Aug 20, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Adrian Popescu sau duhul eticist /

 

Pe jumătate bucovinean (cum, deseori, a mărturisit), purtând indelebila amprentă stelistă (revistă unde, în 1964, a și debutat), Adrian Popescu face parte, de fapt, din prima generaţie echinoxistă; acolo, pornind la drum, s-a maturizat literar și s-a bucurat de colegialitatea caldă a confraţilor, născând prietenii de-o viaţă. De un eticism declarat, lirica sa extatic-adolescentină era (și a rămas!) oaza de luminozitate într-o lume imundă. Poetul, un suflet franciscan, iubitor de „simetrii și engrame”, vădea – fără emfază – elevaţie spirituală. Dar infuzia livrescului nu stânjenea prospeţimea beatificantă, adorând pulsatoriu-senzorial creaţia; după cum, trăind poetic, cu nostalgia purităţii, va contempla „micile noastre întâmplări”, mireasma paradisiacă ori pulsul arhaic, prilej de a ne propune, în transparenţa reveriei, și o discretă mărturisire de sine, căutând „lumina-n veci neînserată”.

Adrian Popescu, un „blând poet naturist”, palpând – în imagini caste, de credincioșie jubilativă – miraculosul din jur, ţine de promoţia ’70. Adică, de o generaţie „răsfirată, naivă și blândă”, fără „gustul luptei” (sesizase Gheorghe Grigurcu), o serie lirică care, ne asigura însuși poetul, credea că „un vers frumos poate face mai bună / faţa Istoriei” (v. La un echinox de toamnă). Păstrându-și ingenuitatea viziunii și demnitatea expresiei, Adrian Popescu vădește, prin estetismul candorii, o naivitate rafinată; caută „smalţul divin” în Textul Creaţiei, descoperă „un gust de proaspăt și arhaic” (v. Vânător de imagini), vrea să rămână virginal și angelic pe suportul vocaţiei religioase, renăscând în văzduhul luminiscent. Probabil că, prin Curtea Medicilor (1979), acest „Pillat transilvan”, credincios tradiţionalismului (intelectualizat în atelierele Echinox-ului, impunând un stil poetic, congenerii manifestând o febrilă curiozitate culturală), coboară în lume, gustând palpitul vieţii și aromele realului, estompând solaritatea. Și ocrotindu-și intimitatea, închipuind o atmosferă castă, de calofilie manieristă (uneori), încercând o valorizare morală a lumii.

Dar Adrian Popescu, recunoștea, are o mentalitate premodernă. Scrisul, „sub dictarea unei Puteri invizibile”, rămâne „o plăcere intelectuală” iar talentul un „har impur”, respingând apăsat „înfrumuseţarea” lui. Nu are încredere în cenaclul online (aplatizând relieful axiologic) și deplânge prohibirea metaforelor într-o lume măruntă, în destrămare. Mai mult, poeţii viitorului „nu vor mai scrie în limba omenească” din moment ce „un înger cibernetic le va dicta toate cuvintele” (v. Poeţii viitorului). Iar versurile sale („vai, prea numeroase”, constată) sunt versurile căinţei și ale reconcilierii, împrăștiind o „luminiscenţă spectrală”. Poezia rămâne „o ocupaţie periculoasă”; e drept, ea poate fi (foarte rar!) și „o scară la cer”. Potolindu-și ardoarea, poetul din Costumul negru (2013) îmbracă „armura” unor meditaţii sapienţiale; palpează, lepădându-și trupul, un dincolo, călătorind spre „ţara cerească”, după ce, o vreme, se simţea mai apropiat „zeilor chtonieni”.

