Aug 20, 2018

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Albert Schweitzer: despre temeiul etic al civilizației (II)

 

Filosofia nu este singura care a contribuit la colmatarea canalelor civilizaţiei Europene. În aceeaşi categorie se înscrie şi ideologia capitalistă, mai ales ideea că progresul poate ajunge departe, călătorind în cârca lăcomiei. S-a dovedit, astfel, că ideea profitului cu orice preţ, în loc să ridice nivelul de viaţă al omului, contribuie la adâncirea sărăciei lui reale sau închipuite. Aspiraţia generalizată către o prosperitate materială pe care altădată nu şi-i îngăduiau decât împăraţii se face vinovată, în aceeaşi măsură, de acutizarea sărăciei şi a impresiei de sărăcie. Pe de o parte, huzurul unora se plăteşte cu inaniţia altora, situaţie întâlnită mai ales între ţările bogate şi cele sărace, dar şi între bogaţii şi săracii aceleiaşi ţări. Pe de altă parte, clasei de mijloc i se induce impresia de sărăcie, prin distanţa socială impusă de faptul de a nu dispune de putinţa împopoţănării cu ultimele jucării apărute pe piaţă. Desigur, aceasta este o sărăcie închipuită, însă tot sărăcie e, iar efectele ei nu sunt deloc imaginare. Indiferent dacă este adevărată sau nu, sărăcia produce robie, omul devenind sclavul aspiraţiei sale către un mai bine real sau imaginar, desfăşurând cu furie activităţi de ordin economic.

Civilizaţia presupune însă existenţa unor oameni capabili să conceapă şi să realizeze idealuri destinate să asigure progresul tuturor, în primul rând, progresul spiritual. Cu alte cuvinte, ea pretinde libertatea omului de a gândi şi de a acţiona creator, situaţie care, nu doar că nu mai e accesibilă majorităţii, dar nici măcar nu mai face parte dintre idealurile ei. Mai mult, măsura cantităţii de activitate necesară supravieţuirii sau înlăturării sărăciei închipuite este cea care prescrie dimensiunile egoismului uman, o atitudine care contribuie direct şi nemijlocit la ruina civilizaţiei. Iată de ce, ne atrage atenţia Schweitzer, asigurarea bunăstării minime a oamenilor înseamnă mai mult pentru consolidarea civilizaţiei, decât cuceririle militare făcute în numele ei. Civilizatia nu se bazează pe înrobirea altora, ci pe eliberarea potentialului creator al membrilor ei.

În acelaşi timp, din cauza sărăciei mai mult sau mai puţin imaginare, pe care o generează ideologia capitalismului consumerist, şi din pricina insecurităţii economice pe care omul modern o resimte, el este obligat să suporte masiv influenţa deformatoare a maşinii. După cum bine se ştie, aici nu este vorba doar de stresul programelor încărcate, pe care maşina le impune, ci şi de unilateralizarea personalităţii umane, pe care omul modern o percepe ca pe o componentă a nefericirii sale. Rutina mecanică şi unilateralizarea sufletească subminează şi chiar anulează scopul în vederea căruia, cel puţin la nivel de pretenţii, întregul sistem este construit. La suprafaţă, eficienţa mecanică se pretinde o condiţie a bunăstării. În profunzime însă, ea este în aceeaşi măsură şi o cauză o neîmplinirii. Civilizaţia maşinii nu oferă omului putinţa de a înflori ca om, ci doar datoria de a se conforma trup şi suflet posibilităţilor ei. Fără îndoială, nu maşina e responsabilă de lucrul acesta. Maşina este un instrument util, iar aici nu argumentăm utopia întoarcerii la comuna primitivă. Problema nu este maşina, ci domnia ei; ori la această situaţie ne obligă practica şi ideologia capitalismului consumerist.

