Sep 14, 2018

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Emil Panaitescu și Dictatul de la Viena(II)

 

Revenit în ţară la 25 august 1940, cu cîteva zile înainte ca asupra hotarului nord-vestic al României să cadă ghilotina Dictatului de la Viena, directorul Şcolii Române de la Roma urmăreşte înfrigurat, alături de prietenii academicieni din Bucureşti, noua şi dramatica desfăşurare a evenimentelor, curînd după la fel de durerosul rapt sovietic al Basarabiei şi Bucovinei de Nord…

 

*

 

August, 30 [1940], Vineri [continuare]. O întrebare mai mult teoretică (cine poate ceda o parte din teritoriul ţării?) dă prilej unui atac deschis din partea lui Al. Lapedatu [istoric, secretarul general al Academiei Române] împotriva Constituţiei din februarie 1938. Atacul îl priveşte pe Regele Carol al II-lea, care şi-a asumat puteri absolutiste, dar îl priveşte şi pe Andrei Rădulescu, de-abia intrat în sală, căci el a fost propagatorul cel mai entuziast al noii Constituţii. Se pare că această atitudine a fost determinantă la numirea ca prim preşedinte al [Înaltei Curţi a] Casaţiei [şi Justiţiei]. Bietul Andrei R. ar fi meritat, cu meritele sale reale [jurist, universitar şi magistrat], o altă soartă.

Al. Lapedatu pare bine informat de ceea ce s-a petrecut la Consiliul de Coroană noaptea, are lista celor 10 cari au votat contra [acceptării arbitrajului italo-german în noua trasare a frontierei româno-ungare].

Între timp soseşte Silviu Dragomir [istoric, academician, fost secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia], care a participat la Consiliu[l de Coroană] în noaptea trecută. Toţi au vrut să audă amănunte. Dragomir are mai multe foi pe cari şi-a făcut însemnări de la Consiliu. Uitîndu-se pe aceste foi, povesteşte că cel mai impresionant în susţinerea rezistenţei a fost C. I. [C.] / Dinu Brătianu, care a spus că Ardealul este leagănul şi rezistenţa milenară a românismului şi românii nu-l pot ceda fără luptă.

Andrei Rădulescu este complet deprimat, cu urechile roşii, ochii fără lumină şi mîinile tremurînde. Este şi obosit fiziceşte, toată noaptea n-a dormit.

Atmosfera între academicieni [este] împotriva Regelui, pe care încearcă să-l apere, dar foarte timid, Silviu Dragomir. Afirmă Dragomir şi Andrei Rădulescu că, pe timpul cînd se ţinea Consiliul, de vreo cîteva ori a telefonat de la Viena (Manoilescu[1] sau din partea lui) că nu mai avem decît o jumătate de oră…, apoi că n-ar fi decît un sfert de oră…  ca să dăm răspunsul. O presiune oribilă, un şantaj, dar era chiar o realitate exprimată [şi] cu mişcarea trupelor ruseşti la frontieră.

Tot de la S. Dragomir aflăm că Al. Vaida[-Voevod, unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român din Ardeal şi artizanii Marii Uniri] ar fi spus că el îşi vede opera vieţii lui distrusă, dar că nu avem altceva de făcut decît să primim arbitrajul.

În acest moment afirmarea lui Vaida[-Voevod] era adevărată. Dar de cel puţin 10 ani ar fi trebuit să avem în interior o ţară puternic consolidată, o armată pregătită şi o rezistenţă morală invincibilă. Toate aceste trei elemente ne lipsesc cu desăvîrşire. Iar în relaţiile externe trebuia să fim mai atenţi, mai puţin uşuratici şi nu absurd de incoherenţi. Cînd Italia a schimbat după 1934 politica sa şi a început să se apropie de Germania, trebuia ca şi România să se elibereze, să devie mai autonomă în politica ei externă, să nu aştepte în toate chestiile indicaţiile de la Paris şi Londra.

