Sep 14, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Gheorghe Vidican

 

Lirismul lui Gheorghe Vidican pa­re a se fixa într-o serie de enunţuri, aglutinînd trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)realitatea imediată a “guvernării boc”, fantasme, prieteni, “gabriel chifu şi mircea mihăieş”, vise şi cotidianul cenuşiu, amorf, nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni; fie­care vers pare a începe un nou poem, refuzînd o legătură, fie şi într-o logică simplă, cu enunţul anterior, totul curge înspre o poezie pe care, mai degrabă, cititorul e chemat să o (re)constituie: Gheor­ghe Vidican îi oferă, generos, materia şi materialul liric,  în înţele­sul pe care Michel Zéraffa îl dădea acestor termeni în teoria litera­turii: “seara tîrziu am prăjit pe sobă lătratul la lună al unei raze stinghere nu ştiu dacă mirosul ajunge/ la stele să-ţi sprijine de ele ochiul prizonier altor lumini ard întunericul gura de vin a înserării,/ e un război mînă roţile de la căruţa bunicului prin noroiul mîngîie copita calului şi plînge/ muţenia frigului înfăşurată-n mantia roşie a omului poartă felinarul ochi al disperării/ prin copaci cresc bise­rici proslăvind virtuţile întunericului simt mirosul de fîn cosit ie­ri/ pasc lumina lunii mieii albi plînsul alungă noaptea verdele ierbii bîta ciobanului/ de-a lungul razelor se-nşiră odihna obosită tru­da plăcerii plăsmuie-n muieri/ noaptea tîrziu în colţul gurii dinţii o oglindă alungă frica plăpîndă a felinarului” (nocturnă); “spre sala oglinzilor amintirile urc treptele alături de gabriel chifu şi bunul meu prieten / mircea mihăieş clipele rare nerostite pînă la capăt au învrednicit îngerii cu stropul de rouă/ setea poeţilor marea călătorie prin oglinzi a rostirii de veacuri poemele marele semn/ al trecerii alunecă prin mine spală mîinile şoaptelor cu-nceputuri de drum vestind lună nouă/ în sala oglinzilor nichita îmi şopteşte la ureche zîmbetul din colţul gurii a poemelor sale/ mirosul de oameni îmbălsămează poezia femeile şi copiii închid între ferestre cuvintele/ răni frumoase înflorite-n oglinzi despart fragilul semn al iubirii în gesturi astrale/ în altă sală a oglinzilor bunii mei prieteni gabriel chifu şi mircea mihăieş recompun treptele” (sala oglinzilor).

Gheorghe Vidican îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pîraiele din munţi; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa apă, mîl, pietre, tot ce aduce pîrîul repede de sus, alege, din cînd în cînd, cîte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la ace­laşi pîrîu sau la altul, primăvara viitoare. Astfel, din seria de enunţuri, care curge mereu năvalnic, poetul alege cîteva metafore do­minante care irigă discursul liric şi îi conferă coerenţă; mai întîi e încăperea fiinţei din vers, scorbura: “umblu prin camerele scorbu­rii cît alb pe peretele stîng/ respiri mirosuri de miere îmi lipesc sărutul de o frunză/ drumul spre iertare îl simt înfundat în noroi de celălalt perete/ camerele scorburii au doi pereţi cu mii de mirosuri în buză/ mă împinge atît de dulce mirosul de miere spre golul/ etern dragostea foloseşte drumul de apă ca să îşi spele vina/ îmi lipesc de ochiul scorburii sufletul respirînd focul/ corbul meu pleacă din mine într-un străin biciuieşte lumina” (camerele scorburii). Acolo, în ca­merele scorburii sale, totul se petrece la cîntatul cocoşilor de care se leagă geneza (“suntem trecători ca şi ţipătul copilului născut/ de o mamă lovind cîntatul cocoşului cu lacrima”, scrie Gheorghe Vidican în ţipătul copilului), dar şi tărîmul istovit al sfîrşitului, cum se spune în ţipătul femeii văduve ori în spectacolul pe care îl dă omul-maimuţă, arlechinul, actorul în “piaţa ferdinand” închisă; “hipnoza luminii pleacă din ochi mirosind a hoituri astrale arde rugul clipei/ ştie omul-maimuţă să fie actor piaţa ferdinand rămîne închisă epuizea­ză lumina/ marginea frigului