Aug 20, 2018

Posted by in Varia

Valentin TALPALARU – Compresa revistelor

 

Căldură mare, monșer! Noroc de niscai invitații pe la Galați, în coasta Dunării la Salonul de carte Axis libri ori sub pulpana pădurii de la Vorona, unde vom duce trai netihnit de început de iunie. Și după aia? Că revistele nu dau nicidecum semne de somnolență caniculară drept pentru care înfigem cu bărbăție degetele în bietele taste spre a vă sugera ceva popasuri literare. Să începem cu România literară. De unde vă mai prezentăm lista victorioșilor scriitori văleat 2017 (chiar dacă veștile rele circulă ca prîsnelul iar domniile voastre le cunoașteți deja).  Debut: Alexandru Done, cel al minorităților: László Bogdán, traduceri Tudora Șandru- Mehedinți, literatură pentru copii: Olga Delia Mateescu, critică, eseu etc: Ion Simuț, premiul special: Niculae Gheran și Alexandru Niculescu, poezie: Eugen Suciu, proză: Andrei Cornea. Asta pe scurt și cu precizarea că USR nu a acordat în acest an Premiul Nobel. Gata cu șaga și să trecem la lucruri mai grave. Cum ar fi intrarea în veșnicie a lui Philip Roth, despre care toată lumea avizată au ba spune că ar fi meritat cu asupra de măsură premiul amintit. (Asta în condițiile în care rîvnitul premiu s-ar da numai pentru calitatea operei…) Fac oficiile de rămas bun Cristina Chevereșan, Cristian Pătrășconiu și George Volceanov. „Liniște va fi și la acordarea Premiului Nobel pentru Literatură anul acesta. Cineva, acolo sus, printr-o ironie a sorții (cât de potrivit!) a vegheat ca anul trecerii lui Philip Roth să fie unul de răgaz și de meditație, netulburat de inutilele, ultra – mondenele, ridicolele controverse. Nimic nu e întâmplător, sau poate doar așa ne place să credem. Mi-l imaginez din nou pe artistul – păpușar chicotind pe undeva, de dincolo de futilitate. „Așa știm că suntem în viață: ne înșelăm. Poate  ar fi mai bine să nu ne mai intereseze să avem dreptate în ceea ce-i privește pe oameni și să ne bucurăm, pur și simplu, de călătorie.” Am citat din articolul semnat de Cristina Chevereșan. Iată că ne-am lungit cam mult neglijînd alte texte demne de atenția domniilor voastre precum cel semnat de Nicolae Scurtu despre nedreptățitul Demetru Iordana, serialul comentariilor eminesciene al lui Alex Ștefănescu sau textul critic al lui Răzvan Voncu la cartea lui Ioan Groșan. Și am putea continua. Dar nu ne îngăduie noul număr din Viața Românească din care ne ispitesc, printre altele, exercițiile de luciditate ale lui Ovidiu Iancu sub genericul Utilitarismul – ipocriziile școlii românești. Care or fi acestea? Una cum că profesorii au prea mult timp liber, cam multe vacanțe, scrie autorul. Și continuă:„(…) ideea unora e că profesorul muncește numai atunci când se află în fața clasei sau când corectează teste, teze ori își evaluează cursanții într-o formă sau alta. (…) Bănuiesc că un șofer devine șofer bun conducând. Un profesor devine profesor bun,însă, nu în cele cîteva zeci de minute pe care le petrece în fața elevilor ori studenților săi, ci în urma zecilor și sutelor de ore pe care le petrece singur, în compania cărților și ideilor.” Și demonstrația continuă. Iată și o urmare pe măsură, articolul lui Ștefan Ion Ghilimescu despre Critică și filologie la Șerban Cioculescu. Ca să accelerăm interesul eventualilor cititori iată ce vor trebui să vizeze în respectivul eseu: „Ceea ce îmi propun cu adevărat este doar o scurtă ochire asupra unei constante a criticii lui Șerban Cioculescu, și anume asupra apetenței ei deosebite pentru orizonturile filologiei, cercetării etimologice