Sep 14, 2018

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – E. Lovinescu la Convorbiri literare (I)

 

Născut pe 31 octombrie  1881 la Fălticeni, E. Lovinescu (toată viaţa va repudia prenumele de Eugen, fapt pentru care, încă de la primele apariţii tipografice, va semna consecvent numai cu iniţiala) va indica data de naştere 1 noiembrie acelaşi an, în iluzia eliberării de destinul zodiei sale, a Scorpionului. În acest an, pe 16 iulie se împlinesc 75 de ani de cînd, în 1943, s-a stins creatorul criticii române moderne (Eugen Simion).

În 1892 îl aflăm înscris la gimnaziul „Al. Davila” din localitatea natală, unde are colegi pe Mihail Sadoveanu şi I. Dragoslav. Debutează încă din clasa a III-a de gimnaziu, 1895, sub pseudonimul Delmonte, folosit pentru prima şi ultima dată în Lumea nouă, foaia socialistului Ion Nădejde.

Din toamna lui 1896 urmează Liceul Internat din Iaşi, pe care îl absolvă în vara lui 1898 cu media generală foarte bine. În toamnă se înscrie la Facultatea de litere din Iaşi, de unde, după două săptămîni, evadează spre a trece la Universitatea bucureşteană, înscriindu-se la Facultatea de litere şi filozofie, pe 9 octombrie. În toamna anului următor, pe 12 octombrie 1900, iubitor dintotdeauna al clasicismului, îşi alege specialitatea filologia modernă şi clasică. În 1903, la unul din seminare, prezintă lucrarea O chestiune de sintaxă latină (pe care în anul următor o va publica în volum cu dedicaţia: D-lui N. Iorga. În semn de adîncă admiraţie, şi tot acum îi apare şi dizertaţia: Pronunţarea latină în epoca clasică) iar în iulie îşi susţine licenţa. În primăvara lui 1904 ia capacitatea la limba latină, fiind primul dintre cei 150 de candidaţi. Ca urmare îşi începe cariera didactică în învăţămîntul secundar la Ploieşti.

În toamna lui 1906 pleacă la studii la Paris. În acest an publică, între altele, două volume de critică sub acelaşi titlu: Paşi pe nisip.

Primele sale volume de critică vor fi bine primite de Convorbiri literare care, în numărul pe octombrie 1906, vor fi recenzate de către G. Bogdan-Duică. Încă de la început acesta îşi exprimă nedumerirea despre proasta receptare a Paşilor pe nisip: „Nu am înţeles încă de ce acest volum a fost primit de Sămănătorul cu atâta asprime şi de Viaţa românească cu bănueală că însuşi autorul nu şi-l ia în serios”.

S-ar părea că foaia junimistă, prin pana cronicarului, este între primele, dacă nu prima care recunoaşte în E. Lovinescu calităţi de critic literar: „Eu am cetit cu interes aceste două sute de foi şi am căutat să mă conving sau să mă desbăr de bănueala că în el vorbeşte un viitor critic. Înclin astăzi spre părerea că d-l L. are calităţi de critic literar.

Dacă-i ertăm câteva erori sau concepţii neîntemeiate de istorie literară, dacă punem la o parte câteva subtilităţi teoretice prea originale, ne rămâne să constatăm iubirea pentru literatura cu care se ocupă, simţirea adeseori fină pentru caracterele ei, sprijinul judecăţii pe o comparaţie bogată cu literaturile străine, circumspecţia expresiunilor, care fug de nesiguranţă şi de nedreptate – fără să fi iz­butit totdeauna – şi în sfârşit devotamentul cu care serveşte opera căreia s’a dedicat”.

Primul volum din Paşi pe nisip se ocupa prioritar de curentul ardelenesc: „Acum nu avem vre-un ideal imediat, zice d-l Lovinescu. Şi d-l Lovinescu are dreptate. Ardelenii însă au unul, al înălţării neamului, care nu e chiar legat de glie, cum afirmă exagerat criticul; şi cum acolo neamul este ţăranul, neo- ţărănismul a răsărit fireşte din acel pământ: curentul acela propovădueşte şi aici în România acelaş ideal. El va avea deci şi altă însemnătate, nu numai cea estetică a idilelor lui Coşbuc sau plângerilor lui Goga. Conştient sau instinctiv această însemnătate s’a simţit de către toţi: de aceea es­teţii îşi pot bate capul încă, daca Goga este sau nu un poet mare, cu formă, etc.; d-nii I.I.C. Brătianu şi Al. Mar­ghiloman l-au citat în Cameră ca un glas la timp şi C. Stere se face propagatorul sentimentelor lui. Această măr­turisire a oamenilor politici este un motiv mai mult de-a crede că criticul din Paşi pe nisip, cu analiza lui O. Goga, vine la timp, deşi el nu se gândeşte prea mult la politica poetului. Atât despre Goga”.

Apreciază fineţea de adaptare a simţirii criticului cînd scrie despre Şt.O. Iosif şi remarcă primele laude la adresa tînărului scriitor Sadoveanu.

La al doilea volum constată aceleaşi însuşiri plus una care nu sporeşte cu nimic valoarea lui:  este tonul certăreţ cu care se scrie despre d-l Iorga.