răstălmăceşte joaca oglinda apei somnam­bulă tăcere-a risipei/ arde prin însumare uleiul de la maşina de scris poemul plin de cercuri leagă vina/ plecării au terminat de numă­rat razele soarelui din ochiul omului-maimuţă/ cineva spionează strigătul în cîntatul cocoşilor răsăritul poartă perucă/ mirosind a hoituri astrale foamea mănîncă fundul grădinii urcă lumina-n căruţă/ hip­noza luminii vlăguieşte ochiul arde rugul mirosul clipei lunecă-n coa­ja de nucă” (hipnoza luminii); la cîntatul cocoşilor începe, cel mai adesea, spectacolul lumii unde protagonistă este femeiapoem, vestală în templul împovărat de dorinţele cărnii, cu pîntecul înfometat aşteptînd bărbăţia soldatului ”venit în permisie din afganistan”: bărbaţi şi femei se învîrt în caruselul drăcesc al hormonilor, printre nisipu­rile aprinse a1e patimii: “lumina se rupe de genunchii ferestrei des­chide fecioria femeii pofte de parfum asiatic/ bărbatul murmură prin­tre dinţi imnul învingătorului neştiind ce osîndă strecoară cîntecul/ satanic al buzelor ei zvîcneşte durerea muşcăturii de şarpe cu sîngele putrezit în cretacic/ pînă la auzirea acelui cîntec de izbîndă a evei florile de măr îi vor alina pîntecul/ mereu roditor între veghe şi moarte deschisă fecioria femeii musteşte a sînge înflorirea/ celui dintîi sărut-suspin şi-apoi cuprinsă de dor fierb snopii de cînepă în sarea lacrimei/ potolită istovirea bărbatului seamănă a leşin dimineaţa împerecherii de trupuri iubirea/ blînd aşezată pe bobul de rouă se-aude cîntec de izbîndă a evei nisipuri aprinse ale patimei” (fecio­ria femeii). Acest spaţiu al bîlciului zilnic, al pieţei unde se vin­de/se cumpără amor are puţine alternative în imaginarul poetului: noaptea, într-un poem precum dragostea ca o săritură în apă, cînd pa­re că urmează spusa lui Jean Cocteau (“Poetul e la dispoziţia nopţii sale”), misterioasa cetate a lui Zarathustra şi fantasma păsării Phöenix.

Original este Gheorghe Vidican atunci cînd explorează lumile apocaliptice ale simţurilor:  “splendoa­rea nudităţii răsărite în grăuntele de rouă înghite lumile apocalipti­ce ale simţurilor/ cresc arborescent întrebările forma gînditoare pli­nă de viitor a trupului alegorie-a plăcerii/ neputincioasa duhoare a sărutului alungă bărbatul cu sentimente snoabe e vremea cărunţilor/ să-şi ducă la altar femeile mirosul de tămîie a marelui anonim heral­dică clipă-a uitării” (lunile apocaliptice ale simţurilor). În Dimineaţa din pumni, suveran este mirosul; “umblăm din miros în miros”, scrie Gheorghe Vidican în paşii tăi, iar poemele cărţii adună, în formulări banale sau în metafore care se reţin, o sumă impresionantă de mi­rosuri, cît cuprinderea lumii înseşi. Cel mai frecvent e mirosul ca­felei, apoi, de pîine coaptă, de palincă, de oameni şi iarbă, al sîngelui, mîinilor şi lirelor (sterline), al balsamului de tăciune şi salcîmului înflorit; în eros, mirosul de carne trădînd “adormite dorinţi”, mirosul hormonilor şi orgasmele care, iată, au “miros de clep­sidră”, tot felul de mirosuri “obscene”; dar şi psalmii au miros de tămîie şi smirnă; ochiul are miros de struguri, special e şi mirosul de urzici, al fînului cosit, peştelui, lătratului de cîine şi al cîinilor în haită, al florii de tei, mierii, durerii, castanilor înflo­riţi, mărului, al cărnii trecutului şi al naşterii; mirosul de “hoi­turi astrale” şi cel al unui “lătrat la lună prăjit” închid imaginea unei lumi unde totul se în-fiinţează prin miros: “întoarcerea copilu­lui în sîngele mamei stă încolăcit şuierînd mirosul de măr şarpele/ genunchii în rugăciuni a celor învinşi dă celuilalt chip forma împăcării cu sine/ marginea nopţii răsăritul unei apologii în îngeri sufletul îmi sprijină de somn pleoapele/ o inimă dangătul de clopot clă­deşte biserici mustrările mamei întoarcerea lor în ruine” (întoarcerea copilului). În lumile apocaliptice ale simţurilor descoperă Gheorghe Vidican şoapta şi mirosul poeziei adevărate.

