe generalul Iliescu, a cărui laşitate era legendară şi înlocuindu-l în postul de şef de Stat Major cu singurul militar care este într-adevăr capabil aici, generalul Prezan”[1].

La 29 noiembrie/12 decembrie 1916, generalul Berthelot, implicat în reorganizarea armatei române,  dă lui Ernest Ballif o notă în legătură cu conducerea şi cu repartizarea funcţiilor (în armată, n.n.). Se pare că acum, Armata de Nord este desfiinţată, unele unităţi trecînd în subordinea Armatei a IX-a ruse, iar altele la Armata II, care a fost reorganizată în două corpuri: Rîmnic şi Vrancea-Oituz. La 30 noiembrie/13 decembrie 1916, deja se ştia că generalul Prezan va prelua funcţia de şef al Statului Major General, iar Iliescu va pleca în Franţa  pentru a reprezenta armata română la Marele Cartier General francez. Ernest Ballif era numit şef al Cabinetului militar al regelui.

La 1/14 decembrie 1916, se produce „numirea oficială a lui Prezan. Numărul de divizii al armatei este definitiv readus la 15 (cîte erau înainte de război, n.n.). Cifra este justă, notează Berthelot, pentru că poate fi întreţinută şi înarmată”. Comandanţii acestor divizii, propunea Berthelot, trebuia să fie propuşi de generalul Iliescu şi Prezan[2].

Regina Maria afirmă că a contribuit decisiv la debarcarea lui Iliescu.

Pentru a obţine numirea lui Prezan, regina  s-a deplasat la Zorleni (28 noiembrie/11 decembrie 1916), unde se aflau regele Ferdinand şi prinţul moştenitor Carol.  Aici, a constatat că „Nando rămîne calm, în ciuda nenorocirilor noastre”. Erau prezenţi şi I.I.C. Brătianu şi generalul Mosolov, ministrul plenipotenţiar al Rusiei la Iaşi. Regina a discutat cu Ferdinand „în încercarea de a-l convinge să asculte ce aveam de spus, să asculte ceea ce nu vede şi nu aude trăind într-un cerc strîmt, să asculte lucrurile de afară. … Oamenii şi-au pus nădejdea în mine. … I-am explicat că Iliescu TREBUIE să fie demis. Că Prezan TREBUIE să primească o poziţie importantă, de unde să poată acţiona, fiindcă el e cel în care stă încrederea armatei şi a poporului. Că trebuie luate măsuri severe şi pentru partea de populaţie care nu e în armată, fiindcă nu se poate admite la débandade”.

Desigur că regina nu era singura care dorea înlocuirea generalului Dumitru Iliescu, omul de încredere al liberalilor. Regina scrie că „mă susţine Carol”, iar generalul Berthelot îi împărtăşea ideile: „m-am bucurat să îmi dau seama că şi el a ajuns la concluzia că omul de care trebuie să ne folosim e Prezan”[3]. Şeful guvernului, I.I.C. Brătianu a fost şi el de acord cu această schimbare. Era dispus să o facă încă de la venirea lui Berthelot în ţară (3/16 octombrie 1916), dar  nu o făcuse, întrucît acesta  apreciase atunci că nu se comiseseră erori de tactică şi nu era bine să înlocuiască comandantul în toiul operaţiunilor.

La 1/14 decembrie 1916, Barbu Ştirbei a comunicat reginei că „Prezan a acceptat conducerea Cartierului General. Barbu îmi scrie că radiază încredere”[4].

La 5/18 decembrie 1916, regele Ferdinand (aflat la Zorleni) l-a numit pe generalul Constantin Prezan şef al Marelui Stat Major[5]. Imediat, generalul Prezan a adus la cunoştinţa trupelor  numirea sa: MARELE CARTIER GENERAL 5 decembrie 1916 ORDIN DE ZI NR 13 Prin Înalt Decret fiind numit, pe ziua de 5 decembrie 1916, şeful Stat-Majorului General al Armatei, fac cunoscut aceasta tuturor comandamentelor, corpurilor şi serviciilor. ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL General de divizie adjutant Constantin Prezan[6].

În aceeaşi zi, Ferdinand s-a deplasat la Bîrlad, unde se afla sediul Marelui Cartier General. Aici a discutat cu şeful Marelui Stat Major, generalul Dumitru Iliescu asupra numirii generalului Prezan.