Reproşează graba editării, la scurt timp după primul: „Pripa de a manifesta frumoasa hotărîre de a stărui în critică a trecut pe lângă unele chestii cu ochii închişi pe jumătate; a dat pagini ce ar fi trebuit refăcute înainte de a fi trimese în lume”. Şi în continuare sînt prezentate scăpările cu fireasca recomandare de mai multă stăruinţă de cer­cetare înainte de a trece la abstracţiune, la formulare de legi.

În final, cercetînd paginile criticului despre I. Gorun şi Elena Farago remarcă cu încîntare faptul că autorul caută sistematic un drum interesant, poate cel mai interesant, care este trecerea de la constatarea unui efect estetic la cauza psihică ce-l produce, că el ştie să-şi psihologizeze critica.

Un motiv în plus, spune G. Bogdan-Duică, de a urmări cu interes viitoarea dezvoltare a tînărului autor.

După vacanţa de la Fălticeni revine în toamna lui 1907 la studiile pariziene, aici va locui împreună cu Victor Eftimiu, autor despre care va scrie favorabil peste cîţiva ani în Convorbiri literare.

Colaborează constant la revista lui Mihail Dragomirescu, care părăsise foaia junimistă spre a-şi înfiinţa propria publicaţie, Convorbiri critice. Criticul va fi prezent aici încă de la primul număr (1 ianuarie 1907), iar din iulie este unul dintre membrii Comitetului de redacţie al Convorbirilor critice, alături de Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu, Corneliu Moldoveanu şi H. Frolo. Aici va colabora pînă în 1910. În paralel, publică din  cînd în cînd şi în Viaţa românească pînă în 1908, cu osebire Beletristică, revine în 1912 pentru scurt timp. Revista ieşeană, între timp, va fi una dintre adversarele constante ale lui E. Lovinescu.

În 1908 începe la Paris lucrul la teza de doctorat, pe care în ianuarie 1909 o şi depune. Are ca raportor pe Emile Faguet, pentru care teza românului, J.J. Weiss et son oeuvre littéraire, este notată la superlativ, autorul avînd un rar spirit literar.

În cursul lunii februarie teza va fi publicată şi începe lucrul cu multă abnegaţie la cea de-a doua teză, Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle, secundară. Şi aceasta publicată în iulie acelaşi an. Vara îl aflăm la Fălticeni unde traduce Românii de James Laterly (prinţul Gheorghe Ştirbei, prieten cu J.J. Weiss şi care îl va şi îndemna pe critic să-şi ia ca temă de doctorat, activitatea literară a acestuia). Fragmente din cele două teze vor fi găzduite de Convorbiri critice, inclusiv prefaţa lui Emile Faguet care însoţeşte prima lucrare doctorală.

De la Paris, pe 30 martie 1909, trimite o epistolă directorului de la Convorbiri literare, la acea vreme era Simion Mehedinţi, şi căruia are bucuria să îi expedieze prima parte a tezei sale de doctorat, despre care ştim că era deja tipărită în februarie, cu precizarea că va trimite la timp o a doua lucrare.

Din rîndurile care urmează deducem că încă din urmă cu doi ani i-a propus lui Mehedinţi colaborarea, fără prea mare succes. Bate la uşi care nu vor încă să se deschidă: „Sînt mai bine de doi ani de când propunându-vă colabora­rea mea la Convorbiri, am primit un răspuns care nu mi s’a fi părut prea încurajator. Mi-am zis: nu e încă timpul. Răbdare, căci va veni şi acea clipă, cândva, în care nu ţi se va mai răs­punde: trimete şi vom vedea, ori: vine cine vrea şi rămâne cine poate… Şi drept să vă spun că eu încă nădăjduesc acea clipă – ca una din cele mai plăcute cu putinţă”.

Este evident că textele propuse în acest interval n-au primit din partea revistei aviz de publicare.

Lămuritoare pe acest subiect este scrisoarea trimisă pe 10/23 dec. 1906 tot de la Paris. O cităm integral: „Stimate Domnule Mehedinţi,

Auzind de trecerea d-voastră la direcţia Convorbirilor – lucru de care mă bucur – vă fac o propunere, pentru cazul când n-aţi avea ceva în deosebi împotriva mea.

Aşi voi să public o serie de articole relativ la mişcarea literară occidentală – acelor 4 sau 5 literaturi, pe care le ur­măresc mai cu interes şi prin mine însumi. Aceasta o voi face de altminteri şi aiure, în vederea unei lucrări, pe care o plănuesc.

Dacă aceasta convine Convorbirilor, aşi voi sa am cuvântul d-voastră. În orice caz în acele articole nu aşi vrea sa ma ocup de literatura română, nici să suflu în vechele certuri lite­rare de la noi.

Primiţi, vă rog, salutările mele devotate

LOVINESCU.”

Epistola are şi un P.S. În care aflăm şi interesul criticului de a fi recenzat în foaia junimistă: „Socec vă va trimete noul meu volum ce apare luna aceasta. Aşi fi recunoscător dacă s’ar găsi cineva la Convorbiri să-l recenseze”.