Faţă de celelalte cărţi – Singurătatea candelabrului (1994), Utopia nisipului, Sărbători vulnerabile (2003), Rigorile cercului (2004), Tratatul de linişte (2006), Mansarda cu vitralii (2008), Genunchii Tamisei (2016), Fluturi în tranşee (2011), aspru sîngele meu (2012). Maltratatul de linişte (2013), Forma obeză a foşnetului (2013) – şi, mai ales, în raport cu volumele cele mai recente – Dimineaţa din pumni (2014) şi Ochi hăituiţi de trădare (2015), poezia lui Gheorghe Vidican din Urma lui Ulysses (2016) se întoarce spre orizontul mito-poetic românesc, spre fondul arhetipal, (re)întîlnind, pe această cale, lirica majoră de azi, de la Cezar Baltag şi Ileana Mălăncioiu, la Valeriu Matei, Nichita Danilov, Ion Vatamanu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun. După ce în ultimele cărţi se citea un discurs liric suficient sieşi, într-o larmă venind dinspre lumea apocaliptică a simţurilor, în Urma lui Ulysses e un discurs structurat pe nişte teme şi simboluri foarte semnificative; ur­sul, urma şi umbra reprezintă nucleele de semnificare ale cărţii lui Gheorghe Vidican; chiar din primul poem al volumului, cum se vede: “urma labei de urs umblă liberă prin moartea copilului/ fără părinţi cartierul împachetează mirosul de pîine mucegăită/ sub tufe/ moartea/ mi-ai închis inima în măseaua ta de minte/ apa de fîntînă miroase a leuştean/ potoleşte foamea/ urmele căutătorilor de viitor sunt în­cuiate în liniştea cimitirului/ mirosul din cîrciumi apără oamenii de alţi oameni/ nimeni nu rîde de nimeni/ în sanatoriu suntem în siguranţă/ urma labei de urs e torturată de cerşetori/ se închide uşa/ întorsul acasă e periculos precum întoarcerea în urme a labei de urs/ potecile din apele fîntînii au chemat lacrimile să-şi pună la adăpost urmele/ stropul de rouă a rămas în rostul lui/ liber/ lu­mină a cuţitului în moartea copilului/ mîine dimineaţa va fi bătaie pe urmele lăsate de răsăritul de soare/ plecăm fără noi/ urmele noastre trec prin păsări/ devin urme de păsări/ devin urma morţii/ ghiozdanul copilului devine o curte plină cu urme/ răsăritului de soare/ scîrţîie ciutura/ arde urma păsării phoenix/ tălpile cerului/ nichita/ noduri şi semne/ urma” (Urma): urma labei de urs şi, apoi, umbra acesteia se adaugă, în poemele cărţii, gîndirii, lacrimii şi urmei înseşi (Insolvenţa memoriei), oaselor (Viaţa), tălpii şi microfonului (O urmă de microfon), spinilor şi soarelui (Urma soarelui), gardianului şi cerşetorului: cu Urma lui Ulysses, Gheorghe Vidican s-a întors la bătrînii satului care vorbesc despre început şi sfîrşit, pentru a se regăsi pe sine, acela dintre mine şi mine: “între mine şi mine un alt mine care poate declanşa războiul/ are mîna obosită de atingerea morţii/ se clatină frumuseţea în paharul cu vin/ un imens pustiu al întîmplării/ furişează în fotografia de grup a soldatului un alt soldat/ un amestec de curiozitate/ prin gară soarta trece şoptind tăcerii/ nimicul e plin de urmele urii/ se duc soldaţii să aprindă lumina în tranşee/ întunericul se furişează în pămînt/ în timpul sărutului vin veşti de pe front/ ţi-ai pierdut urma în siberia/ lasă renii să o pască/ foamea a oprit frica în respiraţia lor/ între mine şi mine îndoiala din celălalt mine/ ochi ai prafului de puşcă în blîndeţea soldatului/ murmurul aspru al frigului poate înşela mirosul cîinelui de vînătoare/ urma întoarsă în nări e o capcană/ ademeneşte pasărea phoenix/ în loc de inimă praful de puşcă are măsele/ muşcă sărutul venit la reconciliere/ despre început şi sfîrşit vorbesc bătrînii satului/ ei înţeleg dorinţa de mărire a învingătorului/ se umple spaţiul gol prin suprapunerea do­rinţelor/ vidul afectează mirosul cîinelui/ între mine şi mine un lătrat de cîine/ prin gară soarta trece şoptind tăcerii că nimicul a învins” (Între mine şi mine).