Un alt factor cu efecte negative asupra civilizaţiei, care nu este nici el străin de domnia maşinii, este aglomerarea urbană. Din nou, nu este vorba despre existenţa urbană ca atare, ci despre aglomerarea urbană. Este vizibil oricui faptul că mediul citadin creează aglomerări cu mult peste măsura spaţiului vital necesar unei vieţii liniştite şi creatoare. Înghesuiala urbană i-a transformat pe oameni, dacă nu în duşmani, atunci cel puţin în străini unii faţă de alţii, producându-se o dezagregare a umanităţii relaţiilor interumane, prin gregarism. Astfel, oraşul nu doar că a tăiat omului contactul vital cu natura, ci a tăiat şi legătura dintre om şi semenul să, prin înghesuială. Limitările nenaturale în care ne ducem existenţa au devenit treptat un fapt obişnuit, astfel încât am ajuns să nu mai distingem natura impersonală a relaţiilor cu semeni noştri. Sub dubla influenţă a domniei maşinii şi a înghesuielii urbane, relaţiile sociale s-au mecanicizat şi s-au coborât la nivelul unor legături bazate pe interese. Metafora maşinii s-a transformat în proza unei vieţi mecanicizate, omul devenind resursă umană, iar organizaţiile transformându-se din organisme vii în maşini sociale. Iată de ce, susţine gânditorul german, orice încercare de revigorare a civilizaţiei presupune scoaterea ei din condiţiile pe care i le impune vieţuirea citadină actuală (p.21).[1]

Nicăieri nu se vede mai bine lucrul acesta decât în domeniul şcolarizării, educaţia devenind sinonimă cu parcurgerea programelor şcolare. Atitudinea e coerentă cu faptul că, începând din copilărie, întreaga noastră viaţă e subordonată regulilor societăţii şi ale diverselor ei instituţii, fapt care afectează negativ creativitatea şi-l transformă pe om în executantul docil al unor imperative de grup. Confundarea pregătirii profesionale cu educaţia a îngustat în aşa măsură abordarea încât, chiar înainte de introducerea specialităţii vizate, educaţia se adresează doar unei feli a fiinţei umane. Preţuirea omului ca om a ieşit din câmpul vizual al educatorilor, în favoarea preţuirii omului ca resursă. Egoismul concurenţial şi egalitarismul lipsit de orizont au condus la sugrumarea birocratică a educaţiei prin tot felul de reglementări şi la scoaterea din schemă a educaţiei metanoice.

Şcoala s-a transformat într-o fabrică de diplome şi posesori de diplome, care nu mai funcţionează acum pentru binele omului, ci pentru îndeplinirea unor condiţii tot mai absurde de acreditare. Măsurabilitatea rezultatelor face din elev o simplă maşină de consumat programe şcolare, în timp ce adevăratele roade ale educaţiei, cum ar fi maturitatea intelectuală şi umană a elevului, pentru că nu sunt măsurabile, rămân în afara sferei de interes a sistemului. Fiecare câştig sperat a atras după sine o pierdere neprevăzută. Talentul profesorului a fost sacrificat pe altarul aceloraşi reglementări. Programele şi schemele de lecţii sunt factori care încorsetează în aceeaşi măsură libertatea spirituală a educatorului şi a elevului. În mijlocul democraţiei, şcoala primeşte tot mai mult forma lagărului de muncă forţată şi a coloniei penitenciare. Factorii de decizie ar trebui să înţeleagă, probabil, că exodul cadrelor didactice din învăţământ nu este în întregime determinat de veniturile de mizerie, ci şi de mizeria umană pe care sistemul o impune, prin intermediul halucinaţiilor pedagogice ale unor pseudo-inovatori cu ochii aţintiţi asupra bugetului învăţământului.

Devenit un simplu executant, un apendice al maşinii, omul şi-a pierdut în mare parte creativitatea, lucru care i-a afectat inteligenţa nativă şi dispoziţia de a se educa. Faptul acesta a contribuit masiv la distrugerea vieţii spirituale a individului şi a comunităţii umane, care a fost înlocuită cu divertismentul gratuit şi infantil. Se ajunge astfel la o îndobitocire a omului prin muncă şi circ. „Mentalitatea acestei mase de indivizi relaxaţi din punct de vedere spiritual şi incapabili de reculegere”, ne avertizează Schweitzer, „se reflectă asupra tuturor instituţiilor care ar trebui să promoveze cauza culturii” (p.19). Publicaţiile sunt obligate să coboare până la nivelul de înţelegere al cititorilor sau să renunţe complet la misiunea lor educativă. Instituţiile de cultură, astfel subţiate, nu mai reuşesc să influenţeze semnificativ societatea, lipsa de gândire fundamentală atingând proporţii epidemice, fapt dovedit de discuţiile dintre oameni, care rareori depăşesc sfera generalităţilor sau a preocupărilor lor profesionale. Nimeni nu are nimic esenţial de spus şi e mereu pândit de frica de a nu fi pus în situaţia de a i se cere să spună ceva consistent. Se naşte astfel o societate a minţilor care nu se concentrează niciodată, fapt care conduce la însăşi coruperea ideii de om. Nu căutăm decât vigoarea muncii, abandonând orice ideal mai înalt.

