Aug 20, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Luvcian Vasiliu, templul-carte și „noua ordine mondială a lecturii”

 

„aştept/ delatori să mă sfâşie/ fermecat de sânul plin al florăresei”

De la o poezie a tăinuirii existenţei în metaforă ingenioasă, cu mesaj criptat-subversiv (cu deviza optzecistă: „incomod, exploziv, insurgent!”), discursul liric al lui Lucian Vasiliu a virat încet, cu prudenţă, mai pregnant odată cu Lucianograme (1999), spre o poetică a sincerităţii lucide, tăioase, cu delectări ocazionale. Monadologia (joaca de-a mona-monada) din primele sale volume era o formă de a colinda meleagul lăuntric, confruntat cu ficţiunea realului; sugera un confort al însingurării, al placării sufleteşti cu fibre cotidiene („veritabil eretic”) şi căutare a de stări extatice, de pregătire a cuvintelor „pe linia de tragere”, nu altceva decât operaţiune de investigare a sinelui profund, aducând şi o încărcătură fină de absolut, neglijată de colegii de generaţie. Se adăuga ironia subţire, colocvială, în cheie cordială, numai bună să producă detaşare, desprindere de discurs, poză teatrală, dând impresia de frondă voioasă, fără maliţii, reţetă prin care poetul şi-a cucerit originalitatea. În reveriile lui, „poezia lua înfăţişarea/ unei căruţe cu pepeni/ pe care o vehiculam/ prin marile oraşe”; ori caută să afle cum se face că „deasupra Casei Pogor norii iau chipul mierlei”; ascultă mărturisiri din flacără (?) „despre arborele genealogic”; „mă visez iederă…/ şi-mi pare că am memorie de înger” (!); închipuie conversaţii nocturne cu umbrele poeţilor dispăruţi, precum Costache Conachi, strămoşul burladorilor autohtoni: „– Ce mai faci, pogoreanule?/ – Îl recitesc pe Lucian din Samosata/ în drum cu trenul spre Sovata…/ Dimineaţa/ studiez în extaz/ petele de petrol/ de pe sandalele lui Octavio Paz…”, nu fără imboldul unui sfat amical: „– Pe brânci iubeşte şi ia sama bine/ că stihul cu suspin se ţine!”; ori Mihai Eminescu („mai mulţi şobolani se adună brusc/ în jurul statuii,/ într-un cerc conspirativ…”) Poemele lui Lucian Vasiliu vădesc o natură confesională fără convenţii, dublată de atitudini directe, gestuale, în concomitenţa unei spontaneităţi ludice mereu active, care salvează complicitatea cu anecdoticul. Spune undeva: „Ne schimbăm din clipă în clipă. Ne păstrăm statornicii doar de… subteran. Avem o albie a noastră. Ne păstrăm principiile, regulile jocului. Altfel opiniile sunt flexibile. Şi noi suntem subiectivi deseori, dar într-un cadru, într-o ramă în care regăsim şi portretul lui Ion Creangă şi portretul Giocondei…”

Un poem antologic din perioada începuturilor (nu i-am dat importanţa cuvenită) se remarca prin arta de a ascunde dramatismul unei suferinţe adânci, dar mai ales prin punerea la cale – datorită pericolului de care poate fi capabil stihul condus cu măiestrie – a unui act terorist la adresa derizoriului, maladia perfidă şi atroce a epocilor represive: „De foarte departe se vede:/ carnea mea fumegă/ carnea miroase a busuioc şi a mort viu/ atât de străvezie atât de inexistentă –/ ea susţine alergarea la jocurile olimpice/ susţine lectura din autori apocrifi.// De foarte departe se vede:/ asemănarea mea desăvârşită cu Tatăl –/ de el îmi amintesc bătrânii heruvi/ avertizându-mă:/ carnea ta miroase a busuioc şi a mort viu/ atât de străvezie atât de inexistentă.// De foarte departe se vede:/ versul acesta este cel mai egoist din câte/ am scris. El conţine o cantitate apreciabilă/ de trotil, gata să arunce în aer/ depozitul de osanale al derizoriului.// De foarte departe se vede: poezia mea/ poartă aceeaşi cămaşă de şapte ani./ Sângele pătruns prin ţesătură/ a reuşit să o înroşească.” (De foarte departe) În altă parte simte cum o siluetă feminoidă îi cercetează biblioteca, îi bate adrese la maşina de scris, cu „liste pentru noi victime” (!) şi care se prezintă tandru: „– Eu sunt domnişoara Teroare…” (Pe furiş) Visează nu o dată că e dus la război, cărând pe metreze, prin garduri şi reţele de sârmă ghimpată, „namile Krupp”, „printre antrepozite, cazemate/ depozite de muniţie, câmpuri minate…/ – Priveşte lumea cât e de cinică!/ am exclamat…”, cărând sacul, gamela şi lingura tatălui, evocat ades în viaţa poemelor (Pătura de campanie). „Monade în monade dorm cu toţii…”