Urma se asociază,  în constelaţia simbolică imaginată de Gheorghe Vidican, cu umbra care, poartă, vi­cleană, atît amprenta vremii, cît şi pe aceea a fiinţei: “se schimbă lucrurile ultimului venit/ e cel înţelept/ pune nesfîrşitul/ să înoa­te prin ochi/ imaginea vieţii tale/ rîzi de lacrima ta/ bătrînă min­ciuna/ face lecturi publice/ plăcerea durerii/ suntem tinerii care îmbătrînim în tandreţe/ postura de iubit este o plantă medicinală/ vindecă sărutul tău de insomnii/ ne frecăm de soare cu coapsele/ să excităm trecutul/ tîrziu/ acasă/ ne sfîşiem umbra/ te simt departe de mine/ eşti umbra urmei mele/ tandreţea îţi mănîncă buzele/ murmură ultimul venit un psalm despre apropierea depărtării/ buzele tale mîncate/ îmi încălzesc tălpile cu sfîrşitul sărutului/ oare există dra­goste după dragoste/ se gîtuie tandreţea în paşii întoarcerii în noi/ o felie din sărutul tău/ apropie depărtarea/ ultimul venit/ face cărţile/ leagă la ochi jucătorii de poker/ aş putea trişa cu poemele tale despre depărtare/ sustragem înţelepciunea ultimului venit/ tălpile tale/ urma” (Ultimul venit). În Urma lui Ulysses, umbra e a iernii, piramidelor, a sinelui care fuge de sine însuşi, inventînd insolvenţa memoriei, cum se spune în multe poeme, cîntărind, ca Ion Mureşan, “mucegaiul din cîrciumi” ori purtîndu-şi, ca Aurel Pantea, nimicul în spate. Scriind despre urmă şi despre umbra acesteia, Gheorghe Vidican scrie, în fond, despre frigul din sine, despre iluzia şi simularea erosului, despre nesfîrşitul care îi înoată prin ochi, apropiindu-şi departele, ca în poemul La Rânca care se aşază, valoric, lîngă Întors din călătoria sîngelui: “îmi înroşesc mîinile în răsăritul soarelui/ peste mînecile suflecate cresc licheni/ îmi dă putere nordul lor  mîlos/ cît despre venirea luminii prin hornul ca­sei ştiu doar somnambulii/ e unica modalitate care redă libertăţii gustul melancoliei/ întors din călătoria sîngelui poetul îşi frînge umbra de pragul casei/ în creierul lui dorm cuvintele/ le plesneşte coaja de atîta poezie/ ele se coc fără zgomot/ nu ştiu dacă există iubire sau doar iluzia iubirii/ sunt atîtea concepte despre iluzie/ piramidele ies din anonimat prin umbra lor/ faraonii sunt nişte poe­ţi mumificaţi/ zîmbesc la criticii lor cu sprînceana cuvintelor/ apa strecurată de femeie prin lacrimă nu e sărată/ are gust de rană/ se plimbă decent prin palma poetului/ întors din călătoria sîngelui/ cu timpul ghemuit într-un grăunte de nisip/ ţi-e frică uneori să te răsteşti la umbra cuvintelor/ acolo se adăposteşte liniştea durerii/ puţină mîhnire adunată în pumni/ răstoarnă răsăritul în copii/ strigă tăcerea însumarea decenţei/ încurcat în razele soarelui/ rămîn cu gleznele înnoroite în lumină/ mi-e frică să ating cuvintele/ se vor sparge de tăişul ecoului/ din ţăndări poetul/ întors din călătoria sîngelui/ îmbracă braţele iubitei cu poeme”; poetul care îşi frînge umbra pentru a-şi întîlni urma nu e doar un joc de cuvinte: aici se află miezul liricii unui poet cu totul remarcabil.

