Aug 20, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Odiseea spre sinele neizbăvit

 

Mihai Stîncaru este pseudonimul cu care profesorul Mihai Botez (înzestrat lingvist, traducător, eseist, ex-universitar) a semnat o serie de volume de proză, cu numele real semnînd mai multe volume de strictă specialitate.

Ne referim în continuare la un roman apărul la editura Eikon (Noroc cu Carul Mare). După cum se va vedea pe tot parcursul textului, trimiterea la grupul celor șapte stele, pe care romanii le numeau Septentrion, este mai degrabă auto-ironică, sentimentul general degajat de narațiune fiind acela al unei uriașe amărăciuni reprimate discret-intelectual. Personajul principal al romanului (posibilă replică iarăși discretă a unui autor cu destin asemănător, care prin scriitură, însă, reușește detașarea necesară configurării unui roman) are ocazia de a cugeta pe seama acestei imagini a grupului stelar de pe cer, precum și pe tema expresiei populare românești „noroc cu carul”. Iar modul în care personajul ajunge să răstălmăcească date ce țin mai degrabă de evidența tristă a condiției sale sociale, căutînd asocieri cu textul biblic, duce spre o subtilă ironie/ autoironie amară, despre care semne găsim chiar pornind de la titlu.

E o poveste tristă, în mod deliberat condusă narativ astfel: aparentul noroc sub care se plasează personajul este discutabil iar finalul romanului încurcă și mai mult lucrurile, aruncînd peste toate un văl de natură ezoterică. Vârsta de 52 de ani e considerată a fi fatidică, din momentul în care Silvestru Ponor, personajul cu nume căutat/ provenit din zonă non-rurală află că o boală incurabilă îl va opri la acest prag. E o vîrstă în fața căreia s-au oprit însă nume mari din cultură:  Shakespeare, Napoleon, Proust, J. F. Cooper, Antonin Artaud, Paul Verlaine, Balzac, Rilke sau Creangă și Amza Pellea, de la noi. Cu siguranță lista e mult mai lungă, dar narațiunea adaugă un alt nivel, exterior celui realist-trist de pînă acum, nivelul fantastic de factură ezoteric, însumând modalități de interpretare numerică post-pitagoreică: „În certificatul de deces i se trecu data de 22 decembrie (22, numărul zilei, plus 12, numărul lunii, adunatem dau 34. Iar 3+4=7. Deci tot numărul stelelor din septuorul ceresc. Poate nu o simplă coincidență.) …Dacă Silvestru ar fi putut răspunde la întrebările puse unui om in articulo mortis, ar fi confirmat că ultimul lucru pe care l-a luat cu el dincolo, ca imagine cosmică, era figura constelației septuorului numit Carul Mare. Și că gîndul ultim cu care și-a încheiat existența de ființă rațională a fost că relația dintre  cele două cifre care îi alcătuiau suma vieții acordate lui între semenii tereștri era una de aritmetică simplă: 5+2=7, exact numărul stelelor din constelația metropolă a ființei sale. Iar împreună, ca număr finit din două cifre alăturate, alcătuiau maximul de existență acordat inșilor de excepție pe acest glob astral propice evenimentului singular cu nume de bios.”

Cît de mult este lovit de noroc personajul romanului, rămîne o problemă discutabilă, deoarece povestea lasă această plajă de interpretare, într-un roman ce poate fi privit ca o alcătuire în cheie realistă, mai mult sau mai puțin. Sugestia inițială este aceea de saga a unui neam de oameni  strămutat, oameni al căror nume este explicat pe îndelete, tocmai pentru a se sugera diferența dintre ei și ceilalți: în momentul în care însă narațiunea îl privește tot mai mult pe Silvestru, lucrurile sunt tot mai altfel. Se simte permanent o anume tensiune a romanului, rezultînd din tendința de a crea o atmosferă specifică neutralității epice și o altă tendință, dincolo de o formă acceptată a subiectivismului epic, de a-l aduce în prim-plan pe personajul principal, într-un fel cîntec trist al existenței sale, de la început pînă la sfîrșit, în doze mereu ponderate dar care conduc spre finalul tragic. În mod firesc am putea spune că este vorba de soarta unui personaj învins fatalmente previzionar de la începuturi; lucrurile sunt însă mai complicate. Explicația norocului „cu carul sau cu carul mare” rămîne în granița unei ambiguități nu chiar pînă la capăt exploatate, deoarece destinul personajului este urmărit din perspectiva unor amănunte foarte atent lucrate, amănunte ce configurează o viață plină de privațiuni, umilințe, absența formelor curente de bucurii și satisfacții, începînd încă din anii copilăriei, cînd fratele de succes se profilează a fi întîiul născut al familiei, cel care va și face o bine receptată carieră de subofițer militar, precum și un traseu de familist reușit din toate punctele de vedere care se văd și contează în societate. Care societate? Aceea în care există și ființează personajele, desigur.