Este adevărat că organizarea activităţii este o condiţie a civilizaţiei, însă la fel de adevărat este şi faptul că, dincolo de o anumită limită, ne informează Schweitzer, „organizarea exterioară se dezvoltă pe cheltuiala vieţii spirituale. Personalitatea şi ideile sunt astfel subordonate instituţiilor, când de fapt cele dintâi ar trebui să le influenţeze şi să le anime din interior pe acestea din urmă” (p.27). Ideile nu mai sunt justificate raţional, ci prin invocarea opiniei publice şi a modelor ideatice la modă. Această tiranie a opiniei generale şi această renunţare la statutul de fiinţă gânditoare e mascată sub numele de respect faţă de convingerile altora, ca şi cum ar putea exista convingeri în absenţa gândirii. Maturitatea spirituală a unei societăţi e condiţionată de recuperarea autonomiei cugetării de către majoritatea indivizilor care o compun şi de întemeierea relaţiilor lor cu instituţiile statului pe baza acestei independenţe.

Abordarea tiranică, creată pe calapodul maşinii, trebuie să facă loc organizării bazate pe legământ şi fidelitate. Totalitarismul organizaţional trebuie să cedeze în favoarea adeziunii frăţeşti. Oamenii trebuie eliberaţi din robia dictatului organizaţional, în care s-au vârât singuri, pentru a se bucura de adevărata libertate şi forţă a cuvântului. Înrobirea faţă de grup ţine de incapacitatea individului de a-şi construi o identitate pe cont propriu şi de impotrivirea turmei faţă de o astfel de identitate. Majoritatea oamenilor contemporani sunt simple relee care transmit mai departe, fără să-şi dea seama, opinii gata făcute, de multe ori fără contribuţia gândirii.

În acest context, propaganda a luat locul adevărului. Odată cu independenţa gândirii, a dispărut şi credinţa în adevăr şi judecata morală personală. „Organizarea mediului nostru exterior”, observă Schweitzer, „conduce la organizarea lipsei noastre de gândire” (p. 32), în plan interior. Descoperim astfel adevărul teribil că, „odată cu progresul istoriei şi dezvoltarea economică a lumii, dezvoltarea civilizaţiei autentice nu a devenit mai uşoară, ci mai grea” (p. 34).

Ajuns aici, filosoful îşi întoarce atenţia dinspre latura critică a contribuţiei sale către latura constructivă. După cum bine se ştie, este mult mai uşor să critici decât să construieşti. Demersul critic are înaintea ochilor săi nişte fapte deja împlinite, la care se poate raporta cu lux de amănunte, în timp ce demersul constructiv se împiedică adesea în aprecieri vagi şi, inevitabil, netestate în focul realităţii. Cu toate acestea, partea constructivă rămâne întotdeauna mai importantă.