Autorul Umbriei (1971) a rămas un poet nealiniat și neinseriabil, desfășurând o viziune picturală, cu fast decorativ, captând polarităţi și tensiuni conceptuale stinse în eteric. El râvnește „ordinea diafană”, trăiește în freamătul reveriei regresive, dovedind rafinament senzorial. Adrian Popescu înţelege poezia ca o revenire la primordialitate și puritate, conservând „un iz de lucru vechi și neucis”. Omul e apropiat naturalului, realul e redescoperit din unghiul sărbătorescului, al duminicalului. Textul e saturat de o imaginaţie spiritualizată, cunoscând voluptatea numirii, fulguranţa și fragilitatea dăinuirii. O concreteţe delicată, celebrând elementele respiră în poezia sa, îmbătată de inefabil, aparţinând unui stilist elegant. Misterul, străvezimea îmbracă sensul paradisiac al universului liric; dorinţa de armonie, deghizamentul abstract nu anulează impulsul localizării. Naturismul e posibil într-un spaţiu matricial, Adrian Popescu evocând „limburile transilvane”, susurul magic al limbii și zarea păduroasă. Reculegerea păstrează bucuria pământului; hieroglifele naturii alcătuiesc o scriere sacră, decorativismul imagistic (de un naturism paradisiac) se transfigurează extatic, negând materialitatea. Spiritualizarea înseamnă purificare, desprinderea din „braţele înfocate ale Materiei”; poetul sacralizează dibuind o artă străveche, graiuri uitate, râvnind transparenţa, unind, „în echilibru plăpând”, sinceritatea și ţinuta esoterică (memoria livrescă). Suav și agrest, plecând de la banal, Adrian Popescu împacă notaţia realistă a faptului cotidian cu unda misterioasă, cu lumina difuză ori aburul sacru. „Celula de beton”, universul domestic, cel umil-cotidian, civilizaţia veacului și instantaneele naturiste se alătură într-o poezie ce folosește tehnica contrapunctului, cultivând chiar stranietatea (ca în Interregn, de pildă, unde alianţa dintre moarte și copilărie izbucnește cutremurător: „zece ani supt pământ, în pământ, e o vârstă fragedă”). Cu simţul poeziei nealterat, el sensibilizează și îmblânzește foiala elementarului, este mai curând fermecător decât problematizant (observase Petru Poantă), asociază contrastele; e prietenos cu ficţiunile și realităţile, e decorativ și estetizant, dar și cutreierat de pulsul vital. Trăiește voluptatea iluziei într-un domiciliu celest (ca în imaginara Umbria), dar și golul nimicitor din Zerolandia; nu respinge deci „menajeria de sticlă” a iluziilor, dar e atent la forţa realităţii cotropitoare.

Iată, concentrat, un posibil portret al acestei lirici „irizând în mii de cristale”, traversând aluviunile clipei, grăind „dialectul safirului”. De fapt, al unui poet cu „dicţiune angelică” (cum nota cineva), orânduind, prin contemplaţie estetă, mașinăria lirică, oferindu-i un nimb afectiv, un „halou misterios”, glorificând starea paradisiacă. Găsind, așadar, „cristalul himeric”, tonurile muzicale, hieratismul. Desprinsă de teluric, această lirică dezvăluie o sensibilitate topită în profan, locuind „suburbiile cerului”, respirând naturaleţe, fragilitate, vetusteţe rafinată, iubind sărbătorescul, ceremonialul. Adică un spaţiu mirabil, cotropit de o lumină difuză, ea însăși, poesia, fiind o „emulsie stranie”, bolnavă de transluciditate.

Dar acea Umbria („unde n-am fost niciodată”) trezește motivul călătoriei, stârnește bucuria de a se rosti, forează memoria livrescă. Sunt, unele, călătorii imaginare, deoarece „poetul își aduce / pururi aminte”. Fixat „în cristalul numit amintire”, el ocupă interioritatea, caută strălucirea de altădată sub trena melancoliei, e conectat jubilaţiei și extatismului într-un spaţiu misterios și protector. Natură paradisiacă, Adrian Popescu culege „roua extazului”, „mâlul auriu” al mierii (care, metonimic, devine aur), își decapitează toate orgoliile. 0 naturaleţe lipsită de stihialitate și un rafinament ferit de uscăciune livrescă filtrează și spiritualizează tot ce atinge (mental) poetul. Este deci un „estetism cu priză la concret” (observaţie fundamentală, făcută tot de Petru Poantă) care se încarcă cu blândeţe. O blândeţe care e și a omului (incapabil de a jigni), de o nesfârșită bunătate (agresivitatea fiindu-i străină). Și a poeziei care, în consecinţă, irumpe și se desfășoară sub un cer străveziu, într-o cucernică revărsare de lumină, invadată de abur mitic.

La Adrian Popescu, reamintim, solitudinea e „plină de voci”. Cu vocaţia prieteniei (fără ca, astfel, viaţa literară să treacă înaintea literaturii), poetul visează „o ploaie strălucitoare”, defilarea nostalgiilor imperiale pentru „foc și sărbătoare”. Umbrele tremură sub sticla protectoare. Poetul pensează imagini diafane, „un grai uitat”, stăpânește o „împărăţie de claruri”, se preumblă „prin ţara latină” și spiritualitatea (fecundată în creuzetul amestecurilor etnice) e trasă în concept, propunând armonia, serafismul, nu chiotul vitalist, impulsul dionisiac. Se vrea „o lacră de spumă translucidă”.

