Sep 14, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „A fi citat într-un citat”

 

1 martie 2017. S-au împlinit nu mai puţin de şaptezeci de ani de cînd am trăit această zi inaugurală a primăverii, cu rolul unui mărţişor al întregii vieţi. Elev în clasa a patra primară, am ieşit de la şcoală mai devreme cu un sentiment ieşit din comun. Pe şoseaua din faţa şcolii (locuiam într-o comună gorjeană, fără lumină electrică, fără canalizare, fără telefon, fără radio, fără ziare) curgeau dîrele de apă ale dezgheţului, săpînd mici jgheaburi în lutul galben, sub bătaia unui soare năvalnic. După mai multe zile noroase, mi se părea că respir lumină. Nu fără bucurie încercam pentru prima oară impresia de-a mă afla la o răscruce. Pentru prima oară copilul care eram devenea conştient de însemnătatea amintirilor ce se conturau deja. Eram şi totodată parcă nu mai eram eu. Aşteptam ceva, de-o imprecizie care căpătase o mare intensitate. Dintr-odată un rudiment al unui gînd m-a fulgerat. Aştept,  mi-am zis, un timp care să se transforme el însuşi necontenit în amintiri, care să-mi îmbogăţească necontenit amintirile pe care le aveam deja. Devenisem intuitiv un devot al trecutului ce se prefigura. Atît de precoce, naivitatea descoperea viaţa lăuntrică. Azi aproape nu-mi vine a crede că am trecut aievea prin acea neobişnuită dimineaţă.

*

În vastul areal al literelor, nu putem a nu repeta în scrisul nostru lucruri care s-au mai spus. Însă, pe cît posibil, se cuvine s-o facem conjugînd o senzaţie de obişnuinţă cu plăcerea pe care o realizăm precum atunci cînd consumăm un aliment preferat, în repetate rînduri.

*

„Literatura, ca orice formă de artă, este o mărturie că viaţa nu e suficientă” (Fernando Pessoa).

*

 „În Marea Britanie a fost numit cel dintîi ministru al Singurătăţii. El are misiunea de-a continua activitatea deputatei Jo Cocs, care a fost ucisă de un extremist de dreapta în anul 2016, la puţin timp după ce a înfiinţat o comisie parlamentară pentru singurătate. Va trebui să ia măsuri împotriva izolării pe care o resimte mai mult de o persoană din zece. Rolul îl va prelua deocamdată ministrul Sporturilor, Tracey Crouch” (Dilema veche, 2018).

*

Poate cel mai trist aspect al oboselii îl constituie faptul că aceasta nu se lasă prinsă în formulă. E aidoma unui chip care, stînd în faţa oglinzii, nu s-ar putea vedea pe sine.

*

„Arta e limitare – esenţa oricărui tablou e rama” (G. K. Chesterton).

*

„Cît de egală cu sine este firea umană! Copiii ne pun în faţa ochilor, cu genialitate înnăscută, imagini vii ale unor stări de lucruri specifice adulţilor. Micuţul Ludovic m-a amuzat azi pe cinste. Şedea pe scăunelul lui şi privea în jur cu încîntare şi plăcere, cînd a trecut prin cameră dădaca lui. «Maria», a strigat-o el. «Da, scumpule!», i-a răspuns ea, cu căldura-i obişnuită, apropiindu-se de el. Ludovic şi-a plecat capul într-o parte, şi-a fixat privirea asupra ei cu multă cochetărie şi a zis pe un ton flegmatic: «nu eşti Maria pe care am chemat-o eu, eşti alta!» Dar noi, oamenii mari, ce facem? Chemăm lumea întreagă să vină la noi şi cînd ea se apropie cu bunăvoinţă, noi îi spunem: «Nu eşti Maria pe care am chemat-o!»” (Kierkegaard).

*

Suntem înclinaţi a nesocoti normalitatea vieţii în două feluri: fie atunci cînd, neavînd pentru ea un termen contrastant, n-o mai luăm în seamă, fie atunci cînd dorim o schimbare chiar prin intermediul său, încercînd a o transforma în excepţie.

*

O femeie îmbătrîneşte prea adesea într-o mai sesizantă măsură decît un bărbat, dată fiind carisma sexului său. O femeie în vîrstă pe care o vezi e o femeie în vîrstă, dar dacă ai cunoscut-o pe cînd era tînără, efectul poate fi teribil. E ca o operaţie făcută fără anestezie. Ajuns octogenar, Picasso s-a întîlnit cu două femei dintre care una fusese în tinereţe iubita sa. Nu şi-a putut da seama care din ele…

*

Muştele de unt sunt numite astfel deoarece oamenii din coloniile engleze credeau că acestea sunt vrăjitori care le fură noaptea untul.

*

A.E.: „Dacă afirmă un exaltat: cutare e un Blaga al Olteniei, cutare e un Sadoveanu al Maramureşului etc., departe de-a fi un elogiu care flatează, e o asemuire devastatoare. Perfidia constă nu doar în faptul că i se substituie aşa-zicînd victimei o altă persoană la treapta căreia desigur n-ar putea năzui, ci şi în acela că i se închide gura prin deşănţata grandoare laudativă”. Dar G.P. „un arheu al poporului român”? Dar A.P. „un Kierkegaard român”? A.E.: „Îmi confirmi spusele”.

