Aug 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioana LIONTE – Armonie și contrapunct în proza Martei Petreu

 

Ultima carte semnată de poeta, eseista și prozatoarea Marta Petreu, apărută în 2017 la Editura Polirom, este al doilea roman al autoarei, după Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului apărut în 2011, la aceeași editură. Poveștile se împletesc aici, contrapunctic, prin alcătuiri narative mozaicate proiectate, pe rând, de „vocile” personajelor principale ale romanului: Marcu, Pauline, Todora. Aproape că putem vizualiza țesătura ideatică a scriiturii, atât în împânzirile sale ,cât și în punctele de tensiune, susținute narativ de pluralitatea perspectivelor, același eveniment fiind reiterat de două sau mai multe voci. Cititorul este atras, pe această cale, într-un joc al reconstituirii, provocat să găsească piesele lipsă din puzzle, îndemnat să regândească situația, odată ce își dă seama că a fost amăgit sau că s-a încrezut prea repede în relatarea unuia dintre personaje, cu atât mai interesant cu cât fiecare voce are propria sa forță, propriile metode (mai mult sau mai puțin conștiente) de persuasiune. Se creează, așadar, o dinamică a nuanțelor, proiectată la nivelul psihologiei personajelor și susținută cu o flexibilitate impresionantă la nivel de discurs. Marta Petreu alcătuiește astfel un joc de oglinzi, fiecare personaj luând ființă atât prin propriul discurs, cât și prin modul în care este proiectat în relatările celorlalte, în sensul unor alternanțe introspectiv-descriptiv.

Concomitent cu planul narativ propriu-zis, înfăptuit printr-o serie de alternațe, de modulații ale vocilor romanului, regăsim acel fond muzical referențial despre care am vorbit în primele rânduri, fond care susține nu doar construcția psihologică a personajelor, ci și un plan semantic analog. Deloc neintenționate, momentele în care cititorul îi surprinde, de pildă, pe Marcu  fredonând arii din Don Giovanni ( „Vieni un poco in questo loco, fortunata io ti vo’ far”, p. 57) sau pe Todora fredonând secvențe din aria Reginei Nopții („Der Hölle Rache kocht in meinem Herzen, A! A! A!” p. 236) au atât rolul de a elabora profilul personajelor, atribuindu-le preferințe muzicale specific,e cât și de a puncta situațiile în care ele apar, trădând, prin dezvăluire contextuală, emoțiile sau intențiile din spatele acestor inserții.

Spre exemplu, clipele în care Todora plonjează în trecut, secvențele rememorative se făuresc tot în cheie muzicală, astfel încât amintirea satului natal, imaginea părinților și relatarea unor evenimente care au loc în proximitatea casei părintești sunt, pe alocuri, însoțite de versuri dintr-un fond muzical popular: „Foaie verde de pelin/ Străinu-s, Doamne, străin…” sau „Un prost mergea pe malul unei belți/ Strîngînd macriș și căutînd bureți, Ihaha! Ihaha!” (pp. 228-229). Alteori, fragmentele muzicale se constituie sub formă de incantație, revenind, uneori, obsesiv: menționăm, aici, cântecul (de la „mumă-sa”) „Lîngă piatră de răbdare/ Eu găsi-oi îndurare/ Lîngă piatră de răbdare/ Și cuțit de junghiare/ Funie de spînzurare…/ Păpușica licărea/ Precum Maica Precista/ Era piatră de răbdare/ Și cerut-am îndurare.” (p. 80) pe care Todora îl îngână în momentele de violență ale soțului ei, sau versurile pe care Marcu le folosește pe post de mantra, în momentele intime alături de Pauline „Hei rup, hei rup,/ Bum!/ Noi sîntem brigadierii/ Ce trec fluierînd/ Nu ne oprește ploaie, / Nici soare nici vînt/ Hei rup, hei rup,/ Bum!” (p. 19). De asemenea, nimic întâmplător în acel Vino aici, te voi face norocoasă pe care Marcu îl fredonează cu gândul la Todora și nici în cuvintele răzbunătoare ale Reginei Nopții pe care aceasta le îngână. Din contră, există, poate, o funcție premonitorie a acestui plan muzical analog, care, în alte cazuri, relevă ironia crudă a situației (cititorul va realiza, în urma lecturii, că destinul Todorei se înfăptuiește în opoziție cu acel vers din Don Giovanni).