Paginile epistolelor la care am făcut şi fac în continuare  trimitere sînt din arhiva lui Simion Mehedinţi şi au fost publicate în vol. XI (1940) de Studii şi Documente literare ale lui I.E. Torouţiu.

Într-o scrisoare trimisă pe aceeaşi adresă, dar pe 30 dec. 1906, îşi oferă scuza că i-ar fi trimis lui Simion Mehedinţi, din greşeală, o epistolă către un prieten şi nefiind sigur că acesta le-ar fi reexpediat destinatarului, sintetizează, accentuînd interesul de a colabora, dar nu fără o anumită deferenţă, subliniind că, totuşi, în caz de refuz este oricum ocupat, ocupaţiune ce-i oferă inclusiv satisfacţie: „În ele mă bucuram de tre­cerea d-voastră la Convorbiri şi vă propuneam să public o serie de articole sau articolaşe, de cuprins critic, privind mişcarea literară din apus. Aceasta bine înţeles, dacă n’ar trezi resenti­mentul cuiva – ceea ce aşi înţelege foarte bine. De altminteri aici am pe braţe şi alte lucrări, ce-mi dau destulă grije şi sa­tisfacţie”.

Se observă, din cele cîteva epistole dedicate lui S. Mehedinţi de la instalarea lui la cîrma Convorbirilor… pînă în primăvara lui 1909, că reacţiile conducerii foii sînt cu totul nebinevoitoare. Totuşi, un prim semnal asupra activităţii, de această dată de traducător, aflăm în Convorbiri literare, numărul pe octombrie 1909, unde se publică o scurtă recenzie asupra cărţii lui James Caterly: Românii, după cum am precizat deja, tradusă de E. Lovinescu. Vom cita un scurt fragment care pune într-o lumină nu prea măgulitoare Franţa în raport cu Ţara noastră: „Din documentele Principelui precum şi dintr’o scrisoare a lui Gheorghe Ştirbei adresată Tatălui său, după o convorbire avută la Viena cu Andrassy, ar rezultă că atât Napoleon I cât şi Napoleon al III ar fi pus de trei ori la cale alipirea ţării noastre la Austria. Dacă istoricii n’ar avea nici un motiv să pună la îndoială temeinicia afir­maţiei lui Andrassy, ar trebui cu totul schimbată părerea că Româ­nia a avut în Napoleon III un apărător sincer şi desinteresat”.

Principiul lordului Palmerstan (prim-ministru al Angliei între 1859-l865), pentru care Anglia nu are prieteni sau aliaţi permanenţi, ci doar are interese predominante se pare că se aplică şi în cazul marii noastre prietene, Franţa.

În final sînt şi cîteva cuvinte de apreciere pentru traducător: „D-l J. Caterly scrie într’un stil cumpătat dar călduros, care câş­tigă şi din traducerea foarte îngrijită a d-lui Lovinescu”.

Este un prim semn de bunăvoinţă din partea convorbiriştilor. La sfîrşitul lui 1909, pe 14 decembrie trimite directorului de la Convorbiri…, o nouă scrisoare, în care, consecvent promisiunii dintr-o scrisoare anterioară, îl atenţionează asupra expedierii celei de a două lucrări doctorale, pe care o editase încă din vară: „Mi-am permis să vă trimit ieri a doua lucrare a mea de teză de doctorat. De altminteri am făcut şi susţinerea orală, obţinând elogii, într’un cuvânt tot ce-mi puteau da bieţii oameni”.

În volumul VI de Studii şi documente literare, în Introducerea pe care o semnează I.E. Torouţiu, trecînd în revistă tribulaţiile lui Mihail Dragomirescu, pe care Maiorescu, din lipsa unei judecăţi critice echilibrate din partea acestuia, nu l-a agreat la conducerea Convorbirilor literare, solicitîndu-i lui S. Mehedinţi să o preia în 1906; în consecinţă, autorul Ştiinţei literaturii îşi înfiinţează propria revistă Convorbiri critice ce se va stinge în 1910. La noua foaie va colabora şi E. Lovinescu, în acel interval student la Paris. În acest context, Torouţiu nu pierde prilejul de a-l taxa pe criticul de la Sburătorul cu trimitere la scrisoarea adresată lui Mehedinţi în 14 dec. 1909, pentru tonul atît de plin de sine la adresa celor care i-au acordat elogii.

Comentariul final luminează o faţetă a caracterului surprinzător pentru un critic care îşi propune/ şi-a propus să fie, cu o voinţă benedictină, strict în slujba literaturii.

Şi, în continuare, pe acelaşi ton magnanim, îl avertizează, ca să nu zic îl ameninţă pe S. Mehedinţi: „În curînd vă voi trimite şi întâiul volum din colecţia de douăzeci, ce trebue să iasă în câteva zile la Minerva, şi în care voi încerca să învii trecutul nostru literar. Primul volum e închinat iui Alexandrescu, – al doilea, ce va apare abia în primăvară, e lui Costache Negruzzi”.

Fragmente din cele două monografii vor fi publicate nu peste mult timp şi în Convorbiri literare.

În primăvara lui 1910 se întoarce definitiv în Ţară, unde în scurt timp îşi trece docenţa în literatura română la Universitatea din Bucureşti.

