Sep 14, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Discurs istoric și unitate europeană

 

Istoria se rescrie mereu. E o fatalitate ce ține de subiectivismul inerent oricărei cunoașteri în acest domeniu, dar și de sporul cognitiv pe care îl asigură orice nouă generație. Asistăm astfel la o înnoire continuă a discursului istoric, întemeiată deopotrivă material și epistemologic. Specialiștii au convenit demult asupra unei atare concluzii, nu totdeauna cu bucurie și nu fără a insista asupra unor forme de continuitate a discursului. Abia în timpul din urmă s-a ajuns însă la o recunoaștere mai amplă, dincolo de breaslă, a acestei condiții.

Se poate vorbi de un nou spirit, născut din tragediile secolului XX, și pus acum în situația de a-și instrumentaliza resursele pe linia unui europenism în expansiune. Încercarea de forță din epoca „războiului rece” a dat loc la destule tentative de a impune ideologia marxistă, fie și sub forma eurocomunismului. Competiția a dat însă cîștig de cauză celeilalte „tabere”, situată oarecum antinomic și în plină extensie după marile schimbări din anii ’90, susceptibile să pună capăt unei lungi tensiuni intersistemice. Poate că diagnosticul de triumf deplin al liberalismului, pus de unii analiști situației de azi, nu e cel mai corect, dar el sugerează cumva un final de ciclu, pe seama căruia se pot aștepta în viitor însemnate mutații.

În acest sens, istoria ca discurs e chemată să joace un rol mai activ, de instrument modelator al conștiinței individuale și colective. Teama nutrită cîndva de P. Valéry că acest discurs nu va supraviețui crizei prin care trecea lumea în anii ’30 se arată fără temei, ca și entuziasmul adolescentin manifestat de alții în raport cu istoria. O atitudine mai realistă s-a definit între timp, sub presiunea unor generații mai puțin dispuse la autoiluzie, dar și grație unei deplasări semnificative de accente în spațiul istoriografiei. Dacă identitatea individului nu e decît o suită de stări de conștiință conexe prin memorie, istoria însăși se poate înțelege, la rîndul ei, ca un complex de fapte din care istoricul degajă semnificații. Nu o poate face decît analizînd, comparînd, explicînd.

Așa cum se conturează de la un timp, istoria nu mai poate fi o simplă narațiune, oricît de inspirată, ci un discurs explicativ. Ea pune întrebări și caută să răspundă cît mai riguros. Un vast chestionar, cu răspunsuri multiple, aporetice, adesea și exclusiviste, care i-au atras adesea o reputație de partizanat. E un statut mai complex, întemeiat pe abolirea ideii că istoria trebuie să fie o magistra vitae. Așteptăm de la ea, mai curînd, analogii care să ajute la înțelegerea timpului nostru, sugestii interpretative, spirit senin și imparțial, dar mai ales acea „percepție a diferențelor” (H. Hauser), dincolo de care nu poate fi înțeles nici omul ca subiect al istoriei.

Un asemenea spirit, evocat cu insistență în ultimii ani, ar stimula eforturile spre unitatea europeană, adăugind la arguția de ordin geopolitic o nouă dimensiune, aceea construită în timp la istoriografie. Este spiritul ce se degajă din atîtea inițiative europeniste, dar mai cu seamă din cele care tind, în ultima vreme, să reglementeze recursul la istorie în mediile formative. La UNESCO și în alte organisme internaționale, s-au emis, de-a lungul anilor, destule programe de real interes în acest domeniu. Totuși, el nu pare să fi dat rezultate notabile.

De curînd, la 22 ianuarie 1996, pe baza raportului scris de dl De Puig, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat însă o Recomandare (1283), menită să stimuleze rostul pedagogic al istoriei, capacitatea ei de a sprijini ideea unității europene. Sînt principii și îndrumări îndeobște cunoscute. Demn de interes e momentan felul cum ele se articulează în program formativ. Enunțul principal se referă la dreptul oricărui individ de a-și cunoaște trecutul și de a-l dezavua. Istoria, sub acest unghi, nu e decît un mijloc de a regăsi trecutul și de a construi o identitate culturală, o „poartă deschisă spre experiența și bogăția trecutului”, ceea ce implică multiculturalitate. „Istoria, ni se spune în definiția preambulară, e o disciplină care dezvoltă perspectiva critică a informației și imaginația controlată.” Se recunoaște apoi, deschis, rolul său politic în Europa de azi, ca mijloc de a stimula comprehensiunea, toleranța, încrederea între indivizi și între popoarele de pe continent. Rău înțeleasă, ea poate deveni însă un factor divizant, o sursă de violență și intoleranță. De aceea se recomandă ca istoria să nu rămînă în cabinete, ci să pătrundă în toate mediile, spre a forma o conștiință civică în acord cu ideile ce structurează lumea postmodernă. Fără această dimensiune, omul e mai vulnerabil și poate fi mai lesne manipulat.