Dar eterogenitatea narativă se constituie nu doar prin caracterul muzical al secvențelor întrețesute în roman, ci și prin inserția, la nivel de discurs, a unor sintagme în altă limbă. Efectul produs este unul de aerisire textuală prin sincopare, plurilingvismul vocilor narative autenticizând încadrarea lor situațională. Acest cumul, nu numai de voci ci și de limbi (sau chiar de registre), produce niște dislocări extrem de interesante la nivel de expresie. Întâlnim, astfel, cuvinte, expresii, fraze în limbile germană („Stille Nacht! Heil’ge Nacht!” p.70), latină („Dies irae, dies illa, solvet saeculum in favilla, teste David cum Sibylla p. 174”), engleză („Nu vrei să-ți schimbi T-shirt-ul[…]” p.177  sau „Avea un aer mai mult decît dandy” p.186), franceză („[…] o cameră mică 2/2 și cu petit déjeuner, 60 fr. camera […] Deocamdată te sărut dulce, au revoir, Marc.”p. 192),  sau italiană (ariile din Don Giovanni). Construcția personajelor și încadrarea lor într-un context specific este, așadar, marcată și prin nuanțele la nivel de limbaj – putem lua, ca exemplu, discursul Paulinei (stabilită în Belgia), punctat de inserții în limba franceză („Ei, coup de foudre!” p. 38) sau scrisorile lui Marcu (aflat în vizită în Belgia) către Todora. Jongleriile lingvistice ale autoarei sunt însoțite și de schimbările de registru care marchează, de cele mai multe ori, raportul Todorei cu universul natal (prin discursul mamei sau prin imitarea acestui discurs). Așadar, toposul originar al satului ardelean se reflectă în vocile părinților care transpar în text doar prin amintirile celorlalte personaje. Redăm, aici, o secvență din dialogul pe care Marcu îl are cu mama Todorei: „Vai, vai! Mă, Marcule, pă Todora io n-am bătut-o, dacă am atins-o ușurel de cîteva ori, mie mi-o ajuns să îi spun frumos, că ea m-o înțăles […] n-o nenoroci în bătăi și murugleli, că doară eu știu de la o muiere care îi neam cu gîba de la tine că i-ai muruglit mîna.” (p. 82).

Așadar, din faldurile acestei narațiuni polifonice se desprind cu precădere trei voci, aparținând personajelor în jurul cărora se țese dinamica romanului: Marcu (de profesie farmacist), Pauline (a doua soție a lui Marcu, mama Olguței) și Todora (a treia soție a lui Marcu). Modurile de articulare a acestui triptic se dezvăluie, pe parcursul romanului, în toată complexitatea lor, printr-un șir de dezvăluiri și reiterări care proiectează, prin jocuri de perspectivă, diferitele detalii ale aceluiași tablou domestic (ultimele două căsnicii ale lui Marcu și modurile în care acesta relaționează, pe rând, cu soțiile sale). Vocea lui Marcu deschide romanul, imprimând, astfel, narațiunii, primul unghi din care ni se vor dezvălui evenimentele. Avem de-a face cu tipul bărbatului abuziv, posesor al unui discurs specific, care vrea să fie convingător (și care reușește, poate, pe alocuri) nu atât pentru un eventual public ci pentru sine, o voce din care se răsfrâng, în chip aproape accidental, crâmpeie din obsesiile proprii. Acest personaj violent, posesiv, suspicios, dar atent la statutul său, care-și proiectează asupra sa, uneori, o ingenuitate pe care perspectivele ulterioare o vor transforma într-o caracteristică înspăimântătoare se caracterizează, așadar, printr-un discurs care nu aspiră la expiere, dar care este susținut de o serie de disculpări.          Cititorul vede în Marcu o siguranță de sine alimentată  de dorința de posesiune prin care se relevă caracterul premeditat al acțiunilor sale: „În doi ani era nevasta mea. Că așa-s eu, dacă mi-am stabilit un scop, nu-mi mai iese din minte, îl urmăresc prin toate mijloacele” (p. 13). Foarte interesant ni se pare modul în care această voce masculină estetizează prezențele feminine din viața sa. În acele momente, discursul pare să aparțină cuiva care stă la pândă, în așteptarea prăzii, mai întâi observând, analizând în detaliu, pentru a trece ulterior la atac. Aparițiiile atât a Paulinei cât și a Todorei sunt descrise cu lux de amănunte, de la vestimentație până la acele detalii care atrag atenția privitorului. Todora este, astfel, „[…]destul de înăltuță, încălțată cu cisme negre cu tocuri, înalte până la genunchi, cu capse de metal și șireturi, și capul descoperit. (…)” (p 10), în timp ce prima dată când o vede pe Pauline, constată că „Purta o căciuliță verde, pe-o ureche, și părul roșu îi cădea peste umeri ca o flacără. […] și ea, într-o jachetă trei sferturi ruginie, strînsă pe talie cu cordon, și de sub pardesiașul ăsta pufos ca un ursuleț se vedea o fustă amplă verde-închis, care se unduia în jurul ei! Și cismulițele ei scurte, lucioase…și căciulița ei verde, pe-o ureche, de sub care ieșeau buclele ei ca arama.”(p. 12).