Noi am făcut, de la Războiul Crimeii [1853-1856][2] o politică sprijinită de Italia sau paralelă cu Italia. Am intrat în 1881 în Tripla Alianţă cu Italia şi, în august 1914, Ion I. C. Brătianu a fost fericit cînd a ştiut că Italia a rămas neutră şi cu telegrama despre neutralitatea Italiei a mers la Consiliul de Coroană de la Sinaia [21 iul./3 aug. 1914] şi a reuşit, în faţa Regelui Carol I, să declare neutralitatea. Nu pot înşira toate gravele greşeli faţă de Italia în politica noastră externă după 1934, dar merită să fie amintite sancţiunile [economice] din 1935 [clamate şi de N. Titulescu după invazia trupelor italiene în Etiopia] şi garanţia Angliei şi a Franţei din 1939 [întru susţinerea integrităţii teritoriale a Poloniei şi a României].

Şi totuşi, poporul nostru, nu numai academicienii, în mijlocul cărora sînt acum, se simt loviţi crunt de Italia. Ştie oare Italia lui Mussolini că această profundă durere a noastră provine din faptul că niciodată nu ne-am putut închipui că Italia ne-ar putea lovi, oricît am fi greşit?

Dar să nu uit şirul de la Academie. Cum am putea şti ce s-a hotărît la Viena? Mă despărţisem înainte de a veni la Academie de advocatul [Nicolae] Zigre de la Oradea Mare, fost ministru al Cultelor şi Artelor [1 febr.-23 nov. 1939][3] şi rudă de-aproape a lui S. Dragomir. Zigre se ducea acasă, să asculte Radio Budapesta, care se va grăbi să anunţe cel dintîi hotărîrea de la Viena. Spun acestea şi S. Dragomir se duce la telefon. Auzim cu toţii conversaţia, auzim cum este noua noastră frontieră în Ardeal şi îl aud repetînd pe Dragomir, ca un cuţit care îmi trece prin inimă: „Sud Cluj”!

Toţi sînt înmărmuriţi. Caută hărţi şi statis[ti]ci spre a vedea mai exact pe unde trece linia de frontieră şi cîţi români trec la Ungaria. S. Dragomir, expert în chestiunea minorităţilor [ministru Secretar de Stat pentru Minorităţi între 1 febr. 1939-4 iul. 1940], face reped calculul. Trec la Ungaria 1.200.000 de români, judeţe curat româneşti ca Someş sau Bistriţa-Năsăud şi Clujul, fortăreaţa culturii române în Transilvania. Să mai amintim mormîntul lui [Simion] Bărnuţiu [pe atunci la Bocşa-Sălaj] şi al lui Goga [Ciucea-Cluj]?

Iar Ungaria îşi face drum la secui pînă în apropierea Braşovului şi încorporează numai circa 900.000 de unguri. Nu, aceasta nu poate fi socotită frontieră dreaptă. Lozinca Ducelui [Mussolini] „pace con giustizia” s-a transformat într-o mare nedreptate făcută românilor.

Aproape toţi cei prezenţi au cuvinte numai împotriva Italiei şi în special împotriva lui [Gian Galeazzo] Ciano [ministrul de Externe]! Durerea provocată de un frate este totdeauna mai cruntă. Din partea Germaniei nu ne aşteptam să ne fie favorabilă, niciodată n-am purtat în sufletele noastre sentimentele­ de frăţietate pe cari le-am nutrit pentru Italia.

De-abia pot să mărturisesc cum este realitatea politică a momentului, că adică Italia, Germania şi Rusia au fost toate trei de acord în săvîrşirea acestei strigătoare nedreptăţi şi că deciziunea definitivă şi precisă a fost luată de către Hitler şi Mussolini. Ciano şi v[on] Ribbentrop la Viena n-au mai discutat, ci numai au anunţat, au impus sentinţa.

Pleacă toţi de la Academie, unii nici nu-şi mai spun bună ziua, atît sînt de impresionaţi. Ies cu Al. Lapedatu şi generalul R[adu R.] Rosetti [istoric şi academician] pe Calea Victoriei, generalul Rosetti repetă că Ciano a fost cel mai înverşunat împotriva noastră.

