Aug 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Horst FASSEL – La un nou început

Cartea „Eminescu în critica germană” a mai fost publicată la Iaşi (Junimea 1985). Acum pornim din nou la drum şi vom încerca să comemorăm pe unul din editori (a), menţionînd. În acelaşi timp, direcţia în care a evoluat cercetarea operei lui Eminescu în Germania şi în studiile de limba germană din România (b).

  1. Spre sfîrşitul deceniului opt al secolului trecut am discutat cu colegul şi prietenul meu Sorin Chiţanu (amîndoi lucram la Catedra de limbi germanice) diverse proiecte pe care doream să le întreprindem împreună. Am mai realizat, în 1982, începutul revistei „Jassyer Beiträge zur Germanistik/ Contribuţii ieşene de germanistică” şi, cu puţin timp înainte, volumul pentru colecţia „Eminesciana”, privitor la ecourile eminesciene în limba germană şi la relaţiile literare germano-române. Acest volum urma să intre în programul editorial din anul 1980. Dar a intervenit ceva: s-a opus un necunoscut, susţinînd că lui i se cuvine paternitatea ideii de a scrie despre Eminescu în critica germană şi descoperirea lucrării lui Johanna Minckwitz, semnalată de mult în revista „Convorbiri literare”. Consecinţa acestei intervenţii a fost că redacţia Editurii Junimea a început să ezite. Sfîrşitul ezitării a avut loc în 1985, cînd a apărut „Eminescu în critica germană”. Nici unul din cei doi editori nu a putut urmări pînă la capăt realizarea proiectului: Sorin Chiţanu murise în 1984 la Bucureşti într-un accident despre care nu s-a dat nimic publicităţii, în timp ce eu mă aflam, din octombrie 1983, în Germania, preocupat de găsirea unui rost profesional.

Nici azi, cînd datorită iniţiativei poetului şi directorului Editurii Junimea, Cezar Ivănescu, reeditarea poate avea loc în forma proiectată în 1979 (adăugîndu-se ceea ce a apărut din 1985 şi pînă azi), Sorin Chiţanu nu mai poate participa la finalizarea acestei ediţii. Singurul lucru pe care-1 pot face eu este să amintesc cine a fost coautorul meu şi ce a făcut în scurta lui viaţă pentru cultura oraşului natal, Iaşi. Născut la 21 septembrie 1942, Sorin Chiţanu a urmat, la început, drumul celor mulţi: a terminat Liceul Naţional cu rezultate foarte bune, a studiat istoria (1960-1965) la Universitatea „Al. I. Cuza” şi a început, din 1966, să predea la Liceul din Hîrlău obiectul său preferat: istoria. Cînd la Iaşi s-au introdus studii serale la limbi străine, în 1967 Chiţanu a început, împreună cu Corneliu Ursu, victimă a persecuţiilor din 1956 de la Cluj (fusese exmatriculat şi închis, fiind student la Facultatea de medicină), să urmeze secţia germană-română la Iaşi. De atunci datează legăturile noastre. Între orele 18 şi 22, cei doi studenţi – singurii rămaşi dintr-o grupă întreagă – mă urmăreau la cursuri şi la seminarii, iar după terminarea orelor mă însoţeau pe Copou în sus, ca să mai vorbească germana, să mai înveţe ceva, chiar dacă unul dintre ei, Sorin Chiţanu, avea de predat a doua zi la Hîrlău, iar celălalt, Comeliu Ursu, trebuia dis-de-dimineaţă să-si înceapă munca pe un şantier de construcţie. Amîndoi au fost studenţi deosebit de interesaţi şi devotaţi specialităţii alese, amîndoi meritau să lucreze la o catedră universitară. Sorin s-a mutat, între timp, la Liceul „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde – aidoma liceului din Piteşti (unde avea să predea după 1972 Comeliu Ursu) – se înfiinţase unul din cele doua licee din ţară, la care germana s-a predat cu un număr sporit de ore săptămînale. În curînd, Sorin Chiţanu a ajuns Director adjunct al liceului, dar a preferat Catedra de limbi germanice, cînd i s-a ivit această posibilitate. În 1972 mi-a devenit coleg de Catedră şi prieten de nădejde. Preda, ca noi toţi la începutul carierei, limba germană ca limbă străină la diferite facultăţi. A şi elaborat manuale pentru aceste cursuri, pe atunci de bun folos pentru studenţi. A fost primul ieşean după 1945 care a predat la Catedra de limba şi literatura germană (înainte de 1945 a mai existat un caz: asistentul universitar Alexandru Ivănescu, decedat din păcate în conflagraţia mondială, iar al treilea avea să fie actualul Şef de catedră, Andrei Hoişie).

