Aug 20, 2018

Posted by in MOZAIC

Ioan LASCU – Tentația romanului

 

În primele două decenii ale noului mileniu, dintre speciile care au înregistrat un reviriment oarecum neașteptat se detașează romanul. După un deceniu de tatonări, scriitorii români s-au așezat serios la lucru, abordând genuri majore asemenea istoriei literare, dramaturgiei și romanului ce păreau până atunci dacă nu ignorate cel puțin căzute în desuetudine sau greu abordabile. Multe și valoroase creații romanești au apărut pe piața literară procurând satisfacții unor scriitori precum Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Dan Stanca, Gabriel Chifu, Alexandru Ecovoiu, Gellu Dorian, Florina Ilis, Doina Ruști, Radu Țuculescu, Dan Lungu, Emil Mladin, Eugen Uricaru. Câțiva debutaseră și se afirmaseră înainte de 1989, așa cum e cazul lui Radu Țuculescu, autor ce publicase cel puțin șase volume de proză, între care trei romane. După anul 2000, romane precum Povestirile mamei bătrâne (2006), Stalin cu sapa-nainte (2009) sau Femeile insomniacului (2012) au cunoscut un succes real. Radu Țuculescu este considerat un scriitor de descendență optzecistă, dar opinez că mai mult în linie cronologică și nu neapărat în una a scriiturii. Dintre cărțile prozatorilor optzeciști mai apropiat cred că îi este excepționalul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa (2004). În treacăt fie spus, sunt oricând citabile și Gerda (2004) de Constantin Stan sau Zmeura de câmpie (1984) de Mircea Nedelciu, romane scrise însă în manieră pur optzecistă. Ca și romancierul clujean aproape toți cei citați în acest intro se remarcă și prin ceea ce, în cazul autorilor de gen, este mai greu de atins: prolificitatea. O astfel de prolificitate susținută de un ritm ieșit din obișnuință a atins Dan Stanca, prozator debutat în 1992, la 36 de ani, cu volumul Vântul sau țipătul altuia. De atunci el a publicat peste douăzeci de romane, chiar și două într-un an, unele premiate, între care se disting îndeosebi Aripile arhanghelului Mihail (1996), Apocalips amânat (1997), Morminte străvezii (1999), Pasărea orbilor (2001), Ghetsimani ’51 (2015). La fel, Radu Aldulescu a debutat în 1993 publicând Sonată pentru acordeon (premiul USR), iar Doina Ruști, Dan Lungu, cu Raiul găinilor (2004), și Florina Ilis au apărut după 2000. Sunt însă și romancieri desprinși dintre poeți, cazurile notorii find Gabriel Chifu și Gellu Dorian. Gabriel Chifu est autorul unei prodigioase creații poetice, începută în 1976 și îmbogățită constant până astăzi. Din 1987 volumelor de poeme au început să li se alăture și romane, numeroase până în momentul de față. Unde se odihnesc vulturii și Valul și stânca au fost publicate în ultimii ani de dinainte de Revoluție (1987 și 1989). După aceea a urmat un torent romanesc ce antrenează, cred, încă vreo zece cărți, una dintre cele recente fiind Ploaia de trei sute de zile (2017). Gellu Dorian a debutat ca romancier publicând Cartea fabuloasă în 2003, urmată de alte câteva romane.