De fapt, călătoriile poetului nu fac decât să confirme această lume poetică, celebratoare, de inconfundabil sigil stilistic. El află știutul, răsfrângându-se fără apetit anexionist. Nu eul se dilată, invadând lumea. Poetul descoperă peste tot delicii cărturărești, semnele unei lirici rar încercată de gheara anxietăţii. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un amnezic. Dar el știe a se distanţa, secretă o peliculă protectoare, rămâne un „umbrofil”; sufletul ar fi „o pieliţă străvezie”, ecranul care separă, ferindu-l de zgura existenţialului.

Să notăm, în treacăt, că Adrian Popescu nu face caz, precum atâţia, de retorica distanţării. Despovărându-se, el nu se vrea nici vitriolic (când asistam, în anii ’80, la invazia ironicilor) și nici noroios, înecat în verbozitate, odată cu „mizerabiliștii”, dezinhibând limbajul, îmbrăţișând pornolirismul. Dimpotrivă, privește prin „ferestre mari cât o grădină”, speră în regresiunea spre „miezul îngheţat”, în fine, nădăjduiește a deschide „porţi cristaline”, oferind „lacrima chihlimbarului”. Și se întreabă: „Cum să pătrundem / prin una din porţile diamantului?”. Fulgerul rămâne o „vestire suavă”, fânul procură o boare arhaică, poetul vrea să descopere un „ungher suav” (v. Un pod cu fân) de unde să contemple „focul pur”. Fiind un poet pur, Adrian Popescu nu vrea să șocheze. Printre atâtea insurgenţe (acuzând oboseala lirismului) și atâţia „revoluţionari” (confiscând, sezonier, interesul) poetul de la Steaua (aflat, negreșit, în prima linie valorică) trece liniștit prin viesparul scriitoricesc, ningând cu blândeţe. Iar poezia sa rămâne mereu actuală tocmai fiindcă e Poezie.

Vocaţia culturală, de erudiţie sensibilă, e probată strălucit și în ipostaza călătorului. Ca homo viator, „răsăritean în Occidentul plin de morgă”, Adrian Popescu, fugind de „răutatea eonului”, închipuie un veritabil „atlas simfonic” (v. Pisicile din Torcello); dar nu mai puţin interesat, chiar alarmat de „somnul cleios” al naţiei (v. Psalm), invocând „roiul poporului meu”. Nu vrea „cuvinte aurite”, parfumate, ci, înseninat, descoperind aura banalului râvnește o smerită împăcare cu lumea. Pledând pentru reconciliere, nu ezită a intra în polemică (e drept, catifelată), încercând a apăra „puţinul nostru de bunuri simbolice”. Precum într-un articol recent (v. Ce ne mai rămâne?, în România literară, nr. 43-44/2017, p. 4), apărându-l pe Edgar Papu (imprudent, naiv, manevrat) de acuza de a fi fost un „ideolog ceaușist”. Sau reabilitându-l pe Radu Gyr (v. Lancea frântă). În Grădina cu statui (2017), directorul revistei Steaua ne propune, cu aceeași comuniune smerită, un șir de exerciţii de admiraţie (sobră, să adăugăm imediat), de pondere livrescă. „Aleșii” săi, cercetând elogios-avizat, prin portretistică și evocări, o bibliotecă de suflet, se răsfrâng într-un „autoportret prin ricoșeu”, cum sesizase Răzvan Voncu, de luminos eseism meditativ: de la afinii steliști, construind – sub metafora dansului – un portret colectiv al faimoasei reviste, la sensul echinoxismului ori „patria de elecţiune” (Italia mirabilis, se înţelege), palpând – dincolo de peisajele spiritualizate – „climatul interior”. Adică, acel chimism al scrisului, de luminozitate interioară, sigilându-i opera. Fiindcă, esenţial același, septuagenarul (n. 1947), spirit cultivat, împacă, în codul său imagistic, ca etern învăţăcel, prospeţimea senzaţiilor cu pedanteria livrescă și sfiala sau emoţia juvenilă cu o tenace căutare de sine; sau poetica beatitudinii cu stilul prozaic (testat, de pildă, în Vocea interioară, 1987). Ca „latin răsăritean”, „plin de năluci” cândva, Adrian Popescu – ne prevenea în Cântec de vârstă – nu abdică de la „înţelesul minunii”. Iată liantul tainic care, peste ani, asigură coerenţa desfășurărilor sale scriptice, impunând un nume de vază al poeziei de azi.

Revista indexata EBSCO