În primii ani, Sorin Chiţanu a predat deci ore de limba germană. S-a achitat cu conştiinciozitate de această obligaţie, chiar dacă îl interesa mai mult istoria literaturii. Publicaţiile sale didactice destinate studenţilor diferitelor facultăţi, unde se preda germana, sînt şi azi o dovadă a disciplinei autorului.[1] Mai tîrziu, a participat la o lucrare colectiva utilă, întocmită împreună cu Octavian Nicolae şi Grigore Marcu: „Limba germană. Manual pentru cursurile intensive (Deutsch. Ein Lehrbuch fur Intensivkurse)”.[2] [3] [4] Dar preferinţa tînărului asistent universitar a dovedit-o şi în lucrarea sa de licenţă din 1972, care era dedicata prozei lui Oscar Walter Cisek. Sorin Chiţanu s-a apropiat, deci, de literatura de limba germană din România. Ultima sa lucrare în această direcţie a fost publicată în 1988, cînd Octavian Nicolae a scos la tipar „Vorlesungen zur deutschen Literatur nach 1945”, unde Chiţanu figura co­autor. A contribuit şi la apariţia revistei „Jassyer Beiträge zur Germanistik/ Contribuţii ieşene de germanistică”, editînd volumul nr. 3, cu teza mea de doctorat despre jurnalele de călătorie de la sfîrşitul anului 1983, cînd eu mă aflam deja în Germania. În cadrul aceleiaşi serii a editat, împreună cu Andrei Hoişie, volumul 4 (notat: 3) despre Franz Kafka, volum care fusese în 1982 planificat să fie scos de Dieter Schullerus. A mai scris studii despre Traian Bratu[5], despre „Elemente lucide în romanul contemporan german”[6] și despre „Teatrul documentar german în anii 60.”[7] Sînt, în ansamblul lor, dovezi ale unei conştiinţe profesionale exemplare, care nu a putut, din păcate, să-şi continue activitatea decît pînă la vîrsta de 42 de ani.

Se înscrisese la doctorat, urmînd să întocmească o teză despre romanul istoric german în secolul al 19-lea. În acest scop a beneficiat de o bursă de studii în Germania şi a adunat un număr consistent de texte şi studii critice, în vederea întocmirii lucrării sale de doctorat. S-a ataşat – cum s-a mai spus – temelor regionale: împreună am întocmit un referat avînd ca tema jurnalele germane de călătorie despre oraşul Botoşani (1982). Urma să se mai ocupe de mărturii germane şi austriece despre nordul Moldovei. A adunat material pentru un proiectat Dicţionar al traducătorilor germani din literatură română (continuat apoi de Horst Schuller şi neîncheiat pînă azi), drept pentru care a urmărit activitatea bucovineanului Alfred Klug. Relaţiile literare româno-germane fiind una din preocupările constante la Catedra de germanistică de la Iaşi, nu era de loc surprinzător că şi interesul privind creaţia marelui Mihai Eminescu, cel care îşi făcuse studiile la Viena şi la Berlin, să fie un obiectiv al cercetării din cadrul acestor relaţii româno-germane. Cum eu la rîndul meu publicasem deja pe aceasta temă, colaborarea la un volum din seria „Eminesciana” a fost o continuare a preocupărilor noastre comune.

În 1984 Sorin Chiţanu a dispărut neaşteptat, în urma unui neclarificat accident la Bucureşti, își făcuse datoria, ca în multe alte ocazii, aşteptînd o delegaţie a oraşului Erfurt, partener cu Iaşul. După dispariţia sa, au apărut lucrări începute, care – din păcate – nu au mai fost finalizate de autor, printre care şi volumul din colecţia „Eminesciana”, cît şi contribuţiile la istoria literaturii germane de după 1945, publicat de Octavian Nicolae. Sorin Chiţanu, cel prematur dispărut dintre noi, a fost un coleg şi un prieten onest, de o ţinută umană şi profesională model, iar germanistica moldoveană a pierdut, prin el, un om însufleţit, modest şi de mare responsabilitate profesională.