Precizez că pentru datele bio-bibliografice am apelat şi la Tabelul cronologic ce însoţeşte ediţia de Critice în două volume, apărută la Minerva în 1979, prefaţată şi îngrijită de Eugen Simion, iar Tabelul… aparţine lui G. Gheorghiţă.

În februarie 1910 apar şi primele pagini în foaia junimistă semnate de E. Lovinescu, sub titlul Două mici introduceri, în care rezumă cele două lucrări de doctorat susţinute la Sorbona, prin care, cum spune în scurta introducere, lămuresc în puţine cuvinte cuprinsul şi gândul călăuzitor al acestor lu­crări despre care nu cred nepotrivit a da câteva notiţe şi în limba noastră.

„…Ţinta mea, scrie în prima parte a articolului, n-a fost decât de a cerceta toate călătoriile pitoreşti în Grecia, în veacul al XIX-lea, ce au lăsat o urmă oarecare în literatura franceză…

Făcând o lucrare amănunţită asupra călătorilor francezi în Grecia în veacul al XlX-lea, n’am făcut decât să scriu o pagină dintr’un capitol al istoriei literaturii franceze…”

Lucrarea la care face trimitere este teza a doua de doctorat, Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle. Teză în care, pe lîngă cele afirmate deja, ţine să precizeze: „…Am căutat să mai fac două lucruri: să încheg cât mai pe scurt o judecată literară asupra fiecărei povestiri, oprindu-mă asupra stilului, icoanelor, într’un cuvânt asupra frumuseţii artistice. În al doilea rând am încercat să des­prind impresia totală a călătorului asupra Greciei, ca pri­velişte şi monumente, sau ca neam, propăşire, viitor… Această cercetare a fost chiar unul din imboldurile de că­petenie ale lucrării de faţă şi de închegare într’un singur mănunchiu a multor opere, deosebite şi ca talent şi ca în­drumare”.

În tot acest demers asupra literaturii de călătorie franceze în Grecia, ne atenţionează: „Oprindu-mă numai asupra călătoriilor pitoreşti, am făcut critică literară, singurul lu­cru cu care m’am îndeletnicit până acum”.

Partea a doua se vrea o argumentaţie în favoarea subiectului primei teze de doctorat, Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire, evident un autor minor, despre care citim în final: „Era deci de nevoie să se găsească cineva pentru a sufla praful vremii, ce se aşterne mărunt peste un scriitor atât de ademenitor în multe privinţi”. Şi se vede că s-a găsit în persoana criticului nostru. Tema tezei de doctorat i-a fost recomandată de Gh. Ştirbei (alias James Caterly – autorul lucrării Românii, tradusă de E. Lovinescu) prieten cu J.J. Weiss.

În numărul pe mai 1910 se publică o cronică la volumul al doilea de Critice al lui E. Lovinescu, editat de Socec – 1910. Îi este recunoscută limba corectă şi uşoară şi în acelaşi ton de deplină urbanitate, care deosebesc judecata acestui spirit hrănit de cultura antică şi primblat prin literatura modernă, în care sînt scrise paginile critice. Urmează cîteva observaţii şi atenţionări atît asupra adîncimii critice, a prea vizibilei influenţe străine, cît şi a prezenţei unor inadecvări la poezia eminesciană: „Poate insă că eleganţa sa împiedică pe tânărul critic de altceva mai adânc, iar curiozitatea spiritului său rafinat îl face să fie adesea preţios; uneori ai impresia că autorul scrie parcă mai mult spre a pune în evidenţă pe altcineva decât pe scriitorul de care se ocupă, iar în amabila sa legănare a minţii simţi, nu ştiu cum, o atitudine împrumutată din altă ţară.

Cu toată încântătoarea Floare-albastră a lui Eminescu, – care e însă a unui poet, şi poetul acela e Eminescu – simţim că pasărea albastră, mica floare albastră a idealismului şi problemele albastre ale d-lui Lovinescu nu sânt din pământul nostru.

Şi à propos de Eminescu. Credem că junele nostru critic îşi face o greşită idee despre sufletul acestui mare poet, când îşi închipue că el n’ar mai putea dormi liniştit (în câmpiile Elizee, fireşte), dacă s’ar ivi în neamul nostru încă un scriitor de mărimea lui. Relevăm acest lucru, fiindcă am văzut că şi alţi scriitori din generaţia tânără scoboară, fără să vrea, figura ideală a lui Eminescu, atribuindu-i sentimente şi preocupări ce nu puteau avea fiinţă în acest suflet de o rară distincţie morală”.

În final îi sînt reproşate excesul de fiorituri de stil şi îndemnul la apropiere de simplitatea clasică, chemare întemeiată pe ideea că tot ce este prea căutat nu prinde sufletele şi nu le înalţă.

