Aug 20, 2018

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Aniversări

 

Cînd am consemnat, într-un număr precedent, prezența unor mari vedete ale lumii pianistice – în concerte de-a dreptul entuziasmante – pe scene prestigioase la Viena sau la Budapesta, nu bănuiam că foarte curînd voi relua subiectul. De data aceasta, prilejuit de aniversările, în București, a doi corifei autohtoni, sărbătoriți în miez de martie la Sala Radio, respectiv la Atheneul Român: maeștrii Valentin Gheorghiu și Dan Grigore. Sunt cele două mari personalități ale pianisticii românești care au adus bucurie în sufletele melomanilor de la noi, decenii de-a rîndul în anii de cenușie izolare, în vremea „eclipsei istorice” a societății noastre sub regimul totalitar și, pe un alt palier de semnificații, după perioada comunistă, cu apariții mai parcimonios dozate – asta și datorită binevenitei deschideri internaționale care i-a propulsat înspre circuitele mari ale lumii muzicale. Muzica clasică reprezenta atunci, în epoca de aur a eclipsei, o adevărată oază binefăcătoare, un teritoriu ne-maculat de ideologie, neatins (decît cu totul marginal) de absurditatea falsificărilor ori de ticăloșia imposturii, rămînînd un plauzibil refugiu al fraternității în numele binelui și frumosului. De acolo veneau, cu o întremătoare regularitate, raze de speranță adevărată. Certitudinea că normalitatea e la doi pași de noi. Publicul intuia numaidecît unde e valoare reală, unde „talantul” are karatul autenticității. Impostura – dintotdeauna, agent al disoluției și dezbinării – golea stalurile, în vreme ce corifei ca Valentin Gheorghiu sau Dan Grigore adunau mulțimile făcînd neîncăpătoare sălile de concert unde apăreau. Majoritatea celor care astăzi valorizăm la modul absolut arta sunetelor ne-am format atunci ascultînd vrăjiți pe maeștrii care au ales deliberat să rămînă în țară, sa-și supună propriile existențe – și propriile trasee profesionale! – contextului restrictiv al epocii. Era un risc vital pentru orice muzician de un asemenea calibru să se piardă, să-și deturneze menirea în directă proporționalitate cu talentul ce i-a fost hărăzit. Un risc pe care Valentin Gheorghiu și Dan Grigore l-au asumat izbutind să străbată cu fruntea sus „deșertul” și să formeze un public fidel care i-a iubit și i-a admirat deopotrivă pentru talentul lor, ca și pentru destinul asumat. Reușind astfel să se impună ca veritabile modele pentru cei care i-au urmat în lumea muzicală – ceea ce nu e deloc puțin lucru! Deși li s-a oferit, la diverse momente, oportunitatea unei cariere occidentale (care, bineînțeles, includea ruperea pe durată nedefinită a legăturii cu țara), perspectiva unui parcurs eclatant pe marile circuite concertistice mondiale (nu cum sporadic, recuperatoriu în bună parte, s-a produs totuși după ‘89), ambii muzicieni au rezonat la un cu totul alt tip de valori: au găsit mult mai importantă opțiunea existențială (și profesională) a păstrării unui contact solidar cu rădăcinile, cu oamenii și cu pămînturile acestea, cu bucuriile și cu servituțiile unei existențe de muzician profesionist aici, în România. Bref, au ales – cred eu – plăcerea de a trăi muzica în dimensiunea ei profundă, iar nu gloria ei exterioară. Și, fiind martorul aniversărilor de luna trecută, (con)topindu-mă și eu în entuziasmul melomanilor care i-au aclamat cu căldură, înclin să cred că opțiunea lor a fost una întru totul îndreptățită, deloc perdantă. Iar similitudinile între cei doi pianiști aniversați se opresc aici. Odată conturat drumul, fiecare a etalat un temperament distinct, o personalitate artistică puternic profilată pe zone repertoriale oarecum disjuncte (chiar dacă Enescu, Beethoven sau Mozart – cum era și firesc – sunt repere constante în repertoriile lor), ca și pe o relaționare specifică cu publicul lor.