Poemele din cele mai recente cărţi ale lui Gheorghe Vidican, Pivniţa din horn şi Fisura privirii (2017) de­senează un ţărm al hăului de unde poate porni aventura în lumea unui neant scorburos care e capătul, limita pustiei lui Cain, dar, deopo­trivă, spune poetul, e şi un potenţial nou început, departele, por­tul nemărginirii: “liniştea poate fi topită turnată în lingouri în­tocmai ca cenuşa păsării phoenix/ strecurînd între trupurile noastre îndoiala/ un ţărm al hăului îşi construieşte porturi trupul tău navi­ghează spre nord/ îmi atingi buzele cu plecările tale/ cînd mă dez­brac de tine hăul devine navigabil/ deflorez tăcerea buzelor cu săruturi virtuale/ prima corabie duce trupul afroditei spre olimpul hăului/ inocenţa lui zeus se face rotocoale de dorinţe/ unde îţi este privirea cînd treci prin portul revederii/ niciodată hăul nu-şi pîngăreşte smaraldele/ înflorite în formă de inimă în portul speranţei/ te aşteaptă un dezmăţ intergalactic cu prinţi născuţi din fumul ţigă­rii mele/ măseaua de minte îţi atîrnă de glezna stîngă ca un semn al incertitudinii/ doi zei vorbesc despre escapadele tale nocturne prin portul fericirii/ în putrefacţie lacrima împarte ţesutul adipos al sărutului în ofrande/ la plecarea spre portul nemărginirii” (Porturi­le hăului). Lumea din hăul, hornul, neantul scorburos, deschise la plecarea cocorilor (“la plecarea cocorilor/ sisteme solare albastre amintesc de apropierea amurgului”, scrie Gheorghe Vidican în Poemul nescris) este una a patimii, a erosului inflamat în “pîrjolul trupu­rilor” devalizate de dorinţe, cu “simţiri suprarealiste”, în “depra­varea coapselor” şi în viscolul stîrnit de carnea şi sexul femeilor – fantasme care vin în pivniţa din horn însoţite de figuri de-formate în imaginarul luxuriant al poetului: nimfa zorilor, fata morarului, o misterioasă “vrăjitoare”, chelneriţa, dansatoarea la bară cu nelipsitul pahar de votcă, şoferul de tir şi iubita din proxima parcare, care îi bîntuie subconştientul, cerşetoarea, femeia de serviciu, co­saşii, o damă de companie, vameşul, o femeie de afaceri şi un cerşetor, cioba­nul mioritic, femeia pădurarului, hornarul – aproape toţi figuranţii din spectacolul unui carusel scăpat de sub control, mişcîndu-se hao­tic, în viteză, cu frînele sparte, se adună într-un lung poem semnificativ intitulat Economia de piaţă, fixînd (i)realitatea din neantul scorburos: “economia de piaţă stă într-un bordel cu felinarul/ un va­meş o trage de limbă ca pe o tîrfă instruită pe maidanele capitalis­mului/ în palme îi cad frunzele galbene ale deznădejdii/ ochii chelneriţei le aduce votca în căuşul palmei/ la bară se-nvîrte lira ster­lină/ perioada dadaistă a economiei de piaţă se furişează sub fusta chelneriţei/ veşnicia ei (îi) arde vameşului lobul urechii/ uitarea delirează în ochii sătuilor/ un dans coleric stăpîneşte mîna cerşe­toarei/ sub unghiile ei un miros de zahăr ars face loc lăcomiei/ va­meşul cere simbrie să poată mînca ecologic din zîmbetul dansatoarei la bară/ pe gînduri economia de piaţă cere recapitalizarea respiraţiei ciobanului mioritic/ o pălărie îşi întoarce capul după femeile ce se odihnesc în mercenari/ cu braţele pline de fantome votca asmute mirosul cafelei/ latră la lumina felinarului/ la subsuoara economiei de piaţă/ sunt şiretlicuri neştiute de vameş/ pe buzele lui s-a ume­zit sărutul chelneriţei/ dansatoarea la bară deşurubează simbolurile plăcerii în paharul de votcă/ şoferul de tir intră cu calea borşului pe umeri/ să-i arate lumea bună cu muzică live/ la o masă jucătorii de barbut trag pe sfoară privirea cerşetoarei/ să-i ducă foamea într-o călătorie iniţiatică/ femeia de serviciu urcă la etaj streaşină lunii/ e ofertată de un boss arab plin de cămile în buzunarul sufle­tului”.