După această primire critică destul de didactică, Lovinescu va continua să fie preocupat, fascinat practic de o colaborare la foaia junimistă. Pe 22 iunie 1910 îi scrie lui S. Mehedinţi de la Fălticeni, cu multă reverenţă, dar şi cu solicitarea de a i se asigura permanenţa în privinţa rubricii de critică: „Vă trimit cu aceasta primul articol destinat cronicei lite­rare de la Convorbiri. Cred că ne’am înţeles asupra permanenţei acestei rubrice, care mi-ar spori imboldul moral în ducerea la bun capăt a unei sarcini care aşi vrea să fie ceva mai cuprinză­toare, – de cât o contribuţie intermitentă, şi întâmplătoare la procesul literar al clipei de faţă. N’aşi crede nepotrivit dacă aţi confirma printr’o notiţă acest caracter de permanenţă a cro­nicii”

Din formularea: cred că ne-am înţeles…, nu-i exclus să fi fost şi o discuţie faţă către faţă între cei doi, şi o înţelegere la care, se pare, S. Mehedinţi nu s-a arătat foarte entuziast. Dovadă, notiţa privind permanenţa nu va însoţi textul criticului.

Epistola precizează şi ce pregăteşte pentru numărul pe august 1910, propunere ce cere şi o prealabilă înţelegere cu d-voastră; titlul fiind Spre Franţa! şi n-ar conţine nimic invidios. Articolul, prezentat sintetic de critic va arăta cît de salutare sunt înrâuririle străine în orice literatură, şi cu deosebire cât suntem noi de datori înrâuririi franceze, nu prin imitaţie, ce sunt pieritoare, ci prin deşteptare de întregi curente literare, care vădindu-se în forme naţionale, au intrat în patrimoniul literaturii noastre. Căci ce e mai naţional de cât Cântarea României, şi totuşi câte înrâuriri străine s’au topit într’însa!

Aşi aduce în această privinţă şi alte pilde, mai mult din trecutul nostru literar…”.

Solicită, firesc, opinia lui Mehedinţi, convins că nu sfărîmă tradiţia Convorbirilor.

Un articol pe această temă n-a apărut niciodată în revistă şi din scrisoarea de pe 13 august 1910 rezultă că răspunsul directorului a fost negativ.

Cronica literară, rubrica sub care apar articolele critice ale lui E. Lovinescu în Convorbiri, debutează în iulie 1910, cu titlul: Din literatura nouă: Em. Gârleanu şi D. Anghel şi Şt.O. Iosif.

Comentează volumele de nuvele şi schiţe ale lui Em. Gârleanu: Bătrînii, Cea dintîi durere şi Nucul lui Odobac. La primele două concluzionează: „Potrivit firii neamului nostru, d. Gârleanu ca şi I. Brătescu-Voineşti, e un duios. Schiţele umoristice le dezavuează.

Prin Nucul lui Odobac autorul a primit o scînteie din talentul lui Maupassant, atît de solemn, atît de incisiv, atît de „clasic”. Context în care subliniază influenţa literaturii franceze asupra autorilor români. „După cum găsim pretutindeni în litera­tura noastră de la începutul veacului întipărirea adâncă a lui Lamartine, tot aşa istoricul viitor va găsi în literatura de astăzi întipărirea atotstăpânitoare, covârşitoare a lui Maupassant. Toţi prozatorii noştri n’au alt izvor de inspi­raţie decât în marele scriitor clasic al Franţei contempo­rane. Unii au poate mai multă imaginaţie tragică, alţii mai multă poezie, dar puţini au ajuns a fi mai aproape de Maupassant decât d. Gârleanu în această nuvelă, prin vi­goarea trăsăturilor, dar mai ales prin simplicitatea sănă­toasă şi a concepţiei şi a stilului ce fac din arta clasică o artă veşnică…”

Volumul de proză Cireşul lui Lucullus al celor doi poeţi, D. Anghel şi Şt.O. Iosif, ocupă partea a doua a cronicii. Volumul este acuzat de continua oscilare între literatura ziaristică şi între nuvelă. Plin de frumoase întorsături de frază, aproape liric notează: „Nimeni nu gustă mai mult decât mine stilul acestor doi poeţi, înari­pat deşi cu o bătaie a aripei cam scurtă, sprinten oricum, vioi, plin de icoane neaşteptate, ce se citeşte cu lesniciune şi cu plăcere, adesea chiar cu voluptate. Cu toate acestea una e stilul şi alta limba”.

Pentru a-şi argumenta aserţiunea sînt oferite cîteva pilde. Talentul celor doi poeţi fiind unul închegat din fantastic, duioşie şi vervă.

„…Trebuie să recunoaştem cu bucurie, spune în finalul plin de figuri de stil criticul, în d. Gârleanu ca şi în d-nii D. Anghel şi St. O. Iosef nişte meşteri ai graiului românesc, ce ştiu căuta cu­vintele în vizuina lor ascunsă, pentru a le scoate la lu­mină, şi a le bate apoi cu îngrijire pe o nicovală de aur”.

Pe 13 august 1910 se adresează epistolar lui S. Mehedinţi, de la Interlaken, pentru a-i propune la rubrica sa un nou articol, ce ar urma să apară în august: „El e despre critică în genere, fiindcă am crezut necesar să lămuresc punctul meu de vedere, înainte de a intra în război”.

În continuare se mărturiseşte asupra tulburărilor sentimentale proprii, tulburări ce i-au zdruncinat orice activitate, sperînd ca refugiul în mijlocul naturii să-l mai liniştească puţin etc.

Sentenţios încheie cu: „…Să revin la vechea idee că omul nu valorează nimic de cât prin ceea ce lucrează: încolo totul e fum!