 

„Scriam odinioară pe brânci/ în atelierul nostru de înfiat litere”

Este vorba de Ştefan Vasiliu (1908-1971), originar din Bârlad, preot de ţară cu parohie la Puieşi, Tutova, după seminarul teologic parcurs la Huşi şi Facultatea de Teologie ortodoxă absolvită la Cernăuţi (1939), cu teza „Funcţia specific creştină a filantropiei şi rolul preotului în acestă binefacere socială”. A publicat articole de înţelepciune creştină în presa eclezială. Trimis pe front, misionar, în Transnistria (1943), avea să aibă o existenţă accidentată după terminarea războiului, pentru firea sa aspră în vremuri vitrege. Suspendat periodic din slujbă, hărţuit de agenţi fiscali şi suferind de neurastenie agravată, ca să supravieţuiască, şi-a asumat meseria senină de apicultor. Divorţează în 1943 de prima soţie, Maria, cu care avusese trei copii, şi se căsătoreşte a doua oară cu Elisaveta Prisecaru, fiica unui consătean sărac, dintr-o familie cu 11 copii, cu 16 ani mai tânără, devenită mama viitorului poet (n. la 8 ian. 1954), şi a fratelui său, Aurel, venit pe lume un an mai târziu. Îndepărtat din parohie, după 33 de ani de oficiu, nevoit să caute locuinţă şi să se mute în regim de urgenţă cu familia la Bârlad, în 1964 („Cetatea în care am schimbat şapte gazde,/ îndrăgostit de uşa casei parohiale de la ţară/ pe care o port în spate…”), părintele a fost internat în mai multe rânduri la Spitalul de neuropsihiatrie din Iaşi, cu diagnosticul „melancolie, maladie hipertensivă”. Era convins că „răbdarea se arată în ispite, în suferinţe, în nedreptăţi, în persecuţiuni, în viaţa de toate zilele.” Cu multă devoţiune, Lucian Vasiliu îi reconstituie existenţa, într-o „alcătuire documentară filială”, Ştefan, preot de ţară (Doxologia, 2017), configurând – după spusa poetului Mihai Ursachi – „o adevărată Odisee a credinţei hăituite, urmărite, persecutate”. Imaginea tatălui domină tema identităţii, prezentă în numeroase poeme, iar dosarul de urmărire a însoţit din umbră şi pus în dificultate destinul poetului, şicanat periodic de instituţiile de forţă la pândă ale regimului. A fost anchetat de Securitate, mustrat inclusiv pentru prietenia cu ambasadorul Elveției în România şi amenințat cu pierdea serviciului de muzeograf. De asemenea, a traversat încercări (eșuate) de racolare… Documente recente (v. Ioana Diaconescu, „Un alt dosar Artă-cultură”, în „Convorbiri literare”, nr. 3 (267)/ 2018) risipesc suspiciunile, după cum certifică insurgența autorului, aducând în atenţie existența unui Dosar de urmărire informativă „dispărut”, ars ori distrus în condiţii misterioase, cum susțin unele voci. Sunt elemente de detaliu ce întregesc o biografie şi care s-au răsfrânt într-un fel sau altul în creaţie, dându-i o anumită stare de fragilitate şi crispare.