  1. Ce se reflectă în antologia textelor despre Mihai Eminescu, apăruta în 1985 exclusiv sub numele lui Sorin Chiţanu şi de unde provin deosebirile de acum faţă de ediţia din 1985? În primul rînd, omisiunile datorate cenzurii n-au mai fost repetate. În al doilea rînd, textele au fost completate cu publicaţii apărute intre timp, iar bibliografia a fost şi ea ajurnată.

Ce se poate spune pe scurt despre receptarea operei eminesciene în sfera culturii germane, atît de apropiată poetului? Traducerile, datînd încă din timpul vieţii lui Eminescu (Carmen Sylva, Mite Kremnitz), erau modeste şi nu l-au putut impune pe scena literară germană ca un autor de referinţă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile publicate după moartea poetului şi pînă în 1945: din bibliografia anexată, se poate constata că autorii traducerilor sînt aproape toţi autori din Germania (de ex. Konrad Richter, distins cu premiul Academiei Române pentru traducerile sale din Eminescu publicate în 1937, dar Richter trăia din 1895 la Iaşi şi după aceea la Bucureşti şi nu a fost un nume impus pe scena literelor din Germania). Traducerile, chiar şi cele mai reuşite ale lui Herman Roth, Zoltîn Franyo, Arthur Bosch nu erau cunoscute în Germania şi Austria. Din aceasta cauză, versiunile germane din poezia eminesciană au circulat aproape exclusiv acolo, unde, în mod normal, puteau fi receptate şi în limba originară, adică în provinciile româneşti, dovedind un singur lucru: grupurile minoritare germane (exceptînd vîrfurile elitei intelectuale) nu stăpîneau bine limba română, astfel ca ei simţeau nevoia să li se prezinte literatura română în traduceri.

Situaţia s-a schimbat după cel de al doilea război mondial: printre traducători s-au numărat acum şi poeţi de renume din R.D. Germană: Christine Wolter, Heinz Czechowski, dar mai cu seamă Georg Maurer (la rîndul lui originar din Transilvania), dar şi traducători consacraţi de talia lui Roland Erb, buni cunoscători ai limbii române. În RDG Eminescu a fost receptat şi omagiat pe lîngă alţi poeţi naţionali aidoma unui Mickiwiecz, Puskin, Petofi. Ceea ce a avut drept consecinţă o atenţie sporită acordată lui în istoriografia literară din Germania de est. În Republica Federală a Germaniei au apărut traduceri noi, ca cele ale bănăţeanului Hans Diplich, dar ele fuseseră incluse într-un volum publicat de Biblioteca Română de la Freiburg, accesibil doar unui public extrem de restrîns din rîndul exilului românesc. Traducerile apărute în anul 2000, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului, sînt reluări, respectiv rectificări aduse traducerilor lui Konrad Richter (prelucrările se datorează poetei Simone Reicherts şi lui Christian W. Schenk), sau încercări de transpunere după traducerile interlineare ale lui Geraldine Gabor de Ernst Jürgen Dreyer şi nu s-au impus unei atenţii publice. Ar mai trebui de adăugat: aceste transpuneri au apărut într-o perioadă în care poezia nu are căutare pe plan editorial în Germania, iar antologiile publicate în România nu au fost nici ele remarcate de critică.

În România s-a tradus mult din Eminescu, dar buna parte din acestea erau reluări ale versiunilor antebelice ale lui Orendi-Hommenau, Laurenţiu Tomoiagă, Zoltán Franyó,

Herman Roth, la care se adăugaseră bunele traduceri ale lui Alfred Margul-Sperber, Wolf von Aichelburg, Dieter Roth, dar şi puţin reuşitele tentative ale lui Lotte Berg, Hortensia Mateescu-Cisek etc. Aceste traduceri, adunate în antologii, au fost răspîndite datorită Ministerului Culturii şi au ajuns, în primul rînd, în mîinile romaniştilor germani. Traducerile publicate de revista „Neue Literatur”, ale cărei tiraj de 2000 de exemplare a ajuns în bună parte în cele două state germane, ar fi putut trezi interesul pentru creaţia poetului român, dar ecourile receptării lasă de dorit. E greu de presupus că acest dezinteres, de care se loveşte chiar şi poezia contemporană germană, să dispară în curînd.