Deși vocea Paulinei nu are același răsunet, poate, ca relatările ulterioare ale Todorei, ea are rolul de a consemna dinamica din cuplu, de a depune mărturie, prin rememorare, de a o contrazice pe cea a lui Marcu. Deși reușește să se desprindă dintr-o căsnicie nefericită urmând să se stabilească în altă țară, viața Paulinei se desfășoară sub spectrul trecutului, materializat într-o serie de scrisori pe care le va arăta Todorei cu ocazia vizitei acesteia.

În Todora vedem mai degrabă evoluția unui personaj, acele puncte de cumpănă care marchează trecerea spre maturitate, dar o maturitate obținută traumatic, o maturitate la granița dintre dezechilibru și implacabilitate. Personajul se construiește la intersecția a două lumi, toposul originar și realitățile vieții domestice, iar forța vocii sale este una câștigată. Discursul său (influențat de detaliile biografice) se compune, pe alocuri, sub forma unui delir, având un pronunțat caracter plastic (fapt explicabil prin înclinația Todorei pentru artă, în special pictură). Intuim, astfel, pe parcursul relatărilor sale despre relația cu Marcu, trecerea de la vulnerabilitate la un soi de implacabilitate a spiritului în fața sorții care pare a se transforma abia mai apoi în ură. Conturat prin intuiții psihologice subtile, personajul se dezvăluie mai întâi fragmentar, pentru ca, abia spre sfârșitul romanului, cititorul să identifice piesa lipsă, scena prin care întreg destinul acestui personaj capătă un cu totul alt sens.

Supa de la miezul nopții se alcătuiește, așadar, sub forma unui roman polifonic, a unei narațiuni proiectate caleidoscopic, în care vocile personajelor se intercalează și se suprapun, țesând, astfel, la nivel de ideație și de expresie, structuri polimorfe. Tipul de înlănțuire narativă pe care îl propune Marta Petreu și care atrage tocmai prin provocarea reconstituirii faptice, având, la îndemână, mai multe unghiuri de observație, duce cu gândul la un roman-partitură, un roman muzical atât în aparență cât și în esență. Iar muzicalitatea scriiturii se răsfrânge nu doar la nivelul tehnicii narative, care stă sub semnul fugii, ci o regăsim peste tot în text, prin inserțiile din solilocviile personajelor care se constituie atât ca trimiteri muzicale, cât și ca modalități de nuanțare semantică, înfăptuite aluziv, în plan secund. Abilitatea autoarei de a folosi referința muzicală în scriitură, precum și de a elabora o narațiune de o eterogeneitate entuziasmantă, este pusă în valoare cu atât mai mult cu cât cititorul intuiește miza dublă din roman și, nu mai puţin, dintre rândurile romanului.

Revista indexata EBSCO