Calea de la poezie la roman a fost parcursă și de Ion Munteanu, care, în anul 2017, a publicat la Editura Eikon O mie și una de femei. Amintirile unui hedonist. Dacă asupra conceptului „hedonist” aplicat la romanul lui Ion Munteanu va trebui să reflectăm puțin, asupra donjuanismului personajului central nu este nevoie decât să insistăm prin demonstrație. Obsesia erotică a acestuia este ilustrată cu prisosință prin acțiunea romanescă. Înainte de toate, se poate induce impresia că ar fi vorba de un roman al sexualității. Efectiv, faptic și relațional, Amintirile unui hedonist este un roman al obsesiilor sexuale ale Maestrului, un cunoscut muzician, dirijor și solist instrumental, ajuns la senectute. Chiar din acest punct pornesc pretinsele rememorări și confesiuni ale Maestrului, împărtășite autorului. Marele aventurier și artist, exclus la bătrânețe din schemele muzicale și erotice, este găzduit, mai exact spus: internat, într-un Pension, undeva, în Normandia, pe țărmul Atlanticului. Stările obsesive se manifestă chiar din debutul cărții, când, noaptea, Maestrul primește vizita unei femei misterioase, a cărei identitate rămâne ascunsă până la final. Nu se va ști nicodată dacă vizitatoarea nocturnă este reală sau nu se insinuează decât în stările obsesive ale Maestrului, intrat în sevraj erotic. Aceste stări revin și persistă precum valurile fluxului și ale refluxului ce izbesc periodic, circular, în țărmul auster al oceanului. Donjuanismul de care am pomenit se verifică prin numărul fără… număr al femeilor seduse și posedate, prin apetitul erotic insațiabil, prin frivolitatea personajului care trece fără remușcări din femeie în femeie, prin goliciunea sufletească, ce este cu atât mai vizibilă cu cât poftele sexuale sunt mai mari iar infidelitatea emergentă de îndată ce întâlnește o nouă femeie. Maestrul a fost atât de nestatornic încât a ratat câteva căsnicii fără remușcarea de a fi lăsat în voia destinului soții și copii.

Obsesia erotică iese la iveală încă din copilărie prin insistență și gelozie atunci când prima fată dorită, „Genuța cu gentuța”, îl incită și apoi nu-i mai dă atenție, preferând, cu ostentație, pe alt băiat. Aventurile amoroase ale Maestrului se însoțesc cu aventurile destinului său de transfug și de muzician aflat perpetuu în căutare de contracte și de succes. Dacă începuturile sale profesionale sunt anevoioase, ca ale oricărui transfug intrat în lumea mare a competiției și a eficienței, eșecurile erotice sunt cvasiinexistente, spre deosebire de eșcurile casnice. Prima căsătorie este ratată în Spania, țara lui de adopție, pentru ca a doua, cea cu Rădița, o israeliancă emigrată din România, să fie plină de neprevăzut, fiind vizitată chiar de senzațional. Rădița se dădea drept o pianistă cu renume în țara ei și era în căutare de noi succese. Între Maestru și ea se produce un coup de foudre, se căsătoresc degrabă și au chiar un copil. Maestrul pleacă frecvent în turnee sau este invitat să evolueze în diverse concerte din afară și, finalmente, află cu amară surpriză că Rădița era o impostoare care îi cheltuia pe ascuns banii și-l șantaja. Este unul din rateurile dramatice care se alătură altuia, cel survenit în urma aventurii cu Irene. Don Juan-ul lui Ion Munteanu nu este deci infailibil.

Aventura cu Irene este plină de neprevăzut și de mister. Irene este o tânără talentată de nici optsprezece ani, avidă de afirmare cu orice preț. După mai multe partide de amor pasional, Maestrul află chiar din gura ei că este membră a unei secte care iniția în mantrele erotice și, de câteva ori pe an, Irene, ca și alte femei din sectă, erau posedate de marele guru. În ciuda tuturor eforturilor de a o sustrage de sub influența nefastă a sectarismului, Maestrul nu are succes. Dimpotrivă, Irene voia să facă prozeliți, îndemnându-l pe Maestru să adere la dubioasa grupare. O ședință de racolare are loc în prezența și cu intervenția a doi agenți ai sectei. Maestrul refuză cu îndârjire, dar o pierde și pe Irene, repudiată și de familie pentru convingerile și atitudinile ei bizare și exclusiviste. Sigur că Ion Munteanu face trimiteri voalate la secta lui Gregorian Bivolaru, de scandalos răsunet în urmă cu câțiva ani. Nenumărate femei au fost păcălite prin atragere în pretinsa Mișcare de Integrare Spirituală în Absolut (MISA). Nu este singura dată când autorul se inspiră din fapte și evenimente reale, ba din contră. De altfel, motto-ul cărții, estras din Orhan Pamuk, ne sugerează ideea adevărului camuflat în ficțiune, ceea ce-l pune pe lector pe urmele ei în demersurile de decriptare a romanului:

„… am urmărit ca romanul meu să fie perceput ca o ficțiune, ca un produs al imaginației, dorindu-mi în același timp ca povestea și personajele principale să fie considerate adevărate.” (s.m., I. L.)

