Aug 20, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Chris Tanasescu și poezia fără frontiere /

 

Pe Tom (cu numele ăsta îl știu amicii mai vechi pe Chris Tanasescu) l-am cunoscut la Iași, la începutul anilor ’90, pe vremea când eram student la filologie și locuiam într-o cameră de cămin cu poetul Constantin Acosmei. Tom era deja o figură celebră în urbe, avea o mulțime de prieteni și de admiratori printre tineri, scria de mult timp poezii iar textele lui circulau în copii manuscrise, ajungând și la mine, grație unor colege de facultate care mi-au și făcut mai apoi cunoștință cu cel ce avea să devină carismaticul lider al trupei Margento. Când l-am întâlnit, m-a frapat puternica impresie de autenticitate pe care o degaja personalitatea sa magnetică, de guru. Înalt și subțire ca trestia, cu părul până la umeri, Tom purta mereu o geacă uzată de blugi și niște pantaloni foarte evazați, ce-i dădeau o alură retro, de hippiot. Când vorbea însă, timbrul profund al vocii sale de bas impunea imediat respect, ca și tonul tăios, de o intimidantă siguranță de sine, ce nu admitea relativizări ori nuanțe sofistice. Căci Tom credea cu tărie în poezie și în adevăr, convins fiind că menirea lui pe pământ e să scrie versuri.

Era de altfel tot timpul însoțit de prieteni, exersând încă de pe atunci un stil de viață comun, underground, transferat cu mijloace specifice în propria-i poezie – o poezie a libertății absolute, dobândite prin asumarea unei etici defensive și a unei marginalități salubre, menite a înăbuși din fașă ispita compromisurilor de orice fel. Trăia ca un sfânt nomad și ca un poet blestemat totodată, într-o perpetuă fervoare discursiv-dionisiacă întreruptă periodic de lungi momente de recluziune ascetic-creatoare, pentru a porni după aceea din nou la drum, într-un du-te vino fără sfârșit, cu aceiași și mereu alți noi prieteni, iar și iar, de la Brăila la Iași, de la Iași la București și apoi în lumea cea largă, adăstând o vreme la Istanbul, apoi la Hanoi, în Vietnam, la Paris, Londra ori San Diego, din Europa în America, Australia, Noua Zeelandă, dar și în Canada, iar călătoria sa e departe de a se fi sfârșit.

Nomadismul lui Chris Tanasescu n-a rămas însă fără ecou în planul creației propriu-zise. Astfel, încă de la volumul său de debut, apărut la Iași, în 1994 (La răsăritul temniței), autorul se revendica explicit de la o tradiție poetică retoric-vizionară și spectaculară, cu rădăcini în cultura veche românească și bizantină, balcanică, dar și în marile literaturi ale lumii, mai mult sau mai puțin exotice, pe care pare să le fi parcurs, rimbaldian, „littéralement et dans tous les sens”. Acest prim volum al lui Chris sintetizează o experiență existențială și culturală marcată de contextul istoric, cel al perioadei de tranziție de la comunism la postcomunism, ceea ce explică refugiul explicit în imaginația livrescă și într-o comunitate utopică, proiectată ca patrie adoptivă a spiritului undeva, departe de trivialitatea realităților socio-politice din epocă. Perspectiva emigrării apare mereu proiectată ca o soluţie salvatoare, fiind asociată însă cu sentimentul morţii şi al dezrădăcinării, ca în aceste versuri ilustrative pentru întreg volumul: „doamne de când am murit/ am uitat unde-mi este mormântul/ m-am vânturat am rătăcit de atunci tot pământul/ subţiat ca o roată ca o potecă/ unde morţii înşiraţi foşnesc/ în rafturi de bibliotecă/ morţii grăbiţi sărind drepţi în morminte/ morţii de piatră morţii de argint/ raze grele luminând înlăuntrul/ doamne de când am murit…/ ehei hei de când sunt mort/ am prins cheag şi am confort/ venele-s pline de oase/ şi domnul cu inima lui mă coase/ în plete tumuli ceruri osuare/ pământu-ntre dinţi ca un capăt de aţă/ iertare de-aşa vorbe nebune/ fă-mi rogu-te din mormânt scobitoare/ să-ţi îndes dintre dinţii din faţă/ două lumi ghiftuite de rune/ doamne de când am murit/ am uitat unde-mi este mormântul” (vizita. La ministerul iconomiei II).