Gheorghe Vidican are o mare for­ţă de dislocare a realului, de fragmentare şi neantizare pentru a-1 recompune într-un alt registru, al fierberii patimii şi, mai ales, al mirosurilor; în Pivniţa din horn şi Fisura privirii, ca în toate cărţile precedente, Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate a simţurilor, structurînd textele prin şi într-un anume miros, semnificînd totdeauna ceva, esenţialul, poate, în dez-ordinea erosului, dar şi în orizontul trăirii interioare, figurînd secvenţe dintr-o autobiografie lirică; astfel, mirosul măceşului copt, al mărului io­natan e asociat sărutului femeii-fantasmă, cel al fînului cosit aduce boncănitul cerbilor în rut, al pălincii “arde imaginaţia”, mirosul be­rii e al chelneriţei şi hornarului somnambul, iar cel al portocalei e al unei “goliciuni complexe” şi al femeilor care, în horn, îşi pun “sărutul la copt”, păpădia albastră e un “leac împotriva fricii” – acestea sînt mirosuri ale fantasmelor şi erosului în poemele lui Gheorghe Vidican. Trei arome sînt, însă, speciale: mirosul de caise coapte, evocînd figura mamei, cel al pîinii calde şi cafelei fixează un univers din portul nemărginirii aflat la capătul hăului, unde fantasme­le dispar în irealitatea lor pentru a lăsa locul figurilor familiale, casei: bunica şi nana saveta, bunicul “cu un licurici în mînă”, veci­na care “desenează mirosul pîinii”, mama a cărei lacrimă miroase a caise coapte şi tatăl, soldat răzvrătit “din praful de puşcă” repre­zintă departele poeziei lui Gheorghe Vidican pentru că, iată, fiinţa interioară caută copilăria bunicilor, timpul de peste timp, vremea de dincolo de vremea acesteia: “bunicul cu un licurici în mînă mută dimineaţa de pe un umăr pe altul/ să nu-i simtă greutatea/ stropii de rouă însîngeraţi de tăişul coasei împrăştie mirosul fînului cosit/ o poves­te de dragoste/ în legănatul lor precoce rugii sălbatici înfloresc piatra le acoperă rădăcinile/ cu ajutorul umbrei învăţătoarei/ copilul din clasa a treia îşi citeşte lecturile suplimentare/ rîul soarelui curge peste grădina casei lăsînd să zburde privirea bunicii pe margi­nea/ vieţii mănîncă mirosul fînului cosit cu o felie de pită caldă/ scoasă din cuptor de nana saveta la ivitul zorilor/ am rugat-o pe veci­na mea elevă la şcoala de artă să-mi deseneze mirosul pîi­nii/ să-l pot purta cu mine în vieţile viitoare/ construiesc un castel din mirosul de fîn cosit îi ascult scîrţîitul cînd deschid uşa/ de ta­van spînzur nuanţele luminii furişate prin crăpăturile mirosului/ cu cîtă graţie ficţiunea tăcerii mută curcubeul pe malul stîng al rîului soare/ tu vii cu şotronul suflecat la mîini să faci aluat să dospeas­că copilăria bunicilor” (Rîul soarelui). Departele e al copilăriei bu­nicilor, dar acesta se asociază, în lirica lui Gheorghe Vidican, şi cu o cîmpie interioară, o stepă pentru “galopul nebun al armăsarilor” încă­lecaţi de un nou cazac, pe care o iveşte vederea secundă, aceea de dincolo de pleoape sau cu timpul marin al porturilor de dincolo de orizont. Lirica lui Gheorghe Vidican pendulează între explorarea unui improbabil illo tempore, a copilăriei bunicilor şi patimile “jucate” în iarmarocul erotic din trupul iubitei.