Aceasta este situţia în critica şi în istoriografia literară germană. Aici a existat pînă în 1945 o predilecţie pentru abordarea pozitivistă a operei eminesciene: s-au urmărit mai cu seamă elementele biografice, care s-ar oglindi în opera poetică. Cîte exagerări în acest sens au existat, se poate urmări şi în contribuţiile din Germania (Minckwitz, Kremnitz), sau din cele publicate în România (Heitmann, Biemel). Studii serioase şi la nivelul gîndirii filologice ale timpului le putem înregistra doar la Universitatea din Leipzig, unde Institutul de limba română al profesorului Gustav Weigand, s-a ocupat şi de moştenirea clasicilor literaturii române. Acolo a apărut dizertaţia lui Ioan Scurtu „Mihail Eminescu’s Leben und Prosaschriften”[8] şi studiul lui Alexandru Bogdan despre metrica poeziilor eminesciene.[9] În România au apărut studii ale autorilor români, de ex. Ion Pătrăşcoiu despre pesimismul lui Eminescu[10] [11], trecute cu vederea de specialişti. Din Bucovina au rezultat noi date despre biografia poetului (Ştefanelli, Gherasim), dar în presa de limbă germană şi în reviste cum ar fi „Klingsor”, „Banater deutsche Kulturhefte”, „Die Gesellschaft” lipseau contribuţii de referinţă despre Mihai Eminescu.

După 1945, în România s-au înmulţit substanţial studiile, dar mai ales eseurile, despre opera lui Eminescu publicate în limba germana. Au apărut, în traduceri, şi lucrări ale celor mai buni eminescologi români, iar în revista „Rumänische Revue” aceste eseuri sau studii au fost incluse cu scopul de a le răspîndi în străinătate. În mod ciudat, în afara modestei broşuri din 1928, „M. Eminescu als Dichter und Denker” (M. Eminescu ca poet şi gînditor) a lui Friedrich Lang, nu există nici pînă azi o lucrare de proporţii din rîndul cercetătorilor germani din România, care să se fi ocupat de opera poetului român. A fost publicată, în schimb, „Viaţa lui Eminescu” a lui George Călinescu, în excelenta traducere a lui Harald Krasser (1964, ed. a 4-a în 1967).

În cele două Germanii s-au înmulţit studiile despre Eminescu. La început ele sau datorat exilului românesc, respectiv germanilor emigraţi din România (Diplich, Maurer).

Mai tîrziu, mai ales după ce s-a înfiinţat în 1968 revista Societăţii Internationale Lenau la Stockerau, «Lenau-Forum», destinata studiilor de comparatistică,unii specialişti din România (de ex. Liviu Rusu) au început să publice acolo, deci în spaţiul limbii germane, despre Eminescu.

Din anii 70, romaniştii au început să-şi spună ei cuvîntul. Noyer-Weidner a analizat, încă din 1965, poezia «Somnoroase păsărele»11, Eva Behring şi-a finalizat în 1971 la Berlin lucrarea de doctorat „Die Liebesauffassung Mihai Eminescus im Spiegel ihrer Bilder und Metaphem” (Concepţia lui Eminescu despre dragoste reflectată în imaginile şi metaforele sale), iar la München Anneli Uta Gabányi a publicat mai multe studii despre Eminescu.[12] Aceste lucrări au scos la iveală aspecte necunoscute din creaţia poetului român, iar aceste adevarate descoperiri s-au înmulţit şi datorită unor manifestări ştiinţifice în R.F.G., unde s-au întîlnit romaniştii germani cu eminescologii din România. Primul simpozion de mai mare anvergură a avut loc în anul 1975 la Stuttgart şi a fost organizat de Emst Tetsch şi Paul Miron. Rodul lui a fost publicarea volumului: «Wechselwirkungen in der deutschen und rumănischen Geisteswelt am Beispiel Mihai Eminescu» (Interrelaţii dintre spiritualitatea română şi cea germană, exemplificate prin Mihai Eminescu). În volumul amintit s-ar fi putut publica si alte studii, de ex. cel al lui Klaus Fleitmann despre gîndirea politică a lui Eminescu, tema tabuizată în România. În 1989 s-a comemorat centenarul morţii lui Eminescu la Universitatea din Augsburg, und Ioan Constantinescu a organizat un simpozion, ale cărui lucrări au fost editate abia în 1992 la München.13 În anul 2000 au avut loc două evenimente: un simpozion în cadrul Tîrgului de carte de la Leipzig, organizat de Institut fur donauschwäbische Geschichte und Landeskunde împreună cu Universitatea de la Jena şi altul tot la Jena, organizat de Wolfgang Dahmen, dedicat exclusiv operei lui Eminescu. Dintre lucrări se remarcă un studiu despre tehnica editării lui Eminescu datorat lui Johannes Kramer şi cel despre restabilirea textelor eminesciene apărute în enciclopedia Brockhaus.