După absolvirea Facultăţii de Informatică la Universitatea din Iaşi, Chris Tanasescu se mută la Bucureşti, unde urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia de engleză, pentru a-şi trece mai apoi doctoratul cu o teză despre poezia rock şi influenţa ei socială. Îl frecventează în ultimii ani pe Gellu Naum, căruia îi devine ucenic şi de la care îşi însuşeşte ideea că poezia e o formă de viaţă şi o scriptio continua, în cel mai autentic spirit suprarealist. Acestor experienţe li se datorează apariţia unui volum ca Hermaia (2009), care ilustrează un moment singular în evoluția scrisului lui Chris Tanasescu, autorul a experimentând aici o formă de dialog sincretic cu pictura lui Grigore Negrescu, tot în aceşti ani constituindu-se şi trupa MARGENTO. Cartea e impregnată de un simbolism alchimic ce trădează în punctul de pornire influența lui Gellu Naum, îndepărtându-se însă aproape complet de orice fel de model pentru a experimenta finalmente un limbaj analogic, de semne pure, explorate muzical-matematic. Nu întâmplător, imaginile care însoțesc textul reflectă un principiu compozițional de ordin muzical, și nu plastic, figurativ. În treacăt fie zis, preeminența ritmului în textele lui Chris Tanasescu va fi fost determinată, cred eu, și de impactul major pe care l-a avut muzica legendarei formații rock Led Zeppelin în formarea personalității sale creatoare. Într-adevăr, un fel de Jimmy Page visa și Tom să fie încă din tinerețe, căutând în juru-i parteneri la fel de receptivi și de geniali ca Robert Anthony Plant, John Bonham sau John Paul Jones. Așa se explică, cred eu, și ponderea mult mai mare a muzicienilor profesioniști în trupă, de la Costin Dumitrache și Valentin Baicu la Marina Gingirof și Maria Răducanu (în a cărei voce cu inflexiuni abisale recunoaștem parcă timbrul inconfundabil al lui Plant). Hermaia rămâne o carte unică în literatura noastră, dar și în poezia lui Chris Tanasescu, care a renunțat ulterior la paradigma „hermetică” în favoarea unei modalități poetice integratoare, care să includă deopotrivă concretul și abstractul, biograficul și metafizicul, lumea fenomenală și cea a ideilor ș.a.m.d.

Mult mai ancorată în lumea realităților concrete, sociale, e poezia din volumul România cu amănuntul (2008), apărut la un deceniu și jumătate distanță de cartea de debut a poetului născut la Brăila, cu precizarea că aici se decantează, după o lungă gestație, în secvențe cu un caracter epic mai pronunțat, fără lirismul de odinioară, istoria lipsită de orizont a vieții cotidiene în postcomunism. Deși a trecut aproape neobservat în presa culturală, volumul acesta trata într-o manieră revoluționară tema apartenenței la etnosul românesc, de care poetul nu s-a dezis niciodată (în 1992 voia să meargă pe front, în Transnistria), reconfigurându-l însă în forme și modalități poetice inedite, explicate ulterior teoretic într-o serie de eseuri și texte-manifest, precum cel despre poemul-graf, revendicat explicit ca artă poetică. Pe aceeași linie se înscrie și splendidul experiment poetic din volumul Cartea de la Curtea și alte 9 topologii (2010), în care Chris Tanasescu își dă măsura talentului său excepțional, de poet bilingv ce compune cu egală îndemânare și în română și în engleză, traducând în propriul idiom, „christanasescian”, limbaje dintre cele mai variate, pentru a orchestra apoi, în final, un jam-session de toată frumusețea, provocând și lăsându-se provocat de intervențiile unor prieteni-poeți, chemați să intre în trupă și să participe efectiv la show. O altă Vizită (la ministerul iconomiei III) sună aşa: „Iliescu ar fi dat el bani şi prime,/ numai să nu-ntinăm valorile co/ munismului, devenit inevitabil/ co-ca-col-(u)manism, comunsumerism,/ dar n-avea de unde – v-o trag oricum în freză,/ şi-a zis, cu un model postmodern, de sinteză/ între comunism şi capitalism, o struţo/ cămilă de mila săracilor care/ oricum nu primesc decât TV şi somn,/ da-s materie primă moale a milionarilor de carton…// Căci voi veni şi vă voi lua la mine/ să fiţi şi voi acolo unde sunt eu.// Emigranţii lui ilici, diaspora transpirând/ conturi, coduri, ponturi, cadouri, grupări,/ (deci cine l-a ucis pe Culianu, tovarăşi?) (că-n cel’lalt caz, se înghiontesc/ care vrea primul să-l bage pe Goma-n morgă)/ exilaţii de-acasă şi plecaţii mereu rămaşi,/ şi unii şi alţii hăituiţi de cei/ mereu zgomotos nechemaţi, mereu în capul/ mesei, scrâşnind din dinţi dinainte să fie/ zvârliţi afară cu inima altora-n dinţi.// Aristocraţi care se bat pe burtă/ cu sfinţii, le dau bănuţi şi pun raiul pe hartă.// Dar unde-i, cum spunea Răzvan Ionescu,/ acea dragoste adevărată, care te face/ să priveşti persoana iubită ca pe o pre/lungire a fiinţei tale, ca un „eu”/ în afara ta şi totuşi la fel de eu?/ Aici ne-ntâmplăm cu toţii, e linişte”