Primul element constructiv pe care autorul ni-l oferă este recâştigarea optimismului referitor la destinul civilizaţiei. Nu putem porni proiectul refacerii ei, dacă nu credem în posibilitatea victoriei. Impedimentul major care stă în calea acestui optimism este teoria conform căreia, asemenea unui organism, civilizaţia îşi are vârstele ei: se naşte, se dezvoltă, decade şi piere. Pesimismul biologist nu are însă la bază decât o simplă analogie, dispariţia civilizaţiilor din trecut fiind rezultatul decăderii morale a oamenilor, nu produsul unei fatalităţi organice. În plus, o astfel de perspectivă interpretează istoria ca pe un fel de mecanism inexorabil, când de fapt civilizaţia are destinul unui trup, abia atunci când se deplaseză semnificativ în direcţia valorilor trupeşti. În loc să renunţăm, striviţi de un fatalism neinspirat, am face mai bine dacă am privi lucrurile cu ochiul analitic al omului de ştiinţă şi am trece la treabă, pentru că, în pericol nu se află astăzi o civilizaţie printre altele, ci singura civilizaţie în existenţă, anume, cea care cumulează toate investiţiile umanităţii dintotdeauna. Problema, aşadar, stă în faptul că: „generaţia noastră, deşi atât de mândră de multele sale realizări, nu mai crede într-un lucru cu totul esenţial: progresul spiritual al umanităţii” (p.65), afirmă filosoful. Necesară este, deci, eliberarea spiritului uman, în aceeaşi măsură, de optimismul care nu gândeşte şi de pesimismul care îşi imaginează că gândeşte.

De fapt, soluţiile la problemele cu care ne confruntăm există încă din antichitate, iar ele nu sunt ascunse decât de faptul regretabil că orizontul preocupărilor omului contemporan obişnuit nu se mai extinde dincolo de marginile mentalităţii sale burgheze. Din această cauză, generaţia care consideră că cu ea începe lumea are toate şansele să fie generaţia cu care lumea se va încheia. Nu izvorul culturii europene a secat, ci a scăzut adâncimea puţurilor noastre, pe care nu le mai săpăm până la adâncimea apelor ei. Secole la rând, consideră Schweitzer, religia creştină a suferit – şi mai suferă încă – de pe urma transcendentalismului iudeu şi a metafizicii greceşti. E timpul să revenim la vitalismul metanoic al bisericii de la început. Salvarea civilizaţiei depinde de redescoperirea cu viaţa a marilor adevăruri spirituale din trecut. E vorba, în esenţă, despre o activitate de restaurare, mai degrabă decât de o activitate complet novatoare. Este o activitate care trebuie întemeiată în interiorul civilizaţiei, fie şi doar pentru simplul motiv că nu mai există nimic altceva în afară de ea. Atât timp cât există energie spirituală, progresele realizate într-un domeniu facilitează progresele din alte domenii. Acum însă, pentru că motorul civilizaţiei pare să se fi oprit, progresul în domeniul organizării lucrurilor nu mai duce nicăieri. Absenţa vieţii spirituale şi a gândirii spirituale conduce la falimentul instituţiilor pentru care au luptat şi au murit generaţii de strămoşi. Din acelaşi motiv, ştiinţa s-a despărţit şi ea de gândire, iar acum încearcă să se confrunte cu realitatea şi cu lumea pe cont propriu, oferindu-ne o viziune despre univers complet lipsită de înţelepciune şi profunzime. Savantul gânditor de altă dată a fost înlocuit de savantul needucat, din zilele noastre. Nădăjduim ca această poveste să se asemene până la capăt cu cea a fiului risipitor.

În prezent, sarcina cea mai importantă a spiritului este „producerea unei teorii a universului” (p. 80), care să fie compatibilă cu existenţa civilizaţiei, respectiv, să se afle în armonie cu idealurile morale. Dezmembrarea unor astfel de teorii, care au fost invinuite de violenţe de care nu s-au făcut ele însele vinovate, a produs generaţii de oameni debusolaţi spiritual; şi ori de câte ori spiritul nu conduce, trupul îi ia locul, generând o fiinţă umană uşor de înrobit şi de manipulat. Nu putem uita faptul că, la principiul maximizării profitului, s-a ajuns prin renunţarea la principiu maximizării omului. Ideea că cel dintâi slujeşte celui din urmă este, după cum se ştie, mioapă. Trebuie să înţelegem, ne avertizează Schweitzer, că „orice epocă trăieşte în contextul conştiinţei pe care i-au pus-o la dispoziţie gânditorii sub influenţa cărora se află” (p. 81). În consecinţă, Platon a greşit atunci când a afirmat că filosoful trebuie să fie rege, pentru că supremaţia filosofului o întrece cu mult pe cea a politicianului. Politicianul e generalul care conduce lupta, în timp ce filosoful e strategul care a conceput arta războiului. Politicianul acţionează cu un material care există deja în gândirea şi mentalitatea unei epoci, un material care a fost pus acolo de către gânditori. Politicianul, continuă filosoful, „nu construieşte instrumentul la care trebuie să cânte” (p. 82). Aşadar, dacă gânditorul nu produce într-o epocă, decăderea îşi face apariţia, pentru că el este demiurgul civilizaţiei. Să nu uităm că etica stoică a fost cea care a îngropat Imperiul Roman, ucigând în sufletul lui dorinţa şi nevoia de a birui. Resemnarea nu întemeiază imperii.