În pielea personajului fictiv al Maestrului se ascunde un cunoscut muzician de origine română din Spania, figură obturată însă nu numai de componenta imaginativă ci și de alte trăsături, însă sensibil mai puține, împrumutate de la alt muzician de origine română trăitor și activ în Germania. Este de crezut că și destule aventuri erotice puse pe seama Maestrului să fi avut ca protagonist un actant real, poate chiar pe primul artist la care autorul face referințe relativ frecvente în roman. Încărcat de sexualitate și de imprevizibil, acesta se racordează la sfera senzaționalului și a senzualismului excesiv. Personajul central este pus așadar într-o lumină defavorabilă deoarece în evidență iese mai întâi meteahna de obsedat sexual. El supergonflează sfera hedonismului, fiindcă într-o accepție clasică hedonismul trebuie să cultive plăcerea pentru a trece dincolo de orice durere și să ajungă la fericire, însă Maestrului i se întâmplă să aibă parte și de decepții, iar la bătrânețe nu ajunge la fericire decât prin iluzionare. Pe deasupra, hedonismul e redefinit astăzi de un filozof precum Michel Onfray drept atitudine introspectivă a vieții bazată pe plăcerea de sine plăcându-i pe alții, fără a aduce vreo atingere sieși dar nici celorlalți. Maestrul aduce însă grave atingeri multora din amantele seduse și abandonate, deci este doar un hedonist de moment sau unul acceptabil numai în viziune vulgară. Revin și subliniez că hedonistul lui Ion Munteanu este un Don Juan al zilelor noastre.

În roman sunt accentuate și figurile câtorva femei, victime reale sau visuri intangibile: Miruna, Irina, Irene, Rădița, Miss Franța, lăsând-o deoparte pe Genuța, care n-a fost decât o năbădăioasă elevă de liceu. Frumoasa Irene, o fire puternică, obstinată, care riscă totul, se aseamănă prin aceste trăsături de temperament cu Leontina, seducătorul dar și detestabilul personaj feminin din Pupa russa lui Gheorghe Crăciun. Pline de sare și piper sunt întâlnirile cu Miss Franța, cândva o divă a frumuseții încununată ca atare. Autorul are prilejul s-o cunoască cu ajutorul lui Cristian, un psihiatru, tot de origine română, al Pensionului. Deghizat în medic, având consimțământul doctorului Cristian, scriitorul o provoacă la rememorări pe femeie, încă frumoasă și dornică de vorbă. Scopul final este acela de a afla dacă nu cumva Miss Franța este misterioasa ce îl vizita noapte de noapte pe Maestru, muncindu-l până la ziuă. Se dovedește că nu și ni se sugerează că Maestrul este chinuit de obsesii și halucinații. După o viață agitată și excedată de peripeții, Maestrul este uzat și deviat psihic. În așteptările lui halucinogene Miss Franța își avea însă locul ei, ba chiar o frecventa ziua în parcul Pensionului:

„Pentru vârsta și starea ei medicală, fosta Miss Franța încă era o femeie frumoasă, așa cum mă prevenise prietenul meu. Îi dădeam perfectă dreptate maestrului muzician care, după cum fusesem informat, imediat ce ea își întindea pledul pe iarba din parcul Pensionului, în puținele zile călduroase ale verii, când putea face plajă, de sub vreun copac din apropiere apărea și el cu vioara sub braț, ca un greieraș burtos, încercând să cânte fragmente din concerte celebre. Sau din Balada lui Ciprian Porumbescu, arma lui secretă. De aici apăruseră și bârfele, mai ales printre bărbați, dar și printre asistentele medicale, că ea ar fi femeia care l-ar vizita noaptea, în camera lui, și l-ar supune la suplicii erotice. Zvonul era întărit de atitudinea lui pasivă și indiferentă, de autismul impus, de fapt de suficiența omului mândru care nu se cobora la nivelul celor de jos, clevetitorii. Așa că nici nu confirma, nici nu infirma ce spuneau gurile rele.” (O mie și una de femei…, pp. 387-388.)