Or, aici credem noi că e marele merit al romanului de față. Narațiunea surprinde antiteze ce pot să scape unora, relevînd înfrîngerea neobservată, în timp, a personajului care atinge performanța de a-și aduna insatisfacțiile una cîte una, pînă într-un punct culminant, acela în care află că va muri înainte de a depăși vîrsta de 52 de ani. Să te naști într-o zonă de păduri iar tatăl să aibă funcția cea mai de jos în ierarhia slujbașilor dar să depună eforturi uriașe ca să ridice la bătrînețe o casă în care să adune, vremelnic, familia ce locuise mereu în casa statului, să ai numele insolit de Silvestru (printr-un joc de trecere religioasă a botezului de la Vasile la echivalentul acela în calendarul catolic, Silvestru) dar lumea să îți spună Trică sau Silviu, să fii copilul care se distinge la învățătură dar să nu poți merge mai departe datorită stării materiale precare a părinților/ cei care, ca și Moromete, vor reuși să ridice mai apoi o casă, să ajungi profesor și să descoperi cît de jos rămîi (iarăși materialicește) față de mulți alții, începînd cu fratele său „tablagiu” de frunte, să ți se încurce cărările doctorale de două ori (deși merita din plin să susțină doctoratul) și să găsești a treia oară soluția, atunci cînd doctoratul începe să devină ceva la îndemîna tuturor, mai cu seamă a celor care nu îndeplinesc condiții intelectuale minimale, să treci dintr-o epocă socială în alta și să constați că nu se întîmplă lucruri așteptate nici în noua democrație („Lumea se schimba după așa – zisa Revoluție, și din păcate nu în bine, vechile modele se erodaseră deja, profesorul nu mai însemna mare lucru în societatea de tip nou.”), să gasești anumite echivalări pozitive sau puse pe seama norocului poate fi înțeles, mai degrabă, ca o amară ironie ce începe chiar din titlul romanului.

„Noroc cu Carul Mare”, dincolo de interpretarea a ceea ce ține de grupul patronator al celor șapte stele, se transformă pentru personaj într-un motor de ambiguizare resemnată a unei vieți parcă orientată spre un canon al înfrîngerii pas cu pas. Personajul caută cu o tenacitate și modestie exemplară semnele norocului într-o viață chinuită: cînd pare că îi sunt închise căile școlii, nașul său (ridicat în imaginația înfierbîntată a adolescentului la nivel de Moise deschzînd drum pierduților evrei) îi oferă șansa de a-i plăti abonamentul de autobuz pentru a merge la școală mai departe (un efort material cu siguranță nu prea mare pentru cineva care nu avea alte cheltuieli materiale; cînd viața sa modestă îl apropie de ideea unei posibile căsătorii, acceptă soluția apărută întîmplător de a lua o femeie gata trecută prin purgatoriul unei alte căsătorii; cînd au loc întîlnirile de familie, la casa ridicată trudnic de un tată chinuit și el de viață, primește mereu rolul de fiu de importanță secundară, în comparație cu prea-reușitul în viață, fratele său mai mare, subofițerul Culai; cînd află că va muri la 52 de ani, cugetă la „norocul” de a muri la o vîrstă ce a fost fatidică pentru personalități ilustre din istoria lumii! Și tot așa!

Tentația norocului „cu carul” mare sau nu pare să îl încerce și în acest final anunțat de viață. Doctorul îi spusese că e posibil chiar să depășească zilele Crăciunului, un fel de bonus pentru o viață dominată de amărăciune. N-a fost să fie: „Cu trei zile înainte de sărbătorile de Crăciun, pacientul Silvestru Ponor fu găsit la prima oră a dimineții decedat.

Un roman „de atașament” al unui autor poate prea apropiat de personajul său trist; un roman în care se glosează uneori prea mult și din care nu lipsec prețiozități lingvistice, mai cu seamă în limba franceză, ca și în latină sau engleză, dintr-o dorință a naratorului de a fi convingător. Un roman în care, dincolo de odiseea spre un sine neizbăvit, găsim și multă descripție de foarte bună calitate, reamintind marile calități de povestitori ale scriitorilor veniți din nordul țării.

Revista indexata EBSCO