La un nivel de performanță poetică și mai ridicat se află următorul volum, Nomadosofia/ Nomadosophy (2012), pe care autorul nici nu-l mai semnează cu numele său, înlocuit de acum cu numele trupei – trupa constituind primul cerc comunitar cu care personalitatea sa ajunge să se confunde în mod deliberat, anticipând proiecția universalistă a unui poem scris de întreaga umanitate. Nomadismul definește așadar atât condiția omului, sortit să călătorească mereu ca să se cunoască pe sine, cât și condiția poeziei, care nu este altceva, în ultim resort, decât jurnalul simbolic al acestei călătorii interioare. Scoțând deci poezia din orizontul constrângător al esteticului, dar fără a ieși totuși dintre hotarele lui, Chris Tanasescu reușește performanța de a fi original chiar și atunci când nu face altceva decât să parafrazeze, precum clasicii de odinioară. În fapt, acest principiu al parafrazei, care definește parțial proiectul său poetic de ultimă oră, deschide o cale de acces către o productivitate practic nelimitată, căreia poetul va trebui să-i pună cumva frâu, pentru a nu cădea în manieră. Cum însă finalitatea scrisului nu este aici estetică, ci existențială, sunt convins că autorul Nomadosofiei nu-și va sfârși călătoria prea curând. Căci înțelepciunea e mereu călătoare. Pornind deci de la teoria poemului-graf și de la spiritul jam session, ce reactivează în spirit postmodern unele postulate ale avangardei (democratizarea scrisului, identitatea de esență dintre viață și artă), Chris Tanasescu inventează o poezie cu remarcabile ambiții cognitive și expresive, gândită ca o utopică sinteză a literaturii și cunoașterii de pe întreg mapamondul, făcută să concureze marile poeme ale umanității, totul „tradus” în termenii unei philosophia perennis și ai unui limbaj de acum de neconfundat.

În acelaşi spirit, dar şi cu o miză teoretică explicit asumată, este antologia bilingvă recent apărută tot sub sigla MARGENTO, „US” Poets Foreign Poets/ Noi poeţi „americani” poeţi străini (Editura frACTalia, 2018), în care, alături de Chris Tanasescu (antologatorul şi traducătorul celor mai multe texte din volum, căruia i se datorează de asemenea concepţia şi algoritmii poemului graf, analizele şi vizualizările de reţele, aplicaţiile de analiză computaţională şi de generare de poezie), mai apar traducătorii Raluca Tanasescu şi Marius Surleac, precum şi informaticienii Vaibhav Kesarwani şi Diana Inkpen. Tradusă şi asamblată computaţional în spiritul şi forma poemului-graf, antologia de faţă este un eveniment editorial fără precedent în spaţiul culturii noastre, unde poezia digitală reprezintă încă un domeniu de avangardă, frecventat de un număr restrâns de iniţiaţi. În fapt, ceea ce propune Chris Tanasescu aici, în trena volumelor publicate anterior, de la Hermaia şi Cartea de la Curtea la Nomadosofia, este o experienţă de traducere creatoare menită a demonstra faptul că, prin digitalizare, literatura devine un limbaj universal, capabil să comunice sensuri noi şi cu atât mai bogate şi mai surprinzătoare, cu cât textele provin din surse tot mai diverse, trangresând graniţele dintre limbi şi dintre culturi.

Mai mult decât atât, poetul-traducător-antologator sancţionează implicit maniera apocaliptică în care ideologii de diferite nuanţe vorbesc, la unison, despre impactul funest al noilor tehnologii, al internetului îndeosebi, asupra omului contemporan, dovedind cu o mulţime de exemple edificatoare cât de viu şi de fertil poate fi dialogul dintre textul tipărit şi cel digitalizat, dintre carte şi net, dintre „poeţii digitali” (digital poets) şi „poeţii de pagină” (page poets). Ca atare, dincolo de frumuseţea sau de exemplaritatea textelor selectate, fie că e vorba de literatură de tip tradiţional, fie că e vorba de tentative dintre cele mai radicale de deconstrucţie a sensului, menirea esenţială a antologiei de faţă mi s-a părut a fi aceea de a ne determina să privim cu optimism soarta poeziei (şi a umanităţii, deopotrivă), văzând cum poate ea renaşte, când nimeni nu mai credea, din chiar propria-i cenuşă. Aidoma păsării Phoenix, a cărei efigie capătă acum forma mereu nouă şi virtualmente infinit reconfigurabilă a poemului-graf, marca MARGENTO.

Revista indexata EBSCO