Sep 14, 2018

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Arhimandritul Eufrosin Poteca

Unul din cele mai frecvente locuri comune care circula în Apus (ca şi în România, de altfel) privind istoria şi cultura română este următorul. Că evoluţia istorică a societăţii româneşti, din ultimele două secole să zicem, nu s-a putut desfăşura în mod prielnic şi robust, handicapată fiind ea de caracterul profund static, ba chiar retrograd, al implicaţiilor sociale ale ortodoxiei. Să fim bine înţeleşi: o propoziţie poate fi un loc comun, fără a fi neapărat falsă, sau goală de înţeles. Aşa şi în cazul de faţă: există o bună doză de adevăr în cele susţinute mai sus, dar acest adevăr nu devine operativ decît în clipa în care este amendat şi nuanţat cu atenţie şi cu precizie.

Daca admitem că adesea gîndirea creştinismului ortodox a putut sluji drept reazem şi chiar sursa a unor teorii anti-moderniste, vetust-primitive, ne amintim îndată, şi fără ezitare, de mulţimea de figuri, eclesiastice nu mai puţin decît seculare, care, fundate pe acelaşi creştinism răsăritean şi ortodox au putut desfăşura un discurs de necrispat liberalism, de degajată aderentă la modernitate. Ne gîndim cu alte cuvinte la un Gala Galaction şi Andrei Şaguna, ne gîndim la Ion Pillat sau la Ion Slavici, ne gîndim chiar la anume articole ocazionale ale lui Caragiale, cel din urmă om care ar putea fi bănuit de îngustimi clericale şi de neguroase obscurantisme. Mai puţin adesea este pomenit arhimandritul Eufrosin Poteca.

Din norocoasă întâmplare mi-a căzut în mînă, cumpărată la o mică librărie din Cluj, o ediţie subţire, dar atent lucrată şi pregătită a predicilor şi cuvîntărilor arhimandritului cu venerabilă barbă, azi pe nedrept uitat de compatrioţii săi. Chiar şi volumaşul acesta a fost tipărit de o mînăstire, mînăstirea Bistriţa din eparhia Rîmnicului, editat fiind de preotul Veniamin Micle, cu note şi studiu introductiv. Cel botezat Radu Potecă (1786-1858) era copil de ţăran din părţile Prahovei; norocul şi vrednicia l-au împins spre studii la şcoala grecească din Bucureşti, iar apoi spre călugărie, întîi la Căldăruşani, apoi la Mînăstirea Neamţului. După 1808 este din nou la Bucureşti, iar începînd din 1818 predă filozofia şi geografia la Colegiul Sfîntul Sava sub oblăduirea lui Gheorghe Lazăr. Se numără printre primii tineri bursieri universitari în străinătate: între 1820 şi 1825 îşi desăvîrşeşte pregătirea la Universităţile din Pisa şi din Paris. La Budapesta îşi publică cursul de filozofie, adaptat după bune manuale occidentale ale vremii. În 1832 se vede înlăturat din învăţămînt de administraţia generalului Kiseleff, numit egumen al unei mînăstiri (Gura Motrului) din îndepărtatul Mehedinţi şi astfel marginalizat. Prestigiul îi rămîne însă neştirbit, dovadă că în 1848 efemerul guvern revoluţionar de la Bucureşti îi cere în mod explicit binecuvîntarea. Potecă a scris în decursul vieţii cursuri de religie şi de geografie, un scurt catehism, o istorie a mînăstirilor Valahiei, ba chiar şi o autobiografie (rămasă neterminată în manuscris şi publicată abia în 1943 de C. Rădulescu-Motru). S-a publicat după moarte cîte ceva din corespondenţa lui Eufrosin Potecă, după cum în timpul vieţii arhimandritul se angajase într-o bogată activitate de traducător, printre altele a predicilor lui Bossuet şi Massillon, lucru foarte interesant şi (pe cîte ştiu) încă nestudiat temeinic. Spun interesant căci se poate recunoaşte spontan o anume influenţă a stilului baroc al oratoriei sacre franceze asupra admiratorului întîrziat de la Dunărea de Jos.