Rămîn cu Al. Lapedatu într-o librărie, unde vrea să caute o hartă, spre a preciza mai bine frontiera de la Viena. Al. Lapedatu, mai convins ca oricînd, îmi spune: „Ţara noastră nu va scăpa de nenorociri pînă nu va scăpa de Popescu (Regele Carol al II-lea)”. Simt că acesta e adevărul. În atîtea împrejurări, numai în taină, cu soţia mea, afirmam că toate le încurcă Regele Carol al II-lea şi că este o nenorocire pentru ţară. Numai în taină, căci tirania şi spionajul ne-au oprimat şi ne-au chinuit în 10 ani de domnie a lui Carol al II-lea.

Doar azi dimineaţa mi-a afirmat [psihologul Florian Ştefănescu-] Goangă că în ţara noastră pot dispărea oameni fără să li se mai ştie de urmă! Dar oameni ca generalul Ion Antonescu, cari ies de la o audienţă la Rege [în care a protestat energic pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord] şi sînt imediat trimişi la închisoare la [Mănăstirea] Bistriţa [jud. Vîlcea, în 9 iulie 1940]! Vai de biata noastră Românie, care a ajuns vremurile cari să cutremure şi pe cel mai îngăduitor cronicar!

Mă despart de D-l Al. Lapedatu şi mă duc să-mi iau biletul pentru Cluj.

Am plecat seara, pe fugă. La gară, cunoscuţi şi prieteni. Abia ne salutăm. Iată-l pe [dr. Laurian] Gabor, fostul primar de la Cluj [1 ian.-13 febr. 1938], vechiul prietin din Siberia a[l] lui Eugen Goga[4] şi credinciosul devotat a[l] lui Octavian Goga. Îmi strînge mîna cu lacrimile în ochi, nu poate zice nici o vorbă.

 

August 31, 1940 – Sîmbătă. Cluj. Trenul plin a ajuns cu întîrziere de vreo două ore. Lume multă la gară, care pleacă, vine, se întoarce. Cei mai mulţi nu ştiu bine ce fac, însă este ordine.

Nu pot să ajung acasă, în str. Octavian Goga din Parcul Oraşului prin str. General [Anton] Gherescu[5], pe la Institutul de Studii Clasice, cum am făcut totdeauna. Străzile şi piaţa sînt ocupate de manifestanţi români. La toate casele românii au arborat drapelele şi cred că bine au făcut. În faţa unei crime, îndîrjirea de a crede în dreptul tău trebuie cu glas tare strigate! Tinerii au cerut „arme”, şi-au chemat morţii şi martirii în ajutor. Trecînd prin piaţă văd pe tînărul profesor Grigore Popa [n. 1910, poet şi filosof], cu o figură de tribun de la 1848, hotărît la chemări şi la fapte de îndrăzneală.

Astăzi şi încă puţine zile, vreo săptămînă poate, românii sînt încă stăpîni în Cluj. Ce va fi mîine?

Ajung acasă la mine şi iau imediat dispoziţii de împachetat. Nici eu nu ştiu bine ce voi putea transporta în grabă.

Ca de obicei de-atîţia ani, primul drum cînd sosesc la Cluj este la Institutul de Studii Clasice, cea dintîi instituţie care mi-a fost încredinţată pentru o bună organizare ştiinţifică şi administrativă şi căreia i-am dedicat multe zile şi multe nopţi.

Îl găsesc pe C. Daicoviciu [important istoric şi arheolog, viitor universitar şi om politic], care mi-a fost cel mai vrednic colaborator în primele luni de constituire a Institutului cu toate secţiile sale de bibliotecă, muzeu şi Pinacoteca [Virgil] Cioflec şi căruia i se datoreşte, după plecarea mea la Roma, nu numai continuarea operei noastre, dar şi perfecţiunea zi de zi cu o conştiinţă şi un rar devotament. Daicoviciu a împachetat colecţia Cioflec, aşteaptă să o poată porni, a împachetat şi alte achiziţii de-ale noastre. Nici el, nici eu nu mai spunem vreun cuvînt, ne gîndim numai la ceea ce am putea salva.