A doua zi, regele a depus o coroană la monumentul luptătorilor din războiul de independenţă, existent în Bîrlad. Apoi, a participat la serviciul religios oficiat în Catedrala  ortodoxă din oraş. Era Sf. Nicolae. De la biserică, regele s-a deplasat la Marele Cartier General situat în cazarma Brigăzii 13 Infanterie. Plutoane de la toate unităţile militare cu garnizoane apropiate de Bîrlad formau garda/compania  de onoare. La sosirea regelui, generalul D. Iliescu a prezentat raportul. La ceremonia învestirii noului şef al Marelui Stat Major au fost prezenţi membri ai Casei Regale, ai guvernului, ai autorităţilor judeţene. Şeful Cancelariilor Regale a dat citire Înaltului Decret Regal pentru numirea generalului C. Prezan ca şef al Marelui Stat Major. Regele Ferdinand a mulţumit generalului D. Iliescu pentru serviciile aduse şi a urat succes generalului Prezan în funcţia în care fusese numit. La finalul ceremoniei, regele a primit defilarea gărzii/companiei de onoare.

După amiază, în localul prefecturii din Bîrlad, sub patronajul regelui Ferdinand s-a sărbătorit onomastica prinţului Nicolae, care împlinea 14 ani. S-a toastat şi pentru ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei[7].

Noul şef al Marelui Stat Major va lua o serie de măsuri privind desfăşurarea operaţiunilor militare pînă la stabilizarea liniei frontului. Totodată s-a preocupat de trupele trimise pentru refacere în Moldova. A dislocat comandamentele unităţilor şi marilor unităţi în regiunea dintre Siret şi Prut, etc., a soluţionat probleme ale colaborării cu misiunile militare franceză şi rusă.

MCG a reorganizat toate forţele armate de care dispunea România. Prin Inaltul Ordin de zi nr 18 din 16/29 decembrie 1916, toate trupele ce nu intrau în ordinea de bătaie a Armatei a II-a, constituiau Armata I-a, al cărui comandant era/devenea gen Prezan, şeful Marelui Stat Major (Statului Major General, n.n.) al Armatei[8]. Armata a II-a se afla pe cîmpul de luptă, iar Armata I, în refacere, în spatele frontului.

Soluţii politice.

Deplasarea autorităţilor şi a unei părţi a populaţiei în Moldova, a pus la grea încercare adaptabilitatea refugiaţilor, provocînd dezorientare şi neîncredere. Insatisfacţiile produse refugiaţilor de schimbarea habitudinilor/obişnuinţelor traiului cotidian, a reşedinţei personale şi instituţionale, înlocuirea comodităţilor şi stabilităţii cu nesiguranţa şi provizoratul, degringolada mediului social şi chiar a autorităţilor, insuccesele militare, etc., au alimentat intenţia înlăturării vinovaţilor de la conducere, prim-ministrul I.I.C. Brătianu şi generalul Dumitru Iliescu, şeful  Marelui Stat Major. „Incapacitatea” lor compromitea guvernarea liberală, regimul democratic,  şi alimenta ideea necesităţii introducerii altui regim politic, inclusiv a unui regim de mînă forte.  Ideea a găsit teren favorabil şi a germinat mai ales în rîndul elitei sociale şi politice antiliberale, care a atras-o de partea ei pe regina Maria.

Regina însăşi nutrea asemenea idei. Iniţial regina a încercat să-l convingă pe I.I.C. Brătianu de viabilitatea acestei soluţii, să-l determine să o practice, dar nereuşind s-a orientat către schimbarea guvernului Brătianu cu un guvern condus de N. Mişu, ministrul plenipotenţiar al României la Londra.  

Regina prezintă faptele ca şi cum ar fi fost mandatara populaţiei , singura care percepe la adevăratele dimensiuni tragedia situaţiei, comparativ cu un prim-ministru învechit în concepţii şi practici politice partizane şi un rege cu gîndirea înceată. De aceea, regina îşi  asumă rolul de factor activ în impulsionarea acţiunilor de redresare a ţării. La 27 noiembrie/10 decembrie 1916, întîlnind pe Brătianu, regina a încercat să-l convingă „că trebuie să se acţioneze cu o mînă sigură şi că lucrurile nu trebuie lăsate să meargă la întîmplare… E vremea pentru acţiune, chiar şi pentru o acţiune autocratică dacă este necesar. E nevoie de un braţ puternic pentru a pedepsi şi pentru a ajuta”[9]. Întrucît I.I.C. Brătianu nu s-a arătat atras de idee, regina a acţionat pentru schimbarea guvernului liberal.