Dar mă las pe calea mărturisirilor”.

Mărturisirile criticului erau şi o încercare de captatio benevolentiae ale directorului foii.

Cronica literară din numărul pe august 1910 este despre A zecea muză: Critica. Cum scrie şi în epistola mai sus comentată, cuprinde punctul său de vedere asupra criticii, o profesiune de credinţă – lămuritoare asupra meseriei sale critice, poziţionînd şi teoretic rolul criticii în contextul literaturii: „Buna tradiţie a acestei reviste de a înlesni o discuţie obiectivă asupra tuturor opiniunilor literare, sincere, îmi dă plăcutul prilej de a-mi continua activitatea mea critică în paginele Convorbirilor Literare. Voiu avea deci a cerceta deosebitele manifestări ale literaturii noastre, răsărite în răstimpuri mari sau mici şi sub lovitura aceleaşi soarte nepătrunse care face să răsară aici un stânjinel şi din­colo un crin. Având a urmări aceste înfloriri, ce nu se bucură de o pricină sigură, având a judeca lucrări de o fire deosebită şi de o măsură greu de hotărît, critica pare lăsată în voia întâmplării, în voia clipei fugare, care acum ne măreşte, acum ne micşorează senzaţiile ce ne vin de la lucruri. În sgomotul acesta de sunete ce ne împresoară, unde e urechea care să prindă fără greş notele armonioase spre a le putea judecă după frumuseţea şi înălţimea lor?

Nehotărîtă, şovăitoare, supusă zarului întâmplării şi al unor impresiuni mijlocite de atâtea împrejurări, aşa pare critica, mai ales aceea ce se îndreaptă spre literatura tu­multuoasă a vremei în care trăim. Aşa pare, şi, într-o măsură, aşa şi e”.

Intenţionează a arăta deci odată pentru totdeauna cum înţeleg critica. Şi afirmă: „Critica însă nu e o ştiinţă. Necontopindu-se în noţiunea de istorie literară, ea e o artă. Răsărită mult mai târziu, într’un timp de civilizaţie mai înfloritoare, ea e cea din urmă Muză care se adaogă pe lângă celelalte nouă năs­cocite de încântătoarea imaginaţie a vechilor Elini”.

Şi-şi propune a-şi argumenta în continuare dreptul la poziţia de a zecea muză a criticii.

„Un om poate greşi, însă în masa ce încheagă pătura cultă a unui neam e un gust artistic, un bun simţ care înlătură de la sine orice rătăcire literară. Şi chiar dacă pentru o clipa, o rătăcire s-ar răspândi, prinzând rădăcină în cât mai multe conştiinţi, ea nu va scăpa acestui mare împărţitor de dreptate, ce e timpul. El, care trece mâna lui uşoară peste toate rănile sufleteşti, tămăindu-le, alege şi ce e bun şi ce e rău, afundă în uitare ceea ce printr’o îmbinare de împrejurări se bucurase de o lumină nemeritată, scoate la iveală ceea ce fusese aruncat în întuneric, prin aceleaşi împrejurări neprielnice” (E. Lovinescu).

Este evidenţiat, cu îndreptăţire, rolul marelui judecător: timpul. Dar, pînă la momentul în care timpul şi-a împlinit menirea, este necesară intervenţia despărţirii, a decelării binelui şi răului, a frumosului şi urîtului.

Cum judecata timpului este greoaie şi tîrzie, văduvind generaţiile prezente de rodul creaţiilor contemporane, este imperios necesară o critică care să afirme sau să infirme valenţele estetice ale acestora.

„Priceperea artistică, gustul încercat al unui critic purtat prin multe literaturi, pornit în chip firesc spre tot ce e frumos şi mare, pot fi de folos în această alegere voită şi pregătită cu îngrijire. Şi apoi trebue şă ne deprindem cu ideea că literatura omenirii nu se încheie numai la cele câteva genii care se bucură mai mult de respectul tuturor decât de o admiraţie în adevăr simţită. Homer, Dante sau Shakespeare sunt nişte sori pu­ternici dar îndepărtaţi, ale căror raze nu învălue în căl­dura lor decât pe puţini. Trebue să ne gândim că în afară de această literatură de zile mari, pentru a cărei înţele­gere avem nevoe de pregătire, e adevărata literatură a clipei de faţă, literatura care trăeşte, pentru că e smulsă din împrejurările ce ne înconjoară, pentru că izvorăşte din mijlocul pasiunilor ce ne sgudue, pentru că ne îndu­ioşează, ne mişcă, pentru că ne citim în ea bucuriile, su­ferinţele noastre, pentru că găsim într’însa adevărata mă­sură a fiinţei noastre morale. În modelele mari, cunoaştem poate omul în ceea ce are el veşnic dar nu ne recunoaştem pe noi aşa cum ne-au făcut împrejurările timpului şi ale locului. Şi noi ne iubim mai mult în particularităţile noa­stre, decât în ceea ce ne aseamănă cu ceilalţi” (E.L.).

Este una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru literatura vie, literatura cu care sîntem contemporani şi care se naşte şi se rotunjeşte în faţa noastră, nu mai puţin un portret, mai exact un autoportret al criticului ce este şi vrea să fie.