Din păcate, epoca noastră e săracă în gânditori profunzi şi profundă în gânditori săraci – şi la propriu şi la figurat. Nevoia de a medita la subiecte profunde a fost înlocuită cu nevoia produsă de reclama comercială. Suntem o generaţie care a renunţat la reflecţie, invocând motive pragmatice, ca şi cum am avea ce face, dacă nu ştim ce trebuie să facem. Am ajuns astfel agenţii şi victimele unor aventuri nerodnice, în toate domeniile majore ale vieţii. După cum consideră Schweitzer, „în aceeaşi măsură pentru comunitate şi pentru indivizi, viaţa lipsită de o teorie despre lucruri are natura unei tulburări patologice la nivelul înaltei facultăţi a orientării de sine” (p. 86). Numai gândirea care se adresează gândirii are impact spiritual, progresul spiritului fiind condiţionat de dialogul gândirilor.

Deasupra gândirii, se află domeniul misticului, la care nu avem acces decât prin vieţuire şi gândire. Astfel, „pentru că viaţa este obiectul ultim al cunoaşterii”, ne spune autorul, „cunoaşterea noastră ultimă este cu necesitate experienţa gândită a vieţii, dar lucrul acesta nu se află în afara sferei raţiunii, ci în interiorul ei” (p. 91) şi această pentru că „reflecţia dusă până la capăt sfârşeşte într-un misticism al trăirii, care constituie pentru toţi oameni un element necesar al gândiri” (92). Omul care nu gândeşte până la acest nivel este un exemplar bolnav al rasei sale. Din fericire, istoria ne învaţă că specia umană este capabilă să gândească în masă la problemele fundamentale. Astfel, fiecare om trebuie să devină o personalitate reflectivă, în contextul unei teorii despre univers pe care şi-o construieşte el însuşi. Procedând astfel, el acţionează etic, pentru că, afirmă autorul, „etica este activitatea omului care caută să asigure desăvârşirea lăuntrică a propriei sale personalităţi” (p. 94). Morala nu este o obligaţie în sine, decât pentru un om rătăcit printre abstracţiuni. Scopul este omul, morala fiind doar instrumentul. Prin ea, omul se purifică pe sine şi îşi purifică relaţia cu lucrurile şi cu semenii. În felul acesta, morala şi teoria despre univers care-i scoate în evidenţă valoarea devin parteneri în acţiunea de refacere a civilizaţiei. Scopul etic este cel care trebuie să anime toate celelalte scopuri. Din nefericire pentru omul modern, idealurile etice s-au uzat, din cauza absenţei unei teorii despre lume care să le întemeieze. Viitorul civilizaţiei depinde de capacitatea noastră de a construi o astfel de viziune.

În absenţa unei astfel de teorii, acţiunea umană devine simplă agitaţie. Deşi suntem „intoxicaţi cu activitate în aşa măsură încât nu avem timp să gândim” (p. 97), ne lipseşte totuşi acţiunea autentică, motivul fiind tocmai pierderea sensul lumii şi al vieţii. Din acest punct de vedere, pragmatismul american este o capcană a dezorientării. Realitatea absenţei unei teorii a universului şi pericolul pe care ea îl reprezintă trebuie sădite în mintea oricărui om, simplu sau învăţat, şi trebuie privită cu oroare. „Idealurile născute din prostie şi suferinţă, ale celor care fac opinia publică şi guvernează evenimentele publice,” ne învaţă Schweitzer, „nu vor mai avea nicio putere asupra oamenilor, odată ce ei încep să gândească la eternitate şi mortalitate, la existenţă şi disoluţie, învăţând astfel să distingă între standardele adevărate şi cele false, între cele care au valoare şi cele care nu au” (p. 103).