Romanul lui Ion Munteanu se desprinde din când în când de tema principală – erotismul – atacând și altă problematică așa cu ar fi, bineînțeles, muzica și psihiatria, unde autorul dă dovadă de o excelentă documentare, apoi copilăria, familia și nenorocirile ce se abăteau asupra oamenilor în regimul comunist. Este de reținut la acest capitol istoria avocatului Dodo și a soției sale, tanti Jeni. Prin variațiile tematice O mie și una de femei… iese din monotonie și dobândește complexitate.

Ca modalitate, în ansamblu, avem de-a face cu un roman al rememorării. Tehnica narativă a lui Ion Munteanu este alimentată de amintire, reală sau ficționalizată. Un exemplu de ficționalizare – nu știu în ce proporție – este povestea eminentului avocat, unchiul Dodo (Eliodor), și a generoasei lui soții, tanti Jeni. Aceasta provenea dintr-o veche familie boierească iar căsătoria cu un liber profesionist orășean, în pofida voinței rudelor, i-a atras după sine repudierea. Odată cu schimbarea regimurilor politice, unchiul Dodo a intrat, vai!, în dizgrație și „… târziu, peste câțiva ani, când ajunseseră la putere comuniștii, […] unchiul Dodo avea să se prăpădească în închisoare și să fie aruncat  într-o groapă comună, fără să i se mai știe vreodată de urmă.” (op. cit., p. 95). Astfel a luat sfârșit armonia calmă și opulentă din familia avocatului și a mătușii Jeni, ale cărei rude, după repudiere, rămăseseră doar ei, cei din familia viitorului maestru. Un caz ca atâtea și atâtea, căruia, în carte, autorul pare a-i conferi o funcție exponențială. Istorioara are și un ingredient înduioșător, dar trist. După dispariția fără explicații a unchiului Dodo, motanul casei, Bombonel, s-a cățărat în vârful unui stâlp de poartă de unde nu a mai coborât decât… mort. L-a așteptat pe stăpân la punct fix, refuzând să mai mănânce. Deh!, motanul Bombonel și câinele soldatului! Am apăsat un pic pe această poveste de coloratură cu trimiteri istorice ca să scot în relief preocuparea autorului de a extrage subiectul din liniaritatea povestirii. Și nu e singurul exemplu… Destinul epic al Maestrului nu se reduce numai la acela de cuceritor. Cel puțin în copilărie…

În ce privește romanul, Ion Munteanu nu e chiar la prima tentativă. Supușii regelui de ceară a fost un prim roman apărut în 2008, regele de ceară nefiind decât „lumânarea de pe măsuța cu cărți, care le veghea mângâierile”. Debutul în proză s-a petrecut însă mult mai devreme: în 1995, Ion Munteanu publica volumul de povestiri Moartea plănuită a lui Leonard Antschel. Apoi a muncit asiduu pentru a scrie și publica două cărți de convorbiri cu personalități muzicale: La pupitrul vieții… Octav Caleya (2009), tradusă și în spaniolă, și Despre libertatea muzicii și muzica libertății (2014), tradusă și în germană. S-a consacrat definitiv în ipostază de poet, debutând în 1994 cu Fluvii în flăcări, ca după aceea să continuie en fanfare cu volumele Cu dragoste vă dau vești despre mine (2006), La taină cu îngerul mut (2007), În această junglă prietenoasă (2008), Jocul de-a teofania (2013). Este inclus în antologia tinerilor poeți Sorescu’s Choice, apărută în Irlanda (1997, 2001), în traducerea lui John Farleigh și Marin Sorescu. A publicat și o carte de sinteză a operei blagiene, Mit și filosofie în cosmologia lui Lucian Blaga (2006, 2013), la origine o teză de doctorat. Finalmente, romanul recent, O mie și una de femei. Amintirile unui hedonist, atinge un climax în opera lui Ion Munteanu, un scriitor încă tânăr, în stare de noi surprize.

Revista indexata EBSCO