Marile spirite nu pot înlocui însă cu desăvîrşire judecata omenirii: „Am putea spune oare că omenirea nu e acolo unde o inimă bate pentru o faptă bună, unde o viaţă se jertfeşte pen­tru a scăpă o altă viaţă? Am putea spune că nu sunt literatură operele ce prind o undă din ritmul unor astfel de suflete? Nu. Ele sunt o fărimitură din hrana spirituală ce ne trebueşte, ce ne întăreşte ca un viaticum

E hrana spirituală a timpului în care trăim  şi care ne luminează aşa cum sîntem, cum simţim, cum interacţionăm, ce vise ne animă etc.

„Către o astfel de literatură se îndreaptă critica cu bu­curie, o descoperă şi o face iubită şi înţeleasă de mulţime.

Dacă operile de artă veşnică se pot lipsi de dânsa, li­teratura ce e mai aproape de noi găseşte în ea un sprijin preţios şi la nevoe, un pristav dinaintea căruia norodul se dă la o parte spre a-i face loc.

Dar în afară de această fericită înrâurire momentana, care poate fi măruntă privită sub raza veşniciei, dar de care trebue să se ţină seama într’o lume deprinsă a nu trăi nici în trecut nici în viitor, ci în clipa de faţă, critica poate avea un cuvânt hotărîtor în împrejurări mai în­semnate. Petru un răstimp dat, ea poate da o îndrumare fericită unei literaturi, doborând spiritul fals, ea poate tăia un drum nou, întipărind o înfăţişare sănătoasă a unei întregi epoci. Nu stă în voinţa mea de a cerceta câteva din aceste momente în adevăr istorice ce se găsesc în desfăşurarea culturală a fiecărui neam: şi care se găsesc şi la noi. Ele sunt rare. Din mijlocul lor a răsărit întot­deauna un bărbat hotărît, cu mintea limpede, ce şi-a ri­dicat braţul pentru a spune: încoace şi nu încolo. Şi con­temporanii l’au urmat. Ştiu bine că greşelile oricât de primejdioase ar fi sunt vremelnice şi că timpul le în­dreaptă de la sine. O falsă literatură sau o falsă cultură nu pot dăinui mult; le lipseşte viabilitatea. Dar e o fe­ricire, când înainte de a prinde rădăcini mai puternice, se găseşte un om ca să le smulgă, arătând adevărata cale a frumosului sau a propăşirei culturale. O astfel de inter­venţie energică poate feri un neam de la ani lungi de ră­tăcire pe căi nesănătoase. Timpul ar fi adus poate aceeaş îndreptare dar cu încetul şi măi târziu. Criticul a grăbit însă acest mers firesc al lucrurilor spre biruinţa binelui şi a tot ce e sănătos. Însemnătatea acţiunei lui deşi e încă mică văzută sub unghiul veşniciei, poate închega totuşi un moment cultural din viaţa unui popor, de care istoria literaturii trebue să ţie seamă. Şi e deajuns de a fi fost omul necesar al unei epoci”.

După Titu Maiorescu, după degetul său de lumină, E. Lovinescu a fost la rîndu-i omul necesar al unei epoci, cel care a vegheat şi susţinut neclintit, principiul autonomiei esteticului.

Lămurind rolul criticii, Lovinescu o consideră folositoare, într-o măsură, artiştilor, dar mai ales cititorilor. Însemnătatea ei poate fi legată de o clipă sau de o întreagă epocă, dacă împre­jurări prielnice îi îngădue de a tăia largi curente culturale.

Dar în afară de acest rost oarecum vremelnic, privită şi astfel, critica poate înfruntă şi zimţul timpului.

Crede foarte puţin în caracterul ştiinţific al criticii, critica fiind, pentru Lovinescu, o artă: „Cînd zic artă nu mă gândesc numai la dibăcia, la îndemânarea cu care se adaptează nişte prin­cipii generale, de ordin ştiinţific, la cazuri particulare, după cum de pildă e medicina sau pedagogia. Ea e un gen li­terar, ca nuvela de pildă, în slujba căruia se folosesc aceleaşi însuşiri sufleteşti, aceeaşi putere de observaţie, aceeaşi firească pornire spre ce e frumos, aceiaşi emotivi­tate lesne de pus în mişcare…

În afară de cele câteva lucruri elementare pe care estetica le-a for­mulat cu oarecare siguranţă, critica nu are nici un razim obiectiv. Ea presupune numai un bun simţ – o floare mo­destă de câmp, dar atât de rară! – un gust artistic nu numai firesc ci şi cultural, împrospătat prin cunoaşterea a tot ce mâna omenească adaogă mereu la frumuseţea acestei naturi, ceea ce ne îngăduie de a compara, adică de a judecă mai bine, şi pe lângă aceasta şi dorul de expresie, adică talentul literar propriu zis care să poată îm­părtăşi părerilor noastre toată puterea de sugestie de care au nevoe pentru a cuceri şi stăpâni sufletele. Aceste însuşiri, oricât de mărunte ar părea unora, sunt rare. Ele nu se pot căpăta prin muncă sau prin îndemânateca mis­tuire a unor teorii, a unor principii de estetică generală”.