Se propune, în consecință, ca studiul istoriei în școală să se facă prin inițierea în cunoașterea istorică, astfel ca spiritul ei să favorizeze o conduită democratică, tolerantă, responsabilă. Același spirit trebuie cultivat prin mijloacele de comunicare în masă, cinema, literatură, turism. Familia, comunitățile locale și naționale, cercurile religioase ori politice contribuie și ele la forjarea noului spirit. Totul se cuvine luat în calcul pentru a asigura un impact favorabil asupra sistemului european în devenire. Orice formă de discurs (tradiție, amintiri, istorie analitică etc.) se cuvine pusă la lucru consensual. Tendința oamenilor politic de a manipula istoria trebuie combătută cu mijloace adecvate. Caracterul subiectiv al istoriografiei recomandă în același timp precauții și în raport cu istoricii înșiși, a căror misiune e tot mai greu de împlinit.

Cum se poate asigura, în asemenea condiții, o istorie nemanipulată? Textul recomandării sugerează o abordare mai detașată a trecutului, în sensul că eliminării pe cît posibil a pigmentului religios ori politic. Racordarea la preocupările contemporane rămîne o normă de conduită pentru cercetători și profesori în acest domeniu. Tot astfel transparența, fie că e vorba de biblioteci, arhive, săli de curs, studiouri de televiziune etc. Cenzura politică, încă destul de activă în unele zone, precum Europa Est-Centrală, trebuie descurajată pe toate căile. Veghea istoricului va fi dublată de veghea societății civile, ca factor activ în modelarea unui nou spirit.

Dacă pînă nu demult instanțele europeniste părea să condamne istoria, ca depozit de erori, clișee, mituri, socotind-o mai degrabă un impediment în opera întreprinsă, de data aceasta se recomandă în chip răspicat cunoașterea istoriei ca fiind esențială pentru formarea tinerilor. De unde accentul pus în Recomandarea 1283 pe învățămîntul istoric, însă cu sublinierea că acest învățămînt trebuie să cultive „capacitatea intelectuală de a analiza și interpreta informația în mod critic și responsabil”, să respecte complexitatea temelor și diversitatea culturală”. A identifica stereotipuri și alte anomalii legate de prejudecăți rasiale, religioase, naționale devine o conduită necesară în istoriografie, ca și în spațiul didactic. Se dorește o extensie continuă de orizont și o mai bună adecvație a metodelor, pentru a definit cît mai complet realitatea, în orice registru al ei, în orice direcție, avînd în vedere orice fapt nou și orice nuanță semantică. La istoria socială, culturală, politică din vechea recuzită se adaugă noile teme, îndeosebi cele privind istoria femeii, minoritățile, marginalii, cu grija de a compensa pe cît posibil evenimentele tragice prin evocarea influențelor pozitive, aculturația prin interculturalitate.

În această perspectivă, ideea de unitate europeană, relevantă în spațiul culturii, trebuie să ocupe un loc de seamă, pentru a se înlesni astfel o mai bună comprehensiune reciprocă. Un instrumentar tot mai complex o susține, noile tehnologii o stimulează, combinînd forme demne de inițiere, studiu etc. Muzeele, expozițiile, turismul chiar, devin instrumente complementare de înțelegere a istoriei. Ele au pătruns deja în programele asumate de Consiliul Europei, care dispune de un comitet pentru educație, unul ce se preocupă ca dialogul între cercetare și catedră să fie mai fecund. Un organism specific, Euroclio, e menit a-l stimula cît mai mult, în ideea unui cîștig mutual, dar și spre a-și asigura protecția contra manipulărilor politice. Libertatea academică, la care se face mereu apel, presupune și o răspundere profesională, una în plină extensie.

 

Apud Mesagerul, 21, martie-aprilie 1997, p. 16-17.

Revista indexata EBSCO