Aug 20, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Cînd fluturii ies din crisalidă

Mohamed Salmawy, născut în Cairo, în 1945, considerat unul dintre autorii notabili de limbă arabă din Egipt, jurnalist, dramaturg (cu piese jucate şi în ţară şi peste hotare – Lanţurile a fost pusă pe scena Teatrului Trianon din Paris) prozator şi poet[1], cu o activitate politică şi socială/ în domeniul breslei scriitorilor de remarcat[2], tradus în diverse limbi dar în special în franceză şi engleză, a apărut în 2016 în limba română cu acest roman. Publicat în ţara sa natală în 2010, prevestea, parcă/ poate, revoluţia care a avut loc în anul imediat următor.

În Egipt, dar şi în alte părţi ale lumii arabe, şirul de proteste (generate de nemulţumiri adunate în timp, de frământări sociale şi politice, de aspecte care ţineau de duritatea represiunilor/ brutalitatea poliţiei – manifestată din plin, conform relatărilor din media naţională/ internaţională, şi în timpul protestelor din 2011 – care au precedata, din multe puncte de vedere, ce s-a numit „primăvara arabă” – , torturi[3], dar şi de multe chestiuni care ţineau, s-a spus, şi de politica/ amestecul Occidentului ş.a.) urmate de schimbări profunde guvernamentale şi la nivel prezidenţial este cunoscut sub diverse nume, de la „Revoluţia din 25 ianuarie”/ Thawrat 25 Yanāyir, „Revoluţia pentru libertate a tinerilor”, „Revoluţia tinerilor”/ Thawrat al-Shabāb, „Revoluţia albă” ş.a. Urmare a acestora, regimul lui Hosni Mubarak, care ajunsese la putere după asasinarea lui Anwar el-Sadat, în 1981, şi formaţiunea sa politică său (Partidul Naţional Democratic), cu a condus ţara, cu sprijinul acordat de Occident, fie urmărindu-se „stabilitatea în regiune”[4], fie ca urmare a unor înţelegeri/ concesii pe care le-a făcut cel supranumit adesea de criticii săi „faraonul”. Sunt lucruri pe care societatea noastră le-a perceput, în genere, aşa cum i-au fost prezentate prin mijloacele mass-media accesibile fiecăruia, mai mult sau mai puţin aproape de ce a fost cu adevărat acolo.

Cartea lui Mohamed Salmawy (despre care am discutat cu autorul care a fost de curând în oraşul nostru, cu prilejul festivalului internaţional „Poezia la Iaşi”) este un alt fel de a vedea, într-un „dans” al ficţiunii cu realitatea, societatea egipteană a anului 2010 (în care peste un an avea să izbucnească cu adevărat revoluţia „prevestită”), prin ochii câtorva personaje care nu se cunoşteau, iniţial, dar ale căror drumuri, în final, cumva, în vălmăşagul creat de acele evenimente complicate, ajung să se intersecteze, într-o măsură sau alta.

Romanul este alcătuit într-o succesiune de „tablouri” – parafrazând titlul cărţii, ca într-un zbor, din secvenţele date de bătăile aripilor unui fluture – în care, pe rând, personajele (capitolele poartă, de altfel, numele celor cărora le sunt „dedicate”) ajung în prim-plan, „acţiunea” centrându-se pe fiecare dintre acestea, funcţie de cele relatate. Sunt, de asemenea capitole dedicate unui fapt/ unei întâmplări (Decizia, Manifestaţia, Reconcilierea) ori unui loc în care personaje din roman se întâlnesc pe drumul lor spre schimbare – Fântâna îndrăgostiţilor (la Fontana di Trevi din Roma), Palermo ş.a..

În fapt, deşi vorbim despre „frescă” cu „scene” care dau impresia de amplitudine, frământările ample se petrec cumva „pe fundal”. Şi nici nu avem de a face cu foarte multe personaje care pătrund în prim-plan. Pe de altă parte, personajele al căror destin este urmărit în acea etapă a vieţii lor, deşi nu sunt  descrise din punct de vedere al trăsăturilor fizice apăsat/ detaliat de autor (Mohamed Salmawy le „punctează” doar fulgurant, câte o trăsătură-două, fie legată de statură, de privire, de aspect ş.a.), ci mai curând prin felul lor de a fi, prin trăsături de caracter, prin ce gândesc şi făptuiesc, ajung să aibă „imagini” care par bine conturate, menite a convinge în ochii cititorului. Până şi ce am putea numi „substratul” „politic/ social” este „pânza” pe care se aşterne „partitura” personajelor. Personajele din politică/ aparatul represiv apar doar arareori, când sunt autorul le oferă un loc, scurt, în naraţiune.