*

Aniversat de Orchestra Națională Radio la împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani, Valentin Gheorghiu a concertat în studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii Române la două piane alături de soția sa, Roxana Gheorghiu, în bijuteria mozartiană care este concertul în Mi bemol major (K 365). La fel de bine, cred că aniversarea aceasta rotundă, putea fi dedicată și celor 75 de ani de la debutul lui Valentin Gheorghiu pe scena Atheneului, în compania filarmonicii bucureștene sub bagheta lui George Georgescu. I-a fost de bun augur atunci, în primăvara lui 1943, concertul beethovenian în Do major, piesă de profundă afinitate, la care s-a întors constant de-a lungul impresionantei sale cariere. Un arc peste timp, sute de apariții scenice, străbătute de firul roșu al excelenței muzicale. Și iată-l din nou, la întîlnirea cu publicul său, pe Valentin Gheorghiu: aceeași prospețime a tușeului, aceeași lejeritate senină a bucuriei de a face muzică, aceeași finețe a gîndului transpus în fapt sonor pe care melomanii avizați i le (re)cunosc de decenii, chiar dacă fermitatea, forța, dinamismul frazării nu mai dispun de tumultul tinereții și o undă de melancolică înțelepciune le ia locul în citirea Dublului de Mozart… Un cronicar odinioară, analizând fervoarea romantică a interpretărilor lui Valentin Gheorghiu, remarca pe bună dreptate că îi este mai propriu freamătul decît tumultul, că sunetul său are o rotunjime filigranată, luminoasă, stenică. Unii au văzut în această caracteristică de rafinament interpretativ amprenta solidei școli de pian franceze, unde șansa – și recomandările lui George Enescu însuși! – i-au îndreptat pașii în anii formării. Instinctul său muzical l-a condus apoi pe Valentin Gheorghiu spre marea literatură clasico-romantică, repertoriul său de predilecție includzînd nu doar Mozart și Beethoven, dar mai cu seamă Mendelssohn, Chopin, Liszt, Grieg, Brahms sau Rachmaninov. Nu întîmplător, Schumann este compozitorul care i-a oferit cea mai potrivită cale pentru a se exprima ca interpret. Ascultînd înregistrările sale, rememorînd momentele în care maestrul a împărtășit cu subtilitate, de pe scenă, balansul romantic schumannian, jocul alternant al celor două măști – Eusebiu și Florestan –, frapează naturalețea cu care găsește cea mai justă formulare, cel mai direct impuls creator fie că e vorba de Fantezia în Do major, de ciclul Kinderszenen, de marele opus concertant în la minor. Puțini știu că Seiji Ozawa dirijînd pro bono la Atheneu în toamna lui 2002 l-a solicitat în postura solistică pe Valentin Gheorghiu și că din întregul său repertoriu concertant – după ce a ascultat zecile de înregistrări ale pianistului român – i-a propus să facă împreună tocmai concertul marelui romantic german. Cu o formare muzicală temeinică, cultivînd de timpuriu medii artistice de calitate, Valentin Gheorghiu nu putea ocoli domeniul compoziției. Lucrările sale sunt racordate la tendințele mijlocului de secol XX (majoritatea covîrșitoare a opus-urilor sale este concepută în anii primei tinereți); și chiar dacă se cîntă rar în sala de concert, dirijorii care le aduc la lumină la răstimpuri, vorbesc despre valoarea incontestabilă care se găsește în partiturile lui Valentin Gheorghiu. Ca orice muzician adevărat, găsește o sursă de bucurie artistică în a fi un companion destoinic în muzica de cameră, generații întregi de muzicieni putîndu-se mîndri că i-au fost parteneri. A concertat în lumea largă, sub baghete celebre Georges Prêtre, Sir Simon Rattle, Kurt Masur, Rafael Kubelik, Charles Dutoit, Lawrence Foster, Antal Dorati, Erich Leinsdorf, Sir John Pritchard, Karl Ancerl, Armin Jordan, Constantin Silvestri, George Georgescu. Dar, întotdeauna, seva inspirației sale artistice – pentru a se împlini cu adevărat – a avut nevoie de afecțiunea publicul său de acasă. Un public care îl înconjoară cu nedezmințită căldură la fiecare apariție scenică, așa cum ea s-a revărsat la sala radio în nesfîrșite aplauze la aniversarea celor nouă decenii de viață.