După Lucianograme s-a aşternut o perioadă lungă în care poetul s-a dedicat în bună măsură publicisticii, fie conducând revistele „Dacia literară” şi, mai nou, „Scriptor” (ca director al Muzeului Literaturii Române şi, din 2014, al Editurii Junimea din Iaşi), fie prin elaborarea unor volume tematice: Iași. Orașul din inimă, 1999; Cambei în China, jurnal, 2000; Iași, citadelă europeană, 2003; Sciatică de Copou. Tablete și enunțuri civice, 2010; Dialoguri televizate cu Cezar Ivănescu, 2013; Iașii în 78 de ilustrațiuni (în colaborare cu Ioan Holban), 2014; sau de proză, cu Grenade și îngeri (proze cezariene), 2001; plus antologiile de autor, de felul: Atelier de potcovit inorogi, poeme, Junimea, 2003; Șobolanul Bosch (poezie 1981-2006), Paralela 45, 2006; Visez fiul, carte bibliofilă, 2009; Fata magnolie, poeme, Vinea, 2018; ori restituirile documentare: Costache Conachi, Spitalul amoriului, antologie, 2000; M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, 200 de rețete cercate de bucătărie românească…, 2005; Haimanaua Singurătate. Dialog epistolar (1979-1988) cu scriitorul Aurel Dumitrașcu, 2017; Conachi, Ibovnică slăvită, antologie, 2018 etc.

Se părea că, deturnată de alte preocupări, poezia lui Lucian Vasiliu dădea semne să-şi fi epuizat combustia, lungind perioada de aşteptare a noutăţilor. Apare însă surpriza – recenta carte de poezie Cod numeric personal, poeme inedite (2009 – 2017), București, Editura Cartea Românească, unde expresivitatea poemelor suferă o vizibilă modificare: îşi alătură natura muzeală, reveria efectului ludic şi puritatea discursului, calităţi de care scriitura sa beneficiase anterior, intrând mai adânc în fibra realului, în mitologia imediatului, peste care se aştern obsesiile şi tensiunile eului actual. O carte cu vise, dar şi o ambiţioasă atitudine faţă de maladiile lumii de azi, pentru care oglinzile trecutului, ale istoriei, sclipesc neluate în seamă. Elementul de continuitate e furnizat de recuzita de familie, fantasma tatălui Ştefan fiind prezentă printre rânduri, aşa cum a fost lăsată în „lumea cinică” din Lucianograme; iar aici: „voi celebra mereu gamela de infanterie…/ prăbuşit printre oglinzi în ţăndări” (Discontinuu); „Pălăria de apicultor/ a uzat-o tatăl meu –/ a fost cumpărată la Cernăuţi/ în vremea studiilor sale interbelice// Casca de soldat a bunicului/ a fost salvată în vremea/ asaltului de la Soroca, pe malul Nistrului” (Declaraţie de avere…) O sensibilitate afectată, rănită în mai multe ocazii, face biografismul poemelor străbătut de un fior sceptic, la gândul unei predestinări lăsate în voia timpului anarhic: „Am cercetat/ gromovnice, calendare, vechi agende// Şi ce am aflat?/ Tatăl meu, Ştefan/ s-a născut într-o zi de luni./ Era 1 iunie 1908, în Berladul (Bârladul/ Bârladul) Baadul/ negustorilor Tache, Ianke şi Cadâr/…/ Mama mea Elisabeta mă născu/ la un an după moartea lui Stalin/ la 1000 de ani de la Marea Schismă/ la 100 de ani de la/ inventarea acordeonului/ şi 100 de ani de când marele scriitor, Lev Tolstoi,/ trecea Prutul pe la vama/ târgul Sculeni.// La 100 de ani de la naşterea lui Rimbaud.“ (Arbore genealogic).

 

„Stop!/ exclamă bibliotecarul lui Arcimboldo;/ stabilim/ o nouă ordine mondială a lecturilor!”