și erudiției implicite.” Nu ocoliți nici  prozele  lui Marian Ilea sau Traian Dobrinescu, aceasta din urmă un fragment din romanul Nu te opri, nu te întoarce, vol. 2. Și fuga la Ateneu, unde Ovidiu Ghidirmic ne aduce Încă o dovadă că Vasile Alecsandri nu s-a născut în anul 1821. Cunoscutul critic și istoric literar argumentează cu articolul (relativ recent n.a.) lui L. Chiscop, Alecsandri în cea dintâi reconstituire genealogică, în care este prezentată lista descendenților vornicului Vasile Alecsandri. Nu continuăm dezvoltarea argumentului, dar facem precizarea că acest articol a apărut în revista noastră în septembrie 2017. Dan Petrușcă ne invită să citim împreună cu domnia sa o carte apărută la Polirom prin 2002: Cum să înțelegem Biblia, semnată de André LaCocque și Paul Ricoeur. Ar rezulta, ca ipoteză, că autorul Cântării cântărilor ar putea fi o femeie. Și de aici, pretextul eruditului de a „balada” pe tema respectivă, interesant și documentat. Facem un binemeritat și așteptat popas la pagina de poezie împreună cu Cătălin Negoiță: „Regula de aur e să pleci departe,/Trage ușa iute, să nu mai aud/Hohotul retoric, de credințe sparte,/Într-o noptieră cu albastru ud.//Știu că sunt ambiguu, nu lua în seamă/Scâncetul nădejdii ce se face scrum,/Vezi că sticla nopții într-un tren te cheamă/Și vagonul însuși se transformă-n fum.” (Departe pe sticla nopții).Nu o neglijăm nici pe Maria Pilchin: „sunt rusoaică la bucurești/și româncă la moscova/dar în patul tău/sunt femeia de iubit/femeia de atins/femeia de legănat/femeia de înțeles” (femeia de iubit) Un virus dramatic bîntuie prin Teatrul „Bacovia” ne încredințează Carmen Mihalache: Complexul Antigonei, referindu-se la Festivalul băcăuan de recitaluri actoricești din luna aprilie. Cu o listă impresionantă de aspiranți la premiile rîvnite, premii pe care nu le enumerăm din motive clasice de spațiu. Drept pentru care facem și trecerea la Argeș, unde amicul Dumitru Augustin Doman,darnic cu spațiul pentru proză și poezie ne propune un regal literar din care nu putem alege decît cu păcătoasă subiectivitate ( și nici aceea suficient de subiectivă!) așa că  „ciupim” nițel din textul lui Petruț Pârvescu: „…de acolo/din SUS de dud/priveam cum trece dom’ învățător pe uliță/și nu mai strigam/auzeam așa/oarecum târziu ca prin somn dimineața (multă vreme în urmă…)/pe tata/pe stalin fanfara și popa/doar căruța aceea cu boii albi la pas/urca liniștită în duminica floriilor spre biserică!..”(duminica floriilor). Apoi din Florian Stanciu: „Erai planeta mea/de-atâta rotire/în jurul tău/mă săgeta inima/mă mistuiau de dor/clipele zilele nopțile” (Eros) și Radu Cange: „ Vei scrie întâi/titlul poemului,/ca, în tumultul inspirației,/să nu-l uiți.//De asemenea, să nu uiți/Filosofia compoziției,/ te va certa domnul Poe.//Apoi, pricepe și tu/fenomenele care cad/peste sufletul tău:/ploi, trăznete și fulgere,/ninsori bogate și inundații.” (Tehnică). Numărul proaspăt din Feed Back , revistă de experiment literar, pare mai mult o antologie de nume ilustre din literatura națională și universală. Un număr necesar din cînd în cînd, cu raportare la repere clasice, echilibru necesar într-o paradigmă corectă a literaturii. Iată că în acest număr lipsesc la strigarea catalogului poeții tineri, cei pe care revista îi scoate miraculos dintr-un joben pe care îl credeam inepuizabil! Repet, nimic de reproșat, ba mai mult, un număr cu substanțiale traduceri din Pessoa, Baudelaire, asezonate cu eseuri cu „greutate” despre opera lui Dante, Eminescu, un grupaj substanțial din poezia Anei