*

„Artistul este totodată mai primitiv şi mai civilizat decît contemporanii săi” (T.S. Eliot).

*

Pe ce lume trăim. „Poliţia germană a prezentat de curînd bilanţul a 12 ani de anchete asupra unui infirmier, Niels Hogel, ucigaş prolific şi «excepţional» în istoria naţională contemporană, scrie AFP. «După 134 de exhumări şi cîteva sute de mărturii, se pot dovedi cel puţin 90 de crime şi există cel puţin încă atîtea care nu au putut fi dovedite», a declarat în faţa presei şeful comisiei de anchetă. Niels Hogel nu avea   preferinţe «de vîrstă sau sex», dar «prefera pacienţii care erau într-o stare critică». Singurul motiv invocat de inculpat pentru faptele sale: plictiseala” (Dilema veche, 2017).

*

Cineva trece de la de-a dreptul celebrarea unui autor la contestarea sa furibundă. Altcineva trece de la o îndelungată polemică cu un autor la copleşirea acelui autor cu laude adulatoare. Pare a fi azi, mai mult decît oricînd, o imitaţie a giruetelor politice rotindu-se în vîntul epocii. A. E.: „Am impresia că, în unele cazuri, aceste giruete ar putea avea ele o paradigmă în comportarea literaţilor cu pricina”.

*

„Locuieşte într-o vilă de lux de 5 milioane de lire sterline, dintr-un cartier londonez de fiţe şi creşte de şase ani doi porci. Excentrica Antonia Pugh-Thomas, mamă a trei copii, i-a dresat pe Snout şi Crackling să fie «fiare» cu hoţii sau răufăcătorii. Cine a zis că hoţii fug cînd aud primul lătrat? Dar dacă aud «guiţ» şi se trezesc atacaţi de doi dolofani de aproape 100 de kile? Probabil că reacţionează la fel: îşi iau tălpăşiţa” (Click, 2018).

*

Migala pe cuvînt, acea laborioasă aplicare pe fiecare centimetru pătrat al textului, cum un posibil mijloc de defensivă în faţa amplelor spaţii emoţionale ori speculative, pline de arcane. O retragere în chilia similimonastică a scriiturii ca atare. Poate că obişnuinţa proprie de a revedea de mai multe ori un text înainte de a-l da tiparului, constituie o moştenire a înclinaţiei tatălui meu de-a rezolva probleme dificile de matematică. Îl vedeam ruminînd zile întregi diverse soluţii. Nu o dată profesorul de matematică mă scotea „la tablă” pentru ca pe această cale să le poată da de capăt el însuşi problemelor în cauză…

*

„Omul aşa cum ar trebui să fie: asta sună tot atît de fad ca şi cum ai spune: «un copac, aşa cum ar trebui să fie»” (Nietzsche).

*

Idealul de perfecţiune te îndurerează nu prin neîmplinire, ci prin aceea că neîmplinirea intră în însăşi natura sa, lipsită practic de limite. Din capul locului s-ar cuveni să-l asumi drept un act al neîmplinirii.

*

O noapte dificilă. Stări diforme, cu tentacule ale disperării, tot mai frecvente în visele mele. Cu ajutorul lor caut parcă ceva, dar ce? Începutul, sfîrşitul? Nici unul nu pare a mai exista, ci doar un gol ţiuitor. În piept, senzaţia de presiune a unui întuneric materializat. Fiinţa se simte tot mai despărţită de sine, lipsită de propria-i intimitate. O ispăşire? Un prag? Sau altceva, fără nume?

*

„Orice operă de caritate – fără să ne dăm seama – este o operă care implică imensitatea” (Monseniorul Ghika).

*

A fi un citat într-un citat reprezentînd şi el la rîndul său un citat, aceasta este condiţia sa de literator.

*

Cerîndu-i-se opinia asupra atentatelor cu bombe comise de anarhişti, Mallarmé a răspuns: „Nu există un altfel de bombă decît o carte”.

*

Cheltuieşti timpul secundă cu secundă, dar nu-ţi dai seama decît după parcurgerea deceniilor de risipa demenţială la care te-ai dedat, cu un profit minim (un profit moral, căci unul material nu e în chestiune). Un timp pe care harababura întîmplărilor, emoţiilor, chipurilor, ideilor, ezitărilor, aşteptărilor, dezolărilor ce ţi-l umplu nu l-ar putea reţine, aidoma aerului dintr-un spaţiu închis ermetic care scade ireversibil, care a ajuns aproape de limita supravieţuirii tale.

*

„Vechea Europă nu va mai renaşte niciodată. Dar oare tînăra Europă oferă mai multe şanse?” (Chateaubriand).

*

O dimineaţă de sfîrşit de aprilie, geroasă dar senină pînă-n profunzimi, parcă atrăgîndu-ne atenţia asupra precarităţii acestei temperaturi neverosimile. Distanţată şi totuşi promiţătoare, oarecum pasională în asprimea sa pe care încearcă a o relativiza ea însăşi.