Călătoriile în timp şi spaţiu, în câteva direcţii predilecte, în postura unui Don Quijote danubian, trezesc precedenţe afective: „Promiteam bunului meu tată interbelic/ să-mi cumpăr o mărţoagă/ să traversez cu ea Europa…” Lirismul de excursie şi de fapt divers găseşte în Lucian Vasiliu un delectabil autor fantezist, fericit să-şi convoace prietenii de aiurea în meleagul poeziei: „Nu căuta nicio pasăre în sângele meu./ Mi-a uitat numele Dumnezeu./ Liniile de tranvai îmi traversează palma./ Sunt prima oară în Cluj. Al nimănui,/ Hai – Hui// Merg pe jos către Centru, eu, Perifericul./ Taximetriştii vorbesc persana, ebraica. Hitita.// Îmi imaginez că în prima crâşmă/ Voi ciocni un pahar cu Ion Mureşan./ Că pe o bancă voi schimba cărţi rare/ cu Marta Petreu,/ Că în biserică mă voi ruga cu Adrian Popescu/ Şi cu Ion Pop.// Sunt/ foaie de calendar rostogolită de vânt/ spre ţintirimul din Blaj,/ blagian…” (Şcoala Ardeleană) Apar fulgurant fel şi fel de siluete cunoscute ce tresar discret pe sita timpului: „O, Dan Laurenţiu,/ ce metafizică/ în lumea noastră plebee!”, „iată plaja nudistului Luca De Cajvana”, „unde este poetul-actor Emil Botta/ să ne rostească/ regal/ bacovianul Cod Numeric Personal?”, „slujba părintelui Izidor Blaga”, „Magistrul Mihai Ursachi/ coborâse din arcă”, „Văzutu-l-ai Cassiane?”, „ne luarăm rămas bun de la Gellu şi Nicolae”, „toamnă-namorată/ de Iustin Panţa/ frate jun”, „Iustin Panţa/ rimă la Franţa”, „pe strada Transilvania numărul 56/ au locuit odinioară/ prietenii civici/ Ana Blandiana şi Romulus Rusan”, „examen cu Alexandru Călinescu”, „Laurenţiu/ cu maşina lui galbeană”, „Pe strada Galaţi, la subsol,/ din chilia lui Matei Vişniec/ priveam odinioară picioarele trecătoarelor valahe”, „Beau apaus/ de ziua deţinutului politic/ Dumitru Vacariu”. Ne delectează această nălucire afectivă, o figuraţie literară sincronă trăirilor prezente şi tratată cu acea convingere fermă a colegilor lui Coşovei şi Iova, că neantul nu poate distruge memoria. Şi mai ales descendenţa junimistă de care Vasiliu e totdeauna mândru.

Cartea e plină de picanterii intertextuale, turnate în ecuaţii personale joviale, un soi de incitaţii spirituale, în cheia notaţiei suav-contemplative, de călător curios printre icoanele vremii: „Cântă broaştele/ la conacul logofătului Conachi/ orăcăie/ ca în paginile grecului Aristofan// Ai cui suntem/ când se îngână ziua cu noaptea,/ când camera conachiană/ seamănă/ cu celulele/ deţinuţilor politici de la Sighet?// Doamne, giudecătoriu drept/ câtă deşertăciune/ în clepsidra cu monade sinucigaşe!“ (Conacul Conachi de la Tecuci); „Astfel m-am înţeles cu poetul turc Mustafa Köz/ într-o seară macedoneană…/ El gângurea hitita/ eu îi ofeream răsărita…// Voiam să-l fac praf,/ încât am continuat turuiala:/ Pafta, musaca, iaurt, kefir,/ (nu mă mai opream cuvinte să înşir)/ cacealma, salcâm, sacâz, cerdac/ (voiam să-i vin, poeticeşte, de hac)/ conac, sarma, taifas, caldarâm/ (dovedeam a mă trage de la Râm)/ Mahala, pehlivan, sofa, serai/ (amestecam în ceai o aripă de rai)/ şandrama, sipet, caimac, chilipir/ (mă trezeam recitând din Dimitrie Cantemir)“ (Harababură); „Bate la uşă/ fără coasă/ Doamna senzuală/ precum cocoşul de tablă de pe casă// Şi ne-ntreabă/ sfioasă:/ – Domnule optzecist/ (zice ironică,/ mă descoasă…)/ nu doriţi să vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâioasă?“ (Lucianogramă cotnariană) Pentru Lucian Vasiliu, optzecismul e o stare de spirit novatoare („în numele optzecismului de pretutindeni”), detectabilă şi în secolul XIX, dar şi în celălalt dinainte.