*

La o săptămînă distanță, pe podiumul Atheneului un alt jubileu, o altă ocazie de comuniune întru Marea Muzică: Dan Grigore – 60 de ani de activitate concertistică. În anul în care maestrul împlinește trei sferturi de veac, filarmonica bucureșteană a găsit cu cale să ofere melomanilor această ocazie festivă de a-l omagia printr-un concert cu totul excepțional. În fapt, un minunat dar făcut publicului de a se bucura dimpreună cu unul dintre artiștii pur-sînge pe care spațiul cultural românesc i-a dat lumii. Cu o formație cosmopolită, hrănit la izvorul a două mari spații culturale – cel rus (Sankt Petersburg) și cel austriac (Viena), Dan Grigore și-a găsit propriul drum în arta pe care o slujește, iată, de mai bine de șase decenii. A știut să-și aleagă bine modelele iar roadele se văd. A avut norocul unor întîlniri decisive chiar de la începutul drumului către marea performanță în muzică, de la primii pași. Cum să rătăcești  calea performanței temeinice cînd „ghizi” îți sunt Cella Delavrancea, Mihail Jora, Florica Musicescu? Cum să nu ai certitudini cînd ștacheta aspirațiilor ți-o impui la altitudinea unor Richter sau Michelangeli pe care îi revendici drept modele (îndepărtate fizic, dar cît de apropiate totuși ideatic)? Impulsul moral, autoexigența dusă la ultimele consecințe, refuzul compromisului, atitudinea tranșantă dinaintea imposturii (de orice fel, în orice context), capacitatea rară de a nu tînji după gloria efemeră a firmamentului glamouros, ci de a se dedica adevărului în muzică (precum și în societate), i-au adus – într-o lume meschină precum a noastră – multă adversitate, dar și prețuirea autentică a celora care îi împărtășesc idealurile. Cu o carieră profesională supusă capriciilor vremilor, alternînd izbînzi răsunătoare cu interdicții consternante, Dan Grigore atinge apogeul ascensiunii sale la mijlocul anilor ’90 cînd Sergiu Celibidache îl invită să concerteze la Műnchen cu filarmonica lui și îi validează unicitatea valorii printr-o vorbă ce avea să facă epocă: „Tu nu ești al doilea Michelangeli, esti Dan Grigore întîiul”. I se confirmă astfel că este între cei aleși, că drumul său plin de asperități în muzică nu a fost în zadar. Că prețuirea unui public fidel și-a găsit după ani corespondentul în vorbele celui pe care Dan Grigore l-a considerat steaua lui polară, cu ale cărui principii a rezonat de la distanță în toată perioada ascensiunii. A concertat alături de orchestre renumite, cu șefi de orchestră dintre cei mari. Îmi revin în minte, la repezeală, Sir Neville Marriner, Myung-Whun Chung, Lawrence Foster, Jukka–Pekka Saraste, Vladimir Ashkenazy, Rafael Frűhbeck de Burgos, Sakari Oramo, Thomas Dausgaard. În vremea din urmă, apare în compania „fratelui său intru muzică” cum îl numește pe Misha Katz, dirijorul cu care se sincronizează pe verticala discursului muzical de profundă autenticitate, dar și pe o direcție ludică de nobilă factură. Au gîndit acum o versiune intens masculină dar fără ostentații căutat-virtuoze, distilat romantică în esența ei, a concertului nr.2 de Rachmaninov și au adăugat momentul suav-liric al Vocalizei. Cu un gest cavaleresc care a cucerit odată în plus asistența, Vocaliza a fost dedicația celor doi muzicieni pentru doamna maestrului Dan Grigore. Concepția întregului program al serii – cuprinzînd muzici din spațiul rusesc – a fost oferită de dirijor, ca un cadou prețios, sărbătoritului. Dar cîtă lume știe ce interlocutor fermecător este Dan Grigore? Precizia cu care își verbalizează gîndurile are un echivalent perfect în franchețea adresării pianistice, în directețea cu care își articulează muzicile ce-i străbat mintea și sufletul. Nu pot decît să-mi exprim regretul că, deși aflat în deplinătatea forțelor sale creatoare, își drămuiește prea sever aparițiile scenice. Dar nutresc speranța că acest concert aniversar, la șase decenii de carieră, nu a fost decît preludiul unei suite de concerte, recitaluri (și chiar conferințe) la începutul toamnei cînd maestrul tocmai va fi rotunjit trei sferturi de veac de existență. Îmi doresc ca Atheneul Român să găzduiască în cîteva seri succesive un „Festival Dan Grigore”. Îmi doresc prea mult?

Revista indexata EBSCO