În predicile sale, care sînt, ca şi ale lui Nicu Steinhardt la finele secolului XX, aproape nişte eseuri, Eufrosin Potecă se vădeşte drept un entuziast, nu lipsit de avînturile de care vor da curînd dovadă paşoptiştii (dintre care în fond unii îi şi fuseseră elevi). Totodată însă acest romantic este şi un prudent iluminist, reformator şi gradualist în privinţa propunerilor concrete pe care nu se sfieşte să le lanseze în chiar predicile sale. Am putea spune că regăsim aici formula Biedermeier, atît de caracteristică pentru anii douăzeci şi treizeci de la începutul secolului trecut: avîntul romantic, dar în forme strunite şi canalizate. Mai important este să ne întrebăm ce însemnă asta concret pentru ideologia lui Eufrosin Potecă.

Îl auzim peste secole vorbind despre libertatea şi demnitatea omului, despre eliberarea robilor, egalitatea în taxaţie (adică eliminarea privilegiilor), despre nevoia unei educaţii cît mai adînci şi cît mai generale, despre nevoia de a urma exemplul Occidentului printr-o deschidere largă spre progres, îl auzim vorbind despre legalitate şi statul de drept: „şi filosofia şi religia tot spre acelaşi sfînt scopos privesc, adecă binele de obşte şi fericirea oamenilor”.  În statul de drept se poate găsi, spune Potecă, adresîndu-se Prinţului Grigore Ghica.

În ziua de Paşti 1827, „vrednicia cuvîntului şi fericirea noastră, şi făr de care nu este a se nădăjdui nici linişte, nici mîntuire, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni; unde nu se păzeşte dreptatea, acolo toţi sînt vrăjmaşi ai tuturor”, iar conexiunea cu sfera religiosului i se pare limpede predicatorului: „fiţi încredinţaţi că dimpreună cu nedreptatea, va pieri din ţara noastră şi despotismul şi luxul şi toată dobitocia, făcînd loc dreptăţii, vredniciei, cinstei, învăţăturilor bune, filosofiei şi fericirei. Atunci cu adevărat, ne vom învoi şi noi cu ceilalţi europeni; atuncea ne vom bucura purtînd jugul lui Hristos cel uşor; atuncea vom gusta roadele de a fi hristiani.”

Viziunea socială a lui Eufrosin Potecă este îmbucată în cercuri de armonie ale naturii şi ale cosmosului: gîndul ne duce la contemporanii lui Potecă, la oratoriile despre creaţie ale lui Haydn, la Geniul Creştinătăţii al lui Chateaubriand, la romanele şi nuvelele lui Adalbert Stifter. Dar în nu mai mică măsură ne amintim şi de altceva: că vederi asemănătoare cu cele ale arhimandritului exilat în Oltenia de Vest erau cele rostite de învăţaţii şi canonicii greco-catolici ai „Şcolii Ardelene” cu nu mai puţine decenii înainte (de altfel Timotei Cipariu şi alţii erau contemporani cu Eufrosin Potecă). Aceeaşi convingere în benevolenţă divină şi în locul firesc al românilor în familia naţiunilor civilizate. Aceeaşi credinţă că procesul de învăţare e infinit şi că ne poate apropia  nu numai de fericirea socială, ci şi de comuniunea cu divinul.

Sînt astfel de păreri chiar atît de rare printre clericii şi teoreticienii ortodocşi? Nu mă încumet să dau un răspuns categoric. George Călinescu şi imitatorul său Al. Piru par să creadă aşa: capitolele lor despre Potecă sînt scrise pe un ton de enervantă băşcălie, care tinde să-l minimalizeze pe arhimandrit; nu mă sfiesc să spun că socotesc atitudinea lor o adevărată prostie. Realitatea e alta. Mişcările de extremă dreaptă atît de vizibile la începutul şi la mijlocul secolului 20 au deformat o imagine mai echilibrată a consecinţelor sociopolitice ale creştinismului răsăritean. Acesta din urmă nu este în nici un caz un biet mecanism determinist angajat în producţia de pasivitate statică, de ostilitate faţă de progres, sau de irelevanţă morocănoasă şi bănuitoare în faţă universului natural şi social.

Creştinismul răsăritean – iată minimul pe care-l putem spune cu certitudine! – are şi potenţialul unei deschideri spre progres şi spre libertate.

 

Revista indexata EBSCO