Ajungem astfel la textul central al cărţii, cu un titlu patetic care atinge subtil, cu aripa sugestiei, subconştientul politic al lumii de azi, Simfonia a 14-a sau lista lui Vladimir Putin, unul din poemele cu totul surprinzătoare apărute în acest deceniu, la noi. Titlul poate trimite cu gândul la Simfonia a 14-a în minor pentru soprană, bas, orchestră veche de cameră şi percuţie (ultima), de D. Şostakovici (1906-1975), pe versuri din Lorca (De profundis), Apollinaire, Küchelbecker şi Rilke, misterioasa lucrare a compozitorului rus, prigonit de stalinism şi post-stalinism; sau poate face aluzie la Armata a 14-a, ghimpele rus care ocupă Transnistria şi sperie Europa cu huruitul surd al tancurilor; după cum 14 au fost opririle mântuitoare ale Crucii şi tot 14 este simbolul infinitului, pentru Jorge Luis Borges (v. Casa lui Asterion, 1947). Textualist de şcoală serioasă, devenită canonică, Lucian Vasiliu trebuie citit prin „biografia scrierii poemului”, aceea de care vorbea regretatul Marin Mincu, atunci când se întâmplă ca textul să înteţească din pur instinct vieţuirea în istorie. Poemul de faţă – enigmatic în scenariul său – se deschide cu un prolog de situare, de atmosferă şi de provocare: „M-au trezit avioanele. Ca nişte cuvinte cu aripi./ Nu erau de hârtie, precum odinioară, în copilărie,/ în parc, la Geamie./ Nu erau de la firma Aerostar din Bacău/ (unde sunt un fel de acţionar-terestru-bacovian)/ Traversau haturi, hăuri, prăpăstii, frontiere/ dinspre Ţările Baltice spre Atena/ dinspre deşertul Gobi spre Universitatea din Cernăuţi…” Aria de cuprindere se referă la un Est ca un brâu amorf, bântuit de păsări metalice şi damnat la frică. E aici o încrucişare de fronturi, de curenţi, de scuturi, un purgatoriu în lentă destrămare. În continuare, poemul îşi relevă un filon simbolic, activ şi vizionar: „Deasupra noastră, cer de stele/ ca într-o pagină manuscris, eminesciană./ Văzduh cu pictograme şi rune,/ în alfabet hitit, ebraic, etrusc,/ biblioteci în templul Soare-Apune// De pe pământ răsunau coruri antice/ ortodoxe litanii/ oratorii cu schije în sânge/ cantate ale deţinuţilor din Dachau/ arii/ madrigale/ libaţii ale amazoanelor vikinge…”

 

„Sunt trist/ ca o lebădă/ cu gripă aviară/ în Delta Dunării!”

Fantezia textualistă este în largul ei, când descrie fabulosul unei pietăţi proiectate pe o boltă imensă de semne sapienţiale, care emană din spiritul entropic al tainelor răsăritene. În visul metaforic, o redută de cuvinte se înalţă ca un vulcan activ, cu lavă încinsă, având de partea ei suferinţa acumulată în ultimul secol, dar mai ales un imens rezervor de cunoaştere: „Trei vise avui/ (Pe Nil? Pe malul Volgăi? Pe sub pod de Bahlui?)/ Legănat de fregata natală/ văzui în adâncuri:/ se înălţa, în apele roşii,/ o colosală clepsidră de Cuvinte/ cu miezul ca lava lavelor,/ fierbinte// Hartă veche, de Ev Mijlociu/ părea inima mea/ străpunsă de suliţe, de lănci, de halebarde –/ abia îşi mai aducea aminte/ de Drumul Mătăsii prin ţinuturi lombarde…” Lucian Vasiliu vine aici pe urmele lui Vasile Lovinescu, când lasă a se înţelege că acea „colosală clepsidră de Cuvinte” care se înalţă cu semeţie, ar putea semnifica Cheile Orientului, „depozitul doctrinar şi iniţiatic al Centrului Lumii”, de care vorbea cu atâta pasiune magistrul hermeneut de la Fălticeni. Tema este captivantă şi nu putea scăpa meditaţiei textualiste, dornică să-şi ascundă interesele manieriste în spatele divagaţiilor de viziune. Partea a doua a poemului duce mai departe această orbită a sacrificiului pe care se plasează discursul, evocând o precedenţă agresată (drama tatălui), laolaltă cu iluzia compensaţiei aduse unui cetăţean al estului, invitat la un festival de poezie: „Boemul meu înger păzitor/ mi-a transmis Ordinul de prezentare la Sinedriul Poetic./ Mesajul angelic mi-a amintit de Chemarea/ primită de tatăl meu, în iulie 1943:/ Preotul Ştefan Vasiliu este detaşat, cel puţin 6 luni,/ misionar în Transnistria/ (Ordin de prezentare. Ordin de reprezentare. Ordin de detaşare./ La Est de Edenul meu. La Est, în România de Est…/ Fără escale,/ precum Socrate în vetustele sale sandale/ arhetipale/ m-am prezentat la Chişinău pentru poeticul sinedriu./ Candriu/ m-am trezit citat pe lista poeţilor favoriţi ai lui Vladimir Putin/ (semăn, este adevărat,/ cu magul Grigorie Rasputin –/ am fost confundat/ cu Evghenie Evtuşenko sau cu Eugen Cioclea?)”