Blandiana, asociația Brâncuși – Blaga și lista poate continua, fac necesare escale de lectură la fiecare pagină. De altfel și editorialul este cu adresă: Poezie și aristocrație. Ne bucură evocarea lui Adi Cusin ca și recuperarea unui text despre Miguel de Unamuno (pe care îl știam din perioada studenției, text discutat de cei doi buni prieteni, poeți și traducători din spaniolă Daniel Lascu și Corneliu Popel în camera 31 a căminului din Tîrgușor Copou!). Nu ne despărțim de revistă înainte de a vă reaminti poemul Anei Blandiana care trecea din mînă în mînă înainte de 89 și despre care este o poveste arhicunoscută: „Eu cred că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniștea/În care așteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Pînă aproape de moarte,/Cu siguranța/Că vom mai fi în stare să ne naștem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal./Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltîndu-se?” (Eu cred).Contemporanul este foarte primitor cu ieșenii. Una dintre dovezi este pe pagina a patra, unde Bogdan Crețu ne invită la o relectură sau o lectură – pentru cei care nu au reușit să o procure pînă acum – a cărții lui Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei. Este, în opinia criticului, „de departe cea mai bună carte despre Blecher de până acum.” Și asta, continuă autorul, pentru că valorifică, printre altele, corespondența, „umplând amplele spații albe”, „deprinde logica existenței  personajului, modul său de a se raporta la lume.” Pe pagina dimpotrivă, Mircea Platon continuă serialul privind Iașul – capitală de război și „închegarea neamului românesc”plecînd de la cartea lui N.A. Bogdan care se oprește la agitata viață a burgului între 1916 – 1918.  Un puzzle de evenimente, zvonuri, personaje care completează o imagine a tensiunii și eforturilor de a menține pe linia de plutire situația. Și pentru că tot scriem despre ieșeni, iată și comentariul pertinent și obiectiv al lui Constantin Coroiu la volumul Posteritatea critică a lui E.Lovinescu semnat de Eugen Simion, volum bine primit și comentat de critica literară. De altfel, mai deunăzi, academicianul Eugen Simion a susținut o prelecțiune la Iași pe această temă încît contăm și pe memoria proaspătă a celor care au citit cartea sau au audiat prelecțiunea. Nu se putea o continuare mai adecvată precum cea a lui Alexandru Surdu: Maiorescu și maiorescienii. Și gata, facem o ultimă escală la Ramuri pentru a vă convinge să nu ratați un număr dens, cu suficiente propuneri pentru toate gusturile. Noi ne oprim (dar nu și domniile voastre) la un studiu al Gabrielei Gherghișor despre Imagini de fanarioți de prin cronice bătrâne. Imagini care, preluate de imaginarul românesc, nu au o bună și merituoasă faimă. Ba…Ne oprim, de dragul cancanului, la clevetitorul și bunul de gură și de peană, Ion Neculce. Iată-l intrat în malaxorul cronicarului pe dumnealui Dumitrașco Vodă Cantacuzino: „Dumitrașco- vodă era un om bătrân, grec, țărigrădean de neamul lui, de Cantacozonești.(…) Și era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și dup-aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aice își luasă o fată a unei rachierițe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Anița, țiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de o ține în brați, de-o săruta și o purta cu sălbi de galbeni(…)” Sperăm că v-am trezit papilele lectoriale, așa încît ne grăbim spre o abluțiune cu parfumul de tei nebuni ai verii ( cum ar spune regretatul și uitatul Vicențiu Donose!).

Revista indexata EBSCO