Pe scurt, totul începe cu călătorie cu avionul a unei renumite creatoare egiptene de modă către Italia, unde avea să fie parte la un eveniment de anvergură în domeniu. Douha el-Kenani pleacă spre Roma ca o femeie cu o căsnicie (cu un ministru ipocrit, dar şi jalnic ca bărbat) ratată, şi fără copii, blazată, singură/ însingurată, fără chef de ce însemna viaţa socială de care avea parte. În avion se întâlneşte cu profesorul Achraf el-Zeini, un opozant al guvernului din care făcea parte soţul său. Întâlnirea aceasta o transformă cu totul, dintr-o crisalidă fără culoare într-un fluture cu aripile larg deschise, care lasă loc dragostei/ pasiunii în viaţa sa, dar se şi rupe de felul în care trăise până atunci, divorţând, dăruindu-se total luptei conaţionalilor săi pentru schimbare, fiind chiar arestată ş.a..

Apoi sunt tinerii care nu mai vor ca viaţa lor să curgă în acelaşi fel ca până acum, vor să creeze un nou drum pentru Egipt, desprins de felul în care mergea ţara în acei ani, fiecare având propriile căutări. (Amintim doar de fratele lui Ayman, aidoma atâtor alţi tineri egipteni care căutau să-şi găsească un drum al lor, nu reuşeşte să îl afle în ţara de origine, şi, dorind să „evadeze”, este înşelat de o presupusă femeie de afaceri din Kuweit şi un „intermediar”, care îi iau banii munciţi cu greu şi-l împing într-o viaţă pe care nu şi-o dorise, de prostituat, pentru a-şi câştiga altă sumă, cu care, poate, să plece.) De pildă, după ce a aflat că soţia tatălui său nu-i era mama naturală, Ayman o caută, şi în final o găseşte – cu ajutorul mamei prietenului său, lui Hassan –, pe cea care-i dăduse viaţă. Dar toţi doresc schimbarea ţării: Hassan şi prietena lui, Hala, Ayman şi Salwa, tânăra jurnalistă care, în timpul protestelor, o intervievează pe Douha în Piaţa Tahrir, vorbind despre necesitatea schimbării în Egipt. Iată o discuţie dintre Ayman, care îşi făcuse un scop din a o căuta pe mama sa. Acesta îi spune lui Hassan: „Vreau să ştiu cine sunt. Să-mi înţeleg originea. Să-mi găsesc mama. Nu compara viaţa ta cu a mea…”. Hassan îl întrerupe, spunându-i: „Te înşeli! Şi eu îmi caut mama. Mama mea esenţială, mama noastră a tuturor. […] Tu îţi cauţi calea. Şi eu. Tată ţara îşi caută calea.”. Şi, desigur, să nu uităm de Achraf el-Zeini (care a determinat schimbarea radicală nu doar a femeii cu care, în final, va rămâne, ci a contribuit şi la schimbarea ţării sale), cel care spunea: „Poporul egiptean, atât de vechi, merită o viaţă mai bună decât trista existenţă impusă de acest partid corupt…”… etc.

Sigur, sunt şi alte personaje care „ajută” la construcţia naraţiunii, la crearea unor contraste. Sau la conturarea mai limpede a unor trăsături a unora dintre personajele de prim-plan. Am amintit-o pe presupusa femeie de afaceri din Kuweit şi pe „intermediarul” care l-a lăsat fără bani fratele lui Ayman, apoi părinţii acestuia – tatăl şi mama sa naturală, mai este ministrul, soţul lui Douha, Talaat, fratele ei. Sau cele două prietene ale ei, Effat şi Mouchira. De pildă Effat, care considera că are o viaţă aşa cum îi plăcea, neavând timp liber din cauza orelor din cluburi şi a celor petrecute în „activităţi sociale”, întrebată de Doha, care simţea cum viaţa ei nu era deloc ce îşi dorea, dacă nu simţea un gol, îi răspunde: „Despre ce gol vorbeşti?! Eu caut acel gol, nu am un minut de libertate!” Pe de altă parte, Mouchira, profesor universitar, era aproape de tineri, milita pentru drepturile omului şi idealurile celor care voiau schimbarea, participând la proteste, fiind şi ea arestată ca şi Douha, prietena sa. Douha, cea prin care (şi datorită întâlnirii cu Achraf), între altele, este subliniată, simbolic, şi ideea de metamorfoză de la stadiul de crisalidă la fluture, atât a sa, cât şi a altor personaje, dar şi a ţării are, în viziunea autorului, cel mai apăsat rol în naraţiune. Motivul fluturelui apare, de altfel, adesea în carte, dar prin Douha capătă o altă consistenţă, devenind aproape un personaj. La un moment dat, după discuţia cu Achraf, după ce ajunge să îşi spună că felul în care vedea ea creaţiile de modă, mai departe decât ar fi trebuit de esenţa a ce înseamnă a fi egiptean, Douha găseşte o carte despre fluturi care o fascinează. Începe prin a afla că, din câte se ştie cea mai veche scriere despre fluturi este a unui egiptean, până când, uimită fiind de „un fluture egiptean autentic, care poate fi o sursă a creaţiei” sale, fluturele-tigru, îşi spune că ea „trebuie să fi fost un fluture-tigru într-o viaţă anterioară. Sau era chiar acest fluture în viaţa ei actuală.”