Gheorghe Vidican e un poet cu o remarcabilă capacitate de metaforizare a realului şi sinelui, vizibilă în toate cărţile sale; şi în Pivniţa din horn ne învaţă cum e să pescuieşti cu minciogul în lacrima pe care o găseşte într-un recif de co­rali, face legături, de el ştiute, între Crişul de la Oradea şi Tamisa de la Londra, vede cînd raţele sălbatice fug în pescăruşi, studiază felul cum poate fi confortabilă apocalipsa fricii şi cum o buturu­gă devine scorbură, pune la copt sărutul femeilor şi ne spune ce se întîmplă cînd se termină raţia de trecut, iar la robinet curg lacri­mile mamei etc. Dincolo de această avalanşă de neoprit a metaforelor şi înfăţişărilor fantasmagorice, în Pivniţa din horn, Gheorghe Vidi­can scrie şi cîteva poeme în care îşi revendică apartenenţa la o grupare literară (“generaţia optzeci e o icoană a neamului” chiar dacă poeţii ei sînt încă datori cu poemele nescrise de teama cenzurii, spune în Poemul nescris), se ţine departe de “rîşniţa de iluzii” a altor paradigme lirice şi, mai ales, afirmă, într-o “artă poetică”, dislocarea realului în mecanica raportului tensional dintre privire şi vedere, dintre ceea ce este dincoace şi ce se închipuie dincolo de pleoape, în lumea (re)creată prin vederea secundă: “deschid cu şperaclul uşa privirii tale un foşnet de mîini/ împarte în cuburi de lacrimi împietrite lumina/ sunt orb fără privirea ta/ ochii as­cunşi în pelerina de ploaie îşi ironizează privirea/ sforăitul mota­nului acoperă viaţa cerşetorului cu şorţul bunicii/ gura plină a lumii îţi devorează foşnetul paşii de pisică sălbatică/ în loc de nume lacrimile împietrite au ecou/ se aude dincolo de pleoape o rostogoli­re/ scîrţîitul uşii pe buzele tale/ în colţul privirii/ vîntul umblă în vîrful degetelor/ să-ţi despice privirea/ pe secţiunea din dreapta un călător/ aleargă spre nicăieri/ să-şi găsească sărutul/ pe secţiu­nea din stînga un rîu are curgerea inversă/ spre izvoare să-şi găseas­că copilăria/ orbii au mîinile pline de ochi/ degetele înfloresc în lacrimile împietrite în cuburi/ flacăra violetă arde scîrţîitul uşii/ umple privirea cu curcubeie/ după ploaie se hotărăşte destinul alergă­torului spre nicăieri/ se bîlbîie clanţa uşii în liniştea privirii ta­le/ ia forma unei bătrîne/ pe malul rîului un gard de liane/ are identitatea falsă lăsînd paşii tăi fără urme/ alergătorul spre nicăie­ri respiră răcoarea inversă a rîului/ la izvoare copilăria ia forma unui cireş înflorit/ închid cu şperaclul privirii tale să-mi pierd urma” (Privirea).

Cel puţin patru cărţi recente – Dimineaţa din pumni, Ochi hăituiţi de trădare, Pivniţa din horn şi Fisura privirii – îl aşază pe Gheorghe Vidican printre poeţii importan­ţi din stricta noastră actualitate literară.

Revista indexata EBSCO