Nu de puţine ori poezia se alimentează din paranoia prezentului, din aerul epocii în care te afli, când realul – din ziare, din zvonuri, din imagini TV – pare că delirează, elucubrează, cuprins de febra absurdului şi amestecă invenţia cu viaţa aevea. Ne-am adus aminte acum de un roman recent al bucovineanului Matei Vişniec, în care se spune că naratorul – emigrant la Paris în perioada comunistă – dobândise o popularitate nemaipomenită, datorită unui poem subversiv difuzat la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, pe care preşedintele Mitterrand, cuprins de admiraţie, l-ar fi citit în plin duel electoral televizat cu Chirac, punându-l pe acesta în reală dificultate, după cum Gorbaciov însuşi ar fi rămas uimit, auzindu-l tradus în cască, după o întâlnire la Casa Albă cu Roland Reagan! Orice e posibil… În definitiv, de ce n-ar fi posibilă şi trecerea lui Lucian Vasiliu pe o listă de preferinţe literare a lui Vladimit Putin? Înţelegem că totul se petrece în spaţiul dicteului oniric, în care fulguraţiile de imagini incită pofta de ficţiune improvizată şi gratuită, de text care se visează pe sine în ipostaze libere de orice logică: „Brusc/ un tanc împodobit în pagini manuscrise/ de camuflaj/ îmi blocă drumul/ (parcă eram în cripta bisericii greco-catolice din Blaj)./ Instinctul meu de apărare funcţionă imediat –/ scosei din desagă/ masivul op de istorie literară contemporană/ semnat de camaradul de arme/ Ioan Holban (un fel de agă) –/ aşezai uriaşa înfăţişare editorială/ în faţa matahalei-tanc-dinozaur-sovieto-rus…/ Eram la Sankt Petersburg? La Petrograd? La Leningrad?/ Panică. Tulburare. Frică.// De nu se ştie unde/ îşi făcu apariţia blândul Homer/ (ca o hlamidă albă desprinsă din cer)./ Îl însoţea un câine orb./ Pe umăr, marele grec purta un fel de corb/ Se opri în faţa Templului-Carte./ Îl luă în mâini şi îl înălţă spre lumină/ Prin văzduh zburau roiuri de litere/ cifre, silabe, sintagme, versuri, versete, pasaje./ Întreaga urbe se legăna/ ca o verticală umbră de chiparos pe colina Asissi…/ Foile se desprindeau de cotor./ Militarii, soldaţii culegeau risipitele pagini/ Apoi, în reverie, rosteau/ poeme de Ana Blandiana/ de Mihai Ursachi, de Ioanid Romanescu,/ fragmente din Tatăl meu, Rusia, de Cezar Ivănescu…/ (Din direcţii diferite, ca doi fraţi siamezi/ contemporanii poeţi Adrian PO şi Gabriel CHI/ se îmbrăţişau în Agora – ca într-o oglindă/ scufundată în apele Dunării)/ Piaţa (Roşie? Portocalie? Galbenă?)/ devenise o imensă Carte în formă de Cruce,/ cu braţele în chip de bulevarde pavate cu volume…/ (Doamne, ce lecturi pe lista lui Vladimir Putin,/ în ţintirim!)/ Mă trezi din reverie/ muzica de geampara nocturnă/ de pe strada istorică Alexandru Lăpuşneanu…” Era primul vis, cu templul „sfinţit” de Homer.