Mohamed Salmawy reuşeşte, fără a recurge la descrieri ample de locuri din ţara sa (mai detaliat par, la un moment dat descrise, de pildă, unele dintre locurile din Italia, prin care trec Douha şi Achraf) la portrete en detail, şi apăsat conturate ale personajelor sale, să creeze impresia cititorului că îi vede pe protagonişti „călătorind”/ manifestându-se pe o scenă amplă, a unui Egipt măcinat de nemulţumiri, aflat în pragul unei explozii sociale de anvergură. Doar la final întâlnim scene ca aceea în care Achraf vorbeşte în faţa a „cinci mii de persoane”, ori ca acestea, în care apar „mulţimi”: „Mulţimea îmbrăcată în negru umplea străzile. Scena era grandioasă şi canalele media se grăbeau toate să o filmeze Douha se simţea în familie. Avea impresia că ştie pe fiecare dintre manifestanţi. Hainele ei negre erau simbolul acestui sentiment de familiaritate între ea şi ei”. Sau: „Nu era decât ora zece, dar mulţimea, deja compactă, bloca strada. «Zi de ruşine pentru Senat, poporul în doliu nu tace!» «Senatul domină, domină. Şi poporul asudă ca măgarii!»”

Din „secvenţe” care par, iniţial, fără legătură, cu personaje care par că nu au mai nimic în comun, se ajunge ca, în cele din urmă, toate să „curgă” spre un final în care îşi găseşte fiecare locul într-un tablou, ca o imagine din frame-uri ale societăţii egiptene privită din diferite unghiuri. Este de remarcat şi felul în care Mohamed Salmawy ştie să „împletească” nu doar drumurile personajelor între ele, ci şi modul în care le „aşează” în tabloul social general.

O carte care aduc în faţa cititorilor de limbă română, prin strădania Marianei Stancu, care a păstrat fluenţa scriiturii, o „poveste” despre o cultură şi o lume totuşi mai puţin cunoscute la noi, un scriitor egiptean contemporan interesant.

 

Mohamed Salmawy, Aripile de fluture, traducere de Mariana Stancu, cuvânt înainte (Radiografia zborului) de Valeriu Stancu, Editura Cronedit, Iaşi, 2016, 224 p.

[1] Până acum a publicat 30 de volume de diverse facturi, între care 12 piese de teatru.

[2] A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din ţara sa, secretar general al Uniunii Scriitorilor Arabi, este secretarul general al Uniunii Scriitorilor din Africa şi Asia, membru al Comisiei Înţelepţilor care are însărcinarea de a concepe/ redacta noua Constituţie, fiind desemnat purtătorul de cuvânt al acesteia. Decorat de preşedinţi şi capete încoronate din mai multe ţări, are la activ cele mai prestigioase premii literare/ culturale din Egipt.

[3] Organizaţia Egipteană pentru Drepturile Omului a vorbit, documentat, despre 567 de cazuri de tortură făcute de poliţişti/ siguranţă, inclusiv 167 de asasinaţi între 1993 – 2007.

[4] De pildă, într-un document care vorbeşte şi despre sumele acordate ca ajutor Egiptului, inclusive după căderea lui Mubarak, dar şi despre diverse alte aspecte, citim: “The United States has provided significant military and economic assistance to Egypt since the late 1970s. Successive U.S. administrations have justified aid to Egypt as an investment in regional stability, built primarily on long-running cooperation with the Egyptian military and on sustaining the 1979 Egyptian-Israeli peace treaty.”, scria Jeremy M. Sharp, Specialist in Middle Eastern Affairs, într-un document intitulat Egypt: Background and U.S. Relations, apărut pe 8 februarie 2018 (Congressional Research Service – pregătit pentru membrii şi comisiile din Congres), adăugând, puţin mai jos: “U.S. leaders also have consistently expressed concerns about governance and human rights in Egypt, and differences over these issues have tested bilateral relations repeatedly in recent years. The United States encouraged Egypt’s long-serving president Hosni Mubarak to step down in 2011 in the face of a popular uprising, and revised U.S. assistance programs two years later, when the Egyptian military intervened to oust Mubarak’s elected successor, Muhammad Morsi, amid popular demands.”

Revista indexata EBSCO