Daicoviciu mai are gîndul la soţie şi copil [Hadrian, viitor istoric], pe cari ar vrea să-i vadă plecaţi la Alba-Iulia. Îl îndemn pe el şi mai mult încă pe Doamna Daicoviciu să plece cît mai curînd, mai ales că directorul Muzeului de la Alba Iulia, I. Berciu, le-a pus o locuinţă la dispoziţie. Trebuie să fie la adăpost de duşmănia răzbunătoare a ungurilor. La Institut va rămîne pentru predare în bună ordine asistentul ungur Al. Ferenczi.

Mă duc în str. Grigorescu să fac o vizită vechiului prietin [Pierre Alfred] Chappuis[6], care este şi agentul consular al Elveţiei. Îmi închipuiam că voi putea depozita unele mobile la el. Nu găsesc acasă decît pe Doamna Chappuis (cu fata Claude), care îmi arată multă bunăvoinţă de a-mi pune la dispoziţie un subsol, dar aflu că Chappuis este destul de grav bolnav la Stîna din Vale. Am mulţumit şi n-am mai insistat. Erau şi ei prea trişti şi [totul] era prea trist.

Plec la consulul Italiei, De Michelis, pe care l-am cunoscut la Roma împreună cu soţia sa de origine engleză. Mă duc cu inima îndoită. Aştept cîteva minute, de vorbă cu d-na De Michelis. Doamna, foarte amicală şi puţin tulburată, îmi povesteşte cît de bine s-a simţit în societatea românească din Cluj, aminteşte o excursie frumoasă făcută cu profesorul medic Iuliu Haţieganu în această admirabilă ţară.

Tînărul consul al Italiei, cu figura sa inteligentă şi deschisă, mai rar de întîlnit la diplomaţii de carieră, vine cu o foaie de hîrtie pe care mi-o dă imediat s-o citesc. Este cererea sa prin care roagă autorităţile superioare ca să fie imediat transferat din Cluj la un alt consulat din România, căci nu vrea şi nu poate să rămînă la… Koloszvar. Mai mult: dacă nu e posibil să fie trecut la un consulat în România, roagă să fie rechemat [din post].

Am fost mişcat şi emoţionat, i-am luat mîna şi i-am strîns-o în mîinile mele amîndouă. Nu mă aşteptam la acest gest atît de categoric şi am repetat satisfacţia mea de a întîlnit un prietin în momente atît de dureroase. Mi-a spus că el, de cînd este în Cluj, a făcut o politică favorabilă românilor, fireşte în cadrul politicii de revizuire a Italiei, dar că în rapoartele lui ar fi propus o linie [de demarcaţie] pînă la Munţii Apuseni şi pe urmă spre Sud, spre Secuime.

Afirma consulul De Michelis că ungurii nu erau deloc siguri că şi Clujul va reveni lor, deoarece cu două zile înainte a avut vizita contelui [Miklós] Bánffy de la Bonţida [comună în jud. Cluj, unde se afla castelul familiei], fostul ministru de externe al Ungariei [14 apr. 1921-19 dec. 1922], care venise să-l vadă tocmai foarte îngrijorat de soarta Clujului! Ce s-a petrecut şi cum s-a ajuns la această soluţie atît de nedreaptă pentru români, nu poate să ştie.

A fost sincer şi de bună credinţă consulul De Michelis? În momentul cînd vorbeam cu el nu mi-am pus întrebarea. Se înfăţişa ca un perfect cavaler. Dacă va trece consul la Sibiu sau la Braşov, va confirma atitudinea-i frumoasă.