 

„să-nlumin/ în subterane/ Moartea/ tanc mankurt/ peste icoane”

Excepţională în această prăvălire suprarealistă de secvenţe este imaginea Templului-Carte din care se desprind, plutesc în neştire stoluri şi nouri de foi, inscripţii şi frânturi de cuvinte smulse ca dintr-un siloz enorm, acoperind cu slove marile pieţe ale lumii şi neutralizând orice voinţă tenebroasă. Poeţii români sunt pe deplin contribuabili la acest dezmăţ editorial sacrificial, crepuscul în care toată producţia de carte a ultimelor decenii e pusă la bătaie ca să anihileze coşmarul telematic al modernităţii şi abuzul samavolnic asupra omului paşnic. Lucian Vasiliu are această artă de a întruni nume emblematice pentru mise en abîme a poemului care se scrie pe sine din memoria himeristă a poemului. Dacă Liviu Ioan Stoiciu, cu Evoe şi Cantonul 248, Ion Stratan, cu Ruleta rusească, sau Alexandru Muşina, cu Budila-Express, intonau uvertura unui curent literar care a trăit din lecturi majore, proclamând cotidianul, discursul-eseu şi oralitatea citadină, lui Lucian Vasiliu i-a revenit misiunea de a compune, prin Simfonia a 14-a sau lista lui Vladimir Putin, recviemul finis al textualismului, manifestul său de adio, cu poetul român, în transă combinatorie, depănând visul în vis, limbajul tragic în tragismul limbajului, tatuat cu îngerul Eminescu pe umăr, el, devenit personaj globalist, multilocativ, multilincv şi multicultural, atins de drogul tare al memoriei vindicative, condamnat veşnic la exil, vorbind cu umbrele înaintaşilor… Este al doilea vis: „În loc de tancuri defilau cărţi…/ Eram la Cernăuţi, la Cracovia, la Tiraspol?/ Într-o promenadă nocturnă/ flancat de clădiri vetuste/ (evreieşti, armeneşti, poloneze,/ austriece, ruseşti, tătărăşti…)/ De după un platan se ivi POETUL…/ – Sunt Puşkin, se recomandă într-o/ impecabilă rusă./ Tot exilat?// În urechi răsunau versuri ştiute…/ La un pas de noi Crimeea şi frumoasa Calipso/ (luna mai a anului 1814 Odessa/ Prizonierul din Caucaz, Fântâna din Bahchisarai,/ Şalul negru şi paşoptistul nostru Negruzzi)/ Flacăra unui chibrit suedez/ făcu explozie în întunericul visului meu homeric…”

Al treilea vis, mai rapid, e în frescă panoptică, din elemente disparate, cu ziduri de labirint într-o cameră de hotel italian, cu mulţi poeţi din Est, cu mama Elisabeta, „fiică de pădurari şi de apicultori interbelici”, cu Lilya Gazizova, medic poet din Tatarstan, tradusă de „capricornul Leo (Butnaru)”; „visam evro/ evropa şi alte jocuri de cuvinte/ etimologii fanteziste”, „Mama/ închidea sfioasă poarta cimitirului din deal”, vin roşu, miros de Gazprom, feţe pontice… „Lista lui Vladimir Putin/ (iubitor de poeţi şi cititor de poezie)/ luă înfăţişarea unui cicisbeu/ care ne preda/ noile reguli de circulaţie/ în împărăţia lui Dumnezeu”. Ironia aşterne o pecete tandră peste jocul ficţional, închizând o negaţie sofisticată ce derivă din magia onirică. Textul e condus ingenios, în ideea că aglomerarea de dicteu absurd intensifică mirajul „realului” din vis, care în definitiv poate expune şi dori orice. „Ci eu/ mă trezii din visarea visării.” Lumea se închide şi se deschide, se încifrează şi se descifrează: „lista lui Putin” are în opoziţia ei şansa libertăţii! Simfonia în patru părţi şi trei vise a lui Lucian Vasiliu proclamă în fond speranţa în Poezie, elementul unificator şi civilizator al unei epoci, „lava lavelor, fierbinte”, ameniţătoare şi cu râvna primenirii. Colosala Clepsidră de Cuvinte, templul sacru al textualismului, în pofida furtunilor abătute asupra sa, stă de veghe… Poemul se reţine prin turnura sa polemică.

Cod numeric personal iese din tipicul cărţilor de poezie care apar la noi: discursul liric e direct, limpede, treaz la curenţii politici; starea de visare suscită memoria, una difuză, protectoare, nevroză incitatoare. O poezie ca punte între tărâmuri, între Templul-Carte şi lumea bezmetică de azi…

Revista indexata EBSCO