În sfârşit, un lucru extrem de important pe care trebuie să-l ştim şi pe care-l găsim în paginile memorabile scrise de Schweitzer, este faptul că singurul agent eficient al restaurării civilizaţiei este individul, pentru că el este singurul agent real din orizontul vieţii omeneşti. Dacă el nu se ridică la conştiinţa responsabilităţii sale, considerând că revine statului o astfel de sarcină, totul e pierdut. Puterea poate contribui la realizarea acestui obiectiv, însă nu poate înlocui acţiunea individului. Numai transformarea metanoică a individului ne mai poate salva. Civilizaţia renaşte atunci când în sufletele indivizi se iveşte un nou tonus al simţirii şi al gândirii etice, independent şi indiferent de tonusul pe care majoritatea îl are la un moment dat. Dacă societatea influenţează individul mai mult decât influenţează individul societatea, rezultatul este deteriorarea, pentru că elementul nobil al vredniciei spirituale şi morale se află în individ, nu în abstracţiunea unei instituţii. Noua opinie publică trebuie creată în spaţiul privat, pentru că, ne spune Schweitzer, „cea existentă deja este menţinută de presă, de propagandă, de organizare şi de influenţele financiare” (p.74). Toate acestea reprezintă un mod nenatural de răspândire a ideilor, prin care suntem îndopaţi cu deşeuri, fapt care blochează, continuă filosoful, „adevărul gândurilor şi receptivitatea ascultătorului faţă de adevăruri noi” (p.74). Propagandismul şi reclama sunt asalturi ale minciunii împotriva adevărului. Spiritul uman actual e înlănţuit de organizaţii şi instituţii lipsite de reflecţie, fapt care produce o stare de îndobitocire, susţinută de mercantilismul capitalist.

Baronii capitalismului actual, continuă învăţatul, „vor folosi orice mijloace pentru a-l ţine [pe om] în această stare de impersonalitate, care le convine atât de mult. Ei se tem de personalitate, pentru că spiritul şi adevărul, pe care ei ar dori să le amuţească, îşi află în ea posibilitatea lor de exprimare” (p.76). Îndobitocirea materialistă a omului este o condiţie a menţinerii privilegiilor capitaliste. „Există astăzi”, aflăm în continuare, „o alianţă tragică între societate, ca întreg, şi condiţiile ei economice. Cu o dârzenie macabră, aceste condiţii tind să transforme omul de azi într-o fiinţă lipsită de libertate, fără capacitatea de a reflecta şi privată de autonomie, pe scurt, într-o fiinţă umană încărcată cu atâtea deficienţe încât să-i lipsească însuşirea de om” (p.76). Statul, la rândul să, în loc să-i unească pe oameni, prin promovarea unor idealuri compatibile cu conservarea civilizaţiei, foloseşte toate mijloacele de care dispune pentru a aduna bani, cu scopul de a se conserva pe sine. Sugrumarea spiritualităţii prin tehnica bolşevică a copleşirii maselor de oameni cu grijile supravieţuirii sau ale înavuţirii continuă să fie aplicată şi astăzi. Impactul negativ al economicului asupra spiritualităţii contribuie, astfel, la demoralizarea constată a omului, într-un moment în care instituţiile religioase par să ne tradeze şi ele. În universităţi, gânditorii sunt înlocuiţi de funcţionari academici, care se interesează mai mult de veniturile lor bugetare decât de destinul spiritual al semenilor lor.

În pofida acestor lucruri, Schweitzer susţine că, oricât de uriaşă ar fi sarcina, ea păleşte înaintea forţei deşteptării individului din somnul care l-a dus în această situaţie.

Iată, aşadar, o serie întreagă de idei asupra cărora se cuvine să medităm şi în legătură cu care trebuie să acţionăm. Este o acţiunea cât se poate de uşoară, pentru că ea ne vizează direct şi personal, adică, într-o sferă în care noi suntem singurii stăpâni.

 

[1] Citatele sunt luate din Albert Schweitzer, The Decay and Restoration of Civilization, trad. C.T. Campion (London: A. & C. Black, Ltd., 1923), în traducerea autorului.

Revista indexata EBSCO