Fireşte că în această atmosferă binevoitoare României şi conversaţia prietenească a putut să urmeze uşor. Atît consulul cît şi soţia lui m-au întrebat ei cei dintîi dacă mi-ar putea fi de ajutor. I-am rugat să aibă puţin în grijă apartamentul nostru. Doamna De Michelis s-a oferit să vină imediat şi să vadă locuinţa şi că personal se va îngriji ca totul să fie în ordine. Nu puteam refuza o propunere atît de spontană, într-o atmosferă atît de prietenească.

Acasă la noi împachetăm. Trec pe la Institutul de Studii Clasice.

Mă duc la Universitate să văd pe rector şi să-l rog să dea o precedenţă la transportare colecţiei Cioflec. Această colecţie a fost de mine adusă la Cluj şi mă simt legat de ea ca de o veche prietenie. Am cunoscut şi am trăit cîţiva ani în mijlocul tablourilor lui Grigorescu şi Luchian în casa din Calea Dorobanţilor, cu Sfinxul lui Paciurea sprijinit de zidul dinspre stradă. Cu îngrijorare mă gîndesc la prietinii Cioflec, la moşia lor de la Mîrşa [jud. Giurgiu]. Li s-ar grăbi anii vieţii să ştie că tablourile lor dragi au rămas în mîinile ungurilor.

Alte drumuri prin Cluj. În Mănăştur, la casa lui [Andrei] Mureşianu, str. Cîmpului. Amiază, la Central. Seara, Zell. Ultima noapte în apartament.

 

Septembrie, 1 – Duminică. Continuă împachetarea. La Institut. La Biserică. Ora 12 – ultima şedinţă colegiu, în Aula Magna. Rectorul, profesorii. Preocupări de evacuare. Trecerea diviziei motorizate. Văd zădărnicia că nu voi putea transporta cele patru cufere. Trenul întîrziat. Plecarea. Noaptea, dor de întoarcere la Cluj.

 

Septembrie, 2 – Luni. [Bucureşti.] Dimineaţa, la gară, văd pe canonicul [Alexandru] Breban [unchi şi naş al viitorului scriitor Nicolae Breban]. O mîrşăvie! – lacrimi… Bănci. Tipografie. Minister [al Educaţiei Naţionale]. [Alexandru] Marcu [director în minister]. [Dumitru] Caracostea [ministru]. Evacuarea. Muzeul Limbii Române şi Institutul de Istorie Naţională – de transportat. Insist pentru Pinacoteca Cioflec. Ministrul – binevoitor. A cerut pentru Cluj 1.000.000 lei, i s-a aprobat 200.000 lei, din care 100.000 pentru arhivă. General [Nicolae Scarlat] Stoenescu [secretar general al Ministerului Apărării Naţionale]– grijă pentru evacuarea Clujului.

După masă văd pe [Alexandru] Busuioceanu [scriitor, diplomat, istoric, critic de artă] şi pe [Nichifor] Crainic [ministru al Propagandei Naţionale, 4 iul.-4 sept. 1940]. Amărăciune şi revoltă împotriva Italiei[7].

[1] George Manoilescu , ministrul de Externe al României.

[2] Prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856) se blocau şi tendinţele expansioniste ale Imperiului Ţarist în bazinul Mării Negre. Rusia retroceda Moldovei cele trei judeţe sudice ale Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), precum şi controlul asupra gurilor Dunării. Totodată, se hotăra înfiinţarea şi convocarea adunărilor ad-hoc pentru a hotărî organizarea celor două principate române.

[3] În nov. 1918, membru al Comitetului Executiv al Consiliului Naţional Român ce a convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

[4] Înrolat în armata austro-ungară, Eugen Goga (fratele lui O. Goga) cade prizonier în 1916, ajungînd într-un lagăr din Tomsk.

[5] Sub a cărui comandă trupele române au intrat în Cluj la 24 dec. 1918.

[6] De profesie hidrobiolog, bun prieten şi al savantului Emil Racoviţă.

[7] Cf. Pierderea Clujului, în: Fond personal Emil Panaitescu, Dosar nr. 9/1940, ANIC Bucureşti.

Revista indexata EBSCO