Ca în orice activitate umană, pentru a accede la performanţă este necesar, pe lîngă toate celelalte, să ai şi talent. Critica nu face excepţie.

Crede necesar să reitereze în scurt viziunea sa asupra criticii, prezentată mai pe larg în Impresionismul în critică, în volumul I de Critică, publicat la Socec în noiembrie 1909.

Şi îşi expune în continuare, cu acurateţe viziunea: „Privesc impresionismul aşa cum e privit în artă, în pictură sau chiar în literatură, ca un procedeu ce ne îngădue ca sub forma cea mai concentrată să trezim un cât mai mare efect. El intră deci în categoria mijloa­celor tecnice de realizare artistică, şi nu atârnă de nici o doctrină filosofică.

Impresionismul înţeles astfel se încheagă în două lucruri, unul privitor la felul de a pricepe, de a interpretă operile de artă, şi altul privitor la felul de a tălmăci această in­terpretare sub haina veşnic schimbătoare a cuvintelor.

Criticul trebue să sară deodată in medios res; să intre în inima operii asupra căreia stărue. Fiecare lucru poate fi privit, sub deosebite înfăţişări; ne-am putea fireşte opri la multe amănunte, interesante uneori, dar care foarte adesea aruncă o umbră tocmai asupra părţilor ce ar merită să fie luminate. Nu confund critica cu istoria literară şi cu cercetările de erudiţie. O operă de artă căzută în do­meniul documentelor istorice poate fi punctul de plecare al unui întreg şir de cercetări, a căror însemnătate n’o tăgăduesc. Ea se poate înţelege mai bine prin pătrunderea vremei în care s’a înfăptuit, tot aşa precum poate arunca scăpărări asupra aceleaşi vremi. Între literatură şi epocă e deci o oarecare legătură, ce nu se cade a fi lăsată la o parte ca ceva fără de folos” Face o distincţie clară între critică şi istorie literară, ultima în primul rînd o operă de documentare şi erudiţie, nu de gust.

Asistăm în continuare la o splendidă pledoarie pentru dreptul criticii la statutul celei de a zecea muză: „În aceste pagini mă gîndesc numai la critica desbrăcată de orice erudiţie şi de orice privelişte istorică; e critica ce se găseşte deodată în faţa unei opere contimporane, care cere să fie pricepută şi simţită. Această critică, după părerea mea, se cuvine să fie directă, lipsită de ocoluri zadarnice. Lăsând la o parte iedera acăţătoare a atâtor lucruri ce se ridică în urma unei opere de artă, criticul trebue să se îndrepte numai spre punctele esenţiale, ge­neratoare, cari dau cheia de boltă a întregei opere. Luarea aminte a cititorului fiind câştigată cu putere spre ceea ce e mai însemnat şi oarecum central, nu se Iasă a fi risipită spre părţile lucioase, spre micele cotituri şerpuitoare, care i-ar slăbi din încordare. Tot aşa pictura impresionistă se strădueşte a prinde cu linii sobre şi puţine înfăţişarea lu­crurilor în partea lor caracteristică. Fiecare amănunt îşi are desigur însemnătatea lui, dar când te împiedică de a zări esenţialul, trebue să-l laşi la o parte fără nici o remuşcare. E o datorie chiar. Aceeaş datorie o are şi critica de a înlătura tot ce e numai întâmplător şi oarecum în afară pentru a merge deadreptul în miezul creaţiei artistice.

După ce a străbătut rostul adânc al unei opere, criticul urmează să-l vădească, să-l tălmăcească în chipul cel mai puternic şi cel mai sugestiv pentru a-l face înţeles. E partea a doua a sarcinei lui…

A pătrunde cuprinsul sufletesc al unui erou al unui scrii­tor, presupune o putere de observaţie psihologică, care de altminteri nu e alta decât aceea de care are nevoe de pildă un romancier. Romancierul lucrează însă în plină viaţă reală, în mijlocul bogatei revărsări a tot ce încheagă viaţa omenească, şi din elementele culese crează alte suflete văzute sau numai cu putinţă, pe când criticul cercetează viabilitatea acestor suflete, le analizează fără a crea rămânându-i totuşi la urmă de a întregi din deosebite frân­turi risipite figura sufletească a scriitorului, a acestui cân­tăreţ ce-şi pune în fiecare notă o parte din sufletul lui propriu. Prin urmare i se cere mai întâi darul de obser­vaţie, de analiză şi într’o măsură oarecare şi cel de sinteză. În al doilea rând i se cere talentul literar, adică putinţa de a da sub o formă strălucitoare, convingătoare sub icoane cât mai puternice, ideile, care lăsate sub înfă­ţişarea lor rece şi abstractă, nu fug de pe buze pe buze, din inimă în inimă.

lată pentru ce critica e o artă, a cărei Muză se alipeşte pe lângă celelalte nouă, aşteptând prinosul aceleiaşi evlavii”.

În final narează întîlnirea la Paris cu un tînăr critic, care pus la curent cu opinia sa asupra criticii, se arată în totală consonanţă cu ea.

E. Lovinescu, prin întreaga sa activitate critică, a impus drept de cetate în cultura română celei de a zecea muză: Critica.

 

Revista indexata EBSCO