Încercînd să explice poziţia reginei, I.G. Duca scrie: „Regina era la Iaşi într-o stare de spirit cît se poate de rea. Plecarea de la Bucureşti fusese pentru ea deosebit de sfîşietoare. Nu numai că lăsa în urma ei ţara, Capitala, castelele ei pradă duşmanului, dar şi mormîntul proaspăt al copilului ei iubit (prinţul Mircea, n.n.) (I se părea că lasă în mîinile inamicului o parte însăşi din trupul ei). Nu cunoscuse adversitatea şi acum adversitatea îi venea din toate părţile şi sub toate formele. Era uluită. Pe de altă parte, amănuntele plecării şi ale călătoriei fuseseră atît de dureroase. O ultimă trecere prin Cotrocenii pustii, o ultimă îngenunchiare pe mormîntul ce trebuia părăsit, o şedere de 2-3 zile printr-o gară din Vaslui (Grajduri, în apropiere de Iaşi, n.n.) pentru că autorităţile nu se puteau învoi cu reprezentanţii Palatului asupra reşedinţei care i-ar conveni mai bine la Iaşi – toate acestea îi dăduseră impresia de nenorocire şi de pribegie de o intensitate nebănuită. Era zdrobită. Intriganţii în jurul curţilor regale ca şi corbii în jurul hoiturilor, şi-au zis de îndată că aci e ceva de făcut. Şi s-au pus pe lucru”[10]. Iniţial, în rîndul „intriganţilor”, se numărau: Jean Chrissoveloni şi Simki Lahovari, care aveau motive personale de ranchiună şi neîncredere în şeful guvernului, I.I.C. Brătianu.

Bancherul Jean Chrissoveloni (1881-1926) a adus din S.U.A. 200 de ambulanţe pe care le-a pus la dispoziţia (organizaţiei sanitare a) reginei Maria, ceea ce i-a asigurat o relaţie specială cu regina, o anumită influenţă la Palat. Era căsătorit cu o englezoaică, legat prin interese de afaceri de Marea Britanie şi nu avea încredere în lealitatea lui Brătianu faţă de Antanta, iar Simki Lahovari ştia că Brătianu s-a opus la numirea ei ca doamnă de onoare a reginei. Motive suficiente ca cei doi să acţioneze împotriva lui Brătianu.

Fiind un intim al Legaţiei britanice în România, Jean Chrissoveloni a conceput un plan pentru înlăturarea lui Brătianu şi înlocuirea lui cu Nicolae Mişu, pe atunci ministrul României la Londra, ceea ce ar fi asigurat fidelitatea României faţă de Marea Britanie. Prin intermediul doamnei de onoare, Simki Lahovari, dar poate şi direct, întrucît colabora cu Majestatea Sa la opera de ajutorare a populaţiei civile şi militarilor, a convins-o pe regină. La 4/17 decembrie 1916, regina Maria vorbea cu ministrul Italiei la Iaşi despre o posibilă remaniere ministerială[11].

Maşinaţiunile/manevrele pentru înlăturarea lui I.I.C. Brătianu şi constituirea unui guvern condus de Nicolae Mişu, nu au reuşit însă[12]. România nu a constituit o excepţie în căutarea unei soluţii autoritare, ca alternativă la regimul democratic, care părea că nu face faţă încercărilor războiului.

 Guvernul de colaborare naţională.

Guvernul liberal a înţeles că se impuneau anumite schimbări  pe plan politic, care să ilustreze şi să readucă, dacă era necesar, încrederea şi susţinerea populară, să asigure unitatea de acţiune politică în acele momente dificile. În primul rînd, deschiderea sesiunii parlamentare, pentru ca parlamentul, reprezentant al voinţei populaţiei, să confirme politica guvernului, căci guvernul luase decizia intrării în război fără consultarea forului legislativ. Adăugîndu-se la aceasta eşecurile pe plan militar, opoziţia îşi înteţise atacurile împotriva guvernului. Pentru a pune capăt „obişnuitei clănţăneli de partid[13]” şi a asigura unitatea de acţiune a tuturor forţelor politice în interesul efortului naţional de apărare, la îndemnul regelui, I.I.C. Brătianu a luat contact cu opoziţia şi a atras-o la guvernare sau la colaborare cu guvernul. Se avea în vedere şi relansarea proiectelor de reformă vehiculate de liberali de cîţiva ani, în domeniul agrar şi electoral, pentru obţinerea sprijinului populaţiei rurale majoritare în ţară .