*

La moarte ne putem raporta în cîteva feluri. Fie s-o înfruntăm printr-o mare mobilizare voliţională, fie să trişăm cu ameninţarea ei prin mijlocirea viciului (mai nou şi jocurile pe computer), fie s-o înduplecăm prin recursul la inocenţa normalului, la truismele radioase ale trăirii pe care spectrul sfîrşitului le-ar putea ocoli, precum orice întrupare a forţei care, posedînd un dram de cavalerism, ar cruţa în dezlănţuirea sa copiii şi bătrînii.

*

Organizaţia Mondială a Sănătăţii e dispusă a include dependenţa de jocuri pe computer pe lista tulburărilor psihice din sistemul de clasificare a bolilor ce urmează a fi publicat în 2018.

*

„Cea mai mică insulă locuită are suprafaţa cît un teren de tenis, de circa 360 metri pătraţi, se numeşte Insula Just Room Enough. Deşi este atît de mică, aceasta găzduieşte o casă şi un copac. Este una din cele 1.864 insuliţe locuite de pe rîul Lawrence care desparte statul New York din SUA de statul Ontario din Canada” (Click, 2017).

*

Se priveşte în oglindă nu pentru a-şi consulta chipul într-un anume moment, ci cu speranţa ca acesta să rămînă acolo în eternitate.

*

Tot mai adesea mă apasă împrejurarea că trebuie să scriu despre lucruri ce mă interesează tot mai puţin. Cînd voi putea sta de vorbă de-a adevăratelea eu cel care sunt, cu cel ce-am fost, într-un joc netulburat al clipelor care par inomabile pentru a se lăsa aparent numite şi a redeveni inomabile?

*

„Scrisul nu este altceva decît emiterea unei sentinţe împotriva ta însuţi” (Ibsen).

*

A.E.: „Specializarea într-un domeniu oarecare, însoţită de totala abstragere din celelalte (pe şleau vorbind, de-o incultură ce poate da fiori), analogă conduitei unui şofer care, în bezna compactă a unei nopţi fără sfîrşit, ar percepe din întreaga existenţă a lumii exclusiv drumul indicat de lumina farurilor vehiculului său”.

*

„Există un moment cînd o operă poate fi impusă. După ce «trece momentul», lucrul e aproape imposibil. Opera altcuiva – mai mult sau mai puţin asemănătoare – se va impune” (Mircea Eliade).

*

A.E.: „Să nu disperi atîta vreme cît poţi continua”. Şi după aceea? „Să nu disperi nici atunci. Ar putea urma revelaţia sau nebunia”. Dar n-avem de pe-acum eşantioane ale lor? „Ba da, însă atunci nu te vei mulţumi cu acestea. Vei dori să ai la dispoziţie una sau alta în întregime”.

*

„În 1908, revista «Literatura»  publica, sub semnătura mea, o scrisoare deschisă adresată lui Jacques Rivière, scrisoare care i-a inspirat pe Aragon, Breton, şi Soupault. (…) Ziceam în această scrisoare: «Scriu pentru a descoperi oameni». Şi, într-adevăr, am descoperit oameni, dar care m-au dezamăgit într-atît, încît această raţiune a dispărut în întregime, ca bruma, din cadrul vizual, din preocupările mele. Faptul însuşi că obiectul decepţiei mele este şi astăzi de o manieră pe care o cred relativ cea mai demnă de atenţie nu face decît să crească tristeţea mea. Mi-am dat seama, în sfîrşit, că ceilalţi scriau dacă nu pentru a urca, socialmente vorbind, cel puţin pentru a-şi face un depozit în banca relaţiilor lor, care într-o zi le va deschide uşile unei Academii de care prea puţin mi-a păsat. Continui să scriu pentru mine, chiar pentru moment şi, negăsind alţi oameni, mă  caut mereu” (Tristan Tzara).

*

O mare iubire care începe precum un simţămînt de biruinţă, chiar dacă sfîrşeşte printr-un eşec, acest eşec, deşi profund dureros, păstrează totuşi un reflex al biruinţei iniţiale.

*

„Poate că oamenii înzestraţi cu o memorie prea bună nu au idei generale” (Jules Renard).

*

„Arta napolitană a preparării pizzei, aşa numita pizzaiolo, a intrat, la sfîrşitul anului trecut, în patrimoniul imaterial al umanităţii, alături de alte comori culturale, precum decoraţia murală tradiţională saudită realizată de femei, potrivit UNESCO. Această înscriere este una simbolică, dar conferă o anume vizibilitate şi e un semn că eforturile susţinătorilor artei pizzei napolitane au dat roade. Dincolo de abilitatea mişcărilor implicate în realizarea preparatului, este vorba despre un «savoir-faire culinar», care asociază «cîntecele, zîmbetul, tehnica şi spectacolul» şi care datează din  secolul al *VI-lea – se subliniază în dosarul candidaturii italiene” (Historia, 2018).

*

* publică texte multe şi proaste, care agasează publicul cititor. Dimpotrivă, Y publică texte puţine şi proaste, care-i asigură o anume simpatie.

 

Revista indexata EBSCO