Dacă ne oprim doar la aceste manifestări, ultimele cu participări atît din Germania, cît şi din România, putem constata saltul calitativ făcut în ultimele trei decenii în cercetarea operei lui Mihai Eminescu în Germania şi de realul folos al acestor studii pentru punerea în valoare a substanţei poetice, filozofice, social-politice a activităţii lui Eminescu. Mai semnalăm lucrarea extrem de migăloasă şi consistentă a lui Helmuth Frisch de ia Bochum: „Sursele germane ale creaţiei eminesciene”15 pentru a arăta interesul, dar şi contribuţia majoră a romaniştilor germani (Behring, Heitmann, Kramer, Frisch) la explorarea cosmosului eminescian.

Antologia de faţă doreşte să popularizeze măcar o parte din aceste preocupări germane îndreptate spre poetul naţional român.

  • Constantinescu, Ioan (ed.): Mihai Eminescu 1889-1989. Naţionale Werte –Internationale Geltung. Miünchen. Südostdt. Kulturwerk (Veroffentl. d. Siüdostdt. Kulturwerks, Reihe B, 58) 1992,
  • Lucrările simpozionului de la Jena au fost publicate în cunoscuta revistă „Balkan Archiv” Band 26/27, 2001/2002.
  • Bucureşti: Saeculum 1999, vol. I-II (versiunea românească).

[1] Chiţanu, Sorin: Curs practic de limba germană pentru facultăţile de fizică şi matematică. Iaşi 1973.

[2] Iaşi 1980.

[3] Fassel, Horst: Die deutsche Reisebeschreibung und ihre Form in der zweiten Halfte des 19. Jahrhunderts. Iaşi 1983 (Contribuţii ieşene III Jassyer Beiträge zur Germanistik).

[4] Interferenţe lingvistice şi literare la Franz Kalka, 1883-1923. Iaşi 1985 (Contribuţii ieşene III).

[5] Chiţanu, Sorin: Profesorul Traian Bratu şi mişcarea antifascistă din România. În: Forum, 1975, nr. 10, p. 70- 74; idem în: Cronica, 14.XI.1975, p. 3; ibidem în: Opinia (Iaşi), 1975, nr. 5, p. 7.

[6] în: Dialog, 1978, nr. 62.

[7] în: Arlechin. Iaşi, 1979, nr. 5-6, p. 18-19.

[8] Diss. Leipzig: Barth 1903, şi în: Jahresbericht des Instituts fur rumänische Sprache 10.

[9] Vezi: Bogdan, Alexandru: Die Metrik Eminescus. In: Jahresbericht des Instit. fur rumänische Sprache Leipzig, XI, 1904, p. 193-272,364-368.

[10] Vezi: Pătrăşcoiu, Ion: Mihai Eminescus pessimistische Weltanschauung. Mit besonderer Beziehung auf den Pessimismus Schopenhauers. Tîrgu-Jiu 1905.

[11] Noyer-Weidner, Alfred: Die Einheit des Mannigfaltigen in Eminescus Somnoroase păsărele.

In: Romanische Forschungen, Bd. 77, 1965, Nr. 3-4, p. 259-280.

[12] De ex. în: Biographisches Lexikon zur Geschichte Siidosteuropas, voi. 1, 1974.

Revista indexata EBSCO