La 9/22 decembrie 1916 s-a deschis sesiunea de toamnă a parlamentului întrunit la Iaşi. După o solemnitate religioasă desfăşurată în catedrala mitropolitană a Iaşiului, parlamentul s-a întrunit în sala Teatrului Naţional, „cu acelaşi ceremonial ca la Bucureşti. Regele ţinuse ca tot protocolul să fie neschimbat, să nu se dea prin nimic impresia că restriştile au ştirbit ceva din strălucirea şi autoritatea regală”[14].  Regele a citit Mesajul Tronului în care ideea reformelor era prezentă alături de îndemnul  la luptă şi speranţa la unitatea de acţiune. „Să spunem ţăranului că luptînd pentru unitatea naţională el luptă tot deodată pentru dezrobirea lui politică şi economică. Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pămîntului pe care îl apără şi ne impune mai mult decît oricînd datoria ca la sfîrşitul războiului să înfăptuim reformele agrare şi electorale pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”[15]. Ideea reformelor a avut un ecou deosebit în afara parlamentului, în rîndurile ostaşilor, majoritatea ţărani, care au înţeles/sperat că luptînd pentru apărarea ţării, pentru unitate naţională îşi vor îmbunătăţi situaţia economică şi politică.

Dezbaterea în parlament a proiectelor liberale de reformă constituţională, agrară şi electorală, a început în aceeaşi zi. Şedinţele Senatului se ţineau în aula Universităţii, iar cele ale Camerei Deputaţilor la Teatrul Naţional. Preşedinte al Senatului a fost ales Emanoil Porumbaru, iar preşedinte al Camerei Deputaţilor Mihail Pherekyde, ulterior V.G. Morţun.

Dacă ar fi să dăm crezare lui I.G.Duca, liberalii au ajuns uşor la o înţelegere cu şeful conservatorilor-democraţi, principalul partid de opoziţie, Take Ionescu. Acesta, cînd află „că la Palat se vorbeşte de Mişu, prudent şi realist cum era”[16] dornic să nu rămînă în afara oricărei combinaţii ministeriale s-a  înţeles rapid cu Brătianu pentru formarea guvernului.

Conlucrarea Brătianu-Take Ionescu s-a realizat, crede N. Iorga, datorită unei indicaţii a regelui, care „nu voia în asemenea momente continuarea obişnuitei clănţăneli de partid”[17].

Regina relatează că: „Au avut loc dispute crîncene în ce priveşte reformarea cabinetului. Nando susţinut de mine a considerat necesar să includă un număr de oameni din celălalt partid, condus de Tache Ionescu, lucru la care i s-a opus hotărît partidul lui Brătianu, care voia să se agaţe de putere singur”. Regina precizează că nu s-a constituit un cabinet cu totul nou, întrucît regele nu avea oameni şi, în fond, în confruntarea dintre liberali şi rege, „n-a cîştigat nici una din părţi”. Acordul de guvernare s-a realizat la 11/24 decembrie 1916. În aceeaşi zi, noul guvern a fost primit de regină, iar  DR nr 3207 din 11/24 decembrie 1916 numea noii miniştri [18].

La 12/25 decembrie 1916, în şedinţa Camerei a fost anunţată componenţa noului guvern în care, alături de liberali (I.I.C. Brătianu, Alexandru Cantacuzino, Victor Antonescu, George G. Mîrzescu, Ion G.Duca, Vintilă Brătianu, Mihail Pherekyde, Emil Costinescu), erau incluşi trei miniştri reprezentînd Partidul Conservator Democrat (Take Ionescu, Dimitrie Greceanu, Mihail G. Cantacuzino, dr C. Istrati). După citirea decretului regal, I.I.C. Brătianu exprima ideea că, din componenţa cabinetului, se întrevede voinţa şi necesitatea/îndemnul,  “ca prin forţe unite, să împlinim toate sforţările pentru a duce pînă la sfîrşit bun rezultatul marei lupte în care am intrat”[19].

 

[1] Gen Berthelot, op. cit., p106

[2] Ibidem, p. 101. I.M. Oprea (coord), România în primul război mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1979,  p.216

[3] Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917,  pp. 241, 250-254

[4] Ibidem, p. 261

[5] Gr Stamate, M. Hodorogea, Bătăliile mareşalului Prezan, Axioma Print, Bucureşti, 2016,  p. 221

[6] Ibidem, p. 227

[7] Gr Stamate, M Hodorogea, op. cit., p. 223 şi urm

[8] Monitorul Oficial, nr 252 din 6/19 ianuarie 1917.

[9] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, p. 241

[10] I.G. Duca, op. cit., pp. 106-107

[11] Maria Regina României, op. cit.,1916-1917, p. 264

[12] I.G. Duca, op. cit., pp. 107-108

[13] N. Iorga, op. cit., p. 362

[14] I.G. Duca, op. cit., p.123

[15] Mesajul Regal din 9 decembrie 1916, în I.  Agrigoroaiei (coord), op. cit., p. 238

[16] I.G. Duca, op. cit., p. 108

[17] N. Iorga, op. cit., pp. 362, 349

[18] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, p. 275. MO nr 211 din 13/26 decembrie 1917

[19] Ibidem, p. 330. I.G. Duca, op. cit., p. 128

Revista indexata EBSCO