Aug 20, 2018

Posted by in Varia

Radu ȘERBAN – Detalii necunoscute din viața lui Nichifor Crainic. Gînditorul de la Icland și CeRghid

 

Lumea are nevoie de povești, uneori mai adevărate chiar decât arhivele tălmăcite și răstălmăcite. Nu mă voi referi la controversatele întâmplări din decembrie 1989, ci la unele mai vechi.

Am citit, cu interes, din ce s-a scris despre Nichifor Crainic și din ce a scris Nichifor Crainic, dar ceea ce știu din familie, dintr-un unghi „lumesc”, proiectează o rază de noutate pe legendarul portret al academicianului ce a descoperit „strălucitoarea mistică ortodoxă”.

Îmi asum riscul acestui text, din două motive: unul pentru că am avut șansa, în familie, să aud lucruri „lumești” despre Crainic – transfug în Transilvania, iar al doilea pentru că, prin contrast, se va reliefa, mai pregnant, valoarea scriitorului teolog, în dualitatea „oarecare – cineva”.

Fără a leza memoria marelui gândirist și fără preteriţiune, preţuiesc în intimitatea mea șansa de a fi avut acces involuntar la ineditele detalii despre cel ce impresionează prin profunzimea „gândirismului” său.

Disimulat în spatele bărbii și a numelui Ioan Vladimir Spânu, pe 17 octombrie 1946, Nichifor Crainic ajungea în casa preotului Matei Morușca, din comuna Iclandul Mare, judeţul Mureș[1]. Despre modul cum a ajuns acolo am ușoare semne de întrebare. Ar fi prea simplu să credem că l-a dus, fără vreo avertizare prealabilă, ginerele său, preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid. Eu nu exclud o „filieră” prin fratele lui Matei, fostul episcop din America, Policarp Morușca. Cunoscându-l bine pe bunicul Matei, nu-l cred în stare să fi acceptat așa ușor un oaspete, fără explicaţii, mai ales că era văduv, iar fiica sa cea mică, Aurelia, îi gătea, îi spăla, ba chiar făcea pe „cantorul” la unele vecernii.

Fapt este că l-a acceptat, iar cel mai mult a avut de suferit fiica sa, Aurica, orfană de mamă de la 19 ani, din 14 august 1941, plină de grijă faţă de tatăl ei. De-acum, avea să slujească la doi bărbaţi.

„Cum să mă mărit, că n-aveam timp să ies din gospodărie, de atâta treabă?!”. Nichifor Crainic nu căra nici măcar o găleată cu apă – povestea Aurica. Avea pretenţia să-i pună masa, să-i spele vasele și lenjeria, să-i aștearnă patul, era mai sever decât tatăl ei. Aurelia își încetase serviciul la poșta din Iernut, tocmai pentru a face menajul în casa tatălui, la Iclandul Mare, deși absolvise liceul la Reghin și muncise cu râvnă la poștă.

Spânu picase ca din senin, parcă din întuneric, să-i facă „zile negre”. Se dădea drept refugiat din Bucovina, iar Aurica îi spunea „unchiule”. După ce i-a respins repetatele avansuri, Aurica nu a mai rezistat și i-a replicat: „îi fi dumneata om deștept, dar cu mine te porţi ca un porc!”.

Alerga prin zăpadă la pivniţa de sub „găbănaș” să scoată cartofi și morcovi din nisipul îngheţat la suprafaţă, să-i facă supe și tocăniţă cu rântaș. Tăia câte o găină, sau scotea carne de porc de la borcan, dulceaţă și compot din cămară, să-l servească pe oaspetele de onoare, se scula în zori să măture zăpada până la fântână și la „conie”, de unde fugea cu mâncarea la clădirea separată, în sufrageria unde așteptau cei doi bărbaţi cu barbă.

În mărturisirile sale, Crainic susţine că „pe preotul Morușca l-am determinat în special să se ocupe mai de aproape de lumea bolnavă[2]”. În mod evident, erau declaraţii menite să înduioșeze anchetatorii, spre a-și proba cumsecădenia. În fond, mai în vârstă decât Crainic, preotul știa de mult ce are de făcut, iar la el și fiica sa, Aurelia, veneau oamenii din sat pentru leacuri și ajutoare. Mai mult, ea își făcuse obiceiul să ducă fiecărei lăuze o cremă de zahăr ars. Numai că ministrul Crainic îi ocupa acum tot timpul, cu pretenţiile sale. De multe ori, ca s-o îmbuneze, îi spunea că va fi eroina principală a unui roman pe care îl va scrie.

În ianuarie 1947, de Sfântul Ion, fiica poetului Crainic, Nini, proaspăt căsătorită cu Alexandru Cojan, a intenţionat să vină cu soţul la Icland, de onomastica tatălui, dar iarna grea i-a întors din drum. Aurica se pregătise cu grijă, să-i găzduiască.

Ridic și aici un semn de întrebare: nu cumva preotul Matei nu a vrut să-l mai ţină, tocmai pentru că-i sesizase avansurile la adresa fiicei sale? Așa se face că, la 30 aprilie 1947, după mai bine de o jumătate de an, Crainic a plecat la Cerghid, la fostul său student, preotul Ioan Sămărghiţan. Iată cum îl descrie ginerele lui Crainic, Al. Cojan, pe preotul Sămărghiţan : „…un om de o deosebită nobleţe sufletească, un adevărat apostol care, cu toate suferinţele prin care trecuse în cei cinci ani de închisoare, avea seninătatea împlinirii unei mari misiuni creștine: adăpostirea unui om hăituit de semenii lui” .

Acolo la Cerghidul Mare, o altă fiică a preotului Matei, preoteasa Constanţa, avea să-i facă menajul, în timp ce se îngrijea de cei cinci copii ai ei. Crainic a stat la Cerghid mai puţin de o lună, până în 24 mai, când l-au arestat. Tânărul învăţător Ioan Șerban îl însoţea „pe coclauri”, în acea primăvară blândă, ascultându-i cu interes părerile și povestirile fostului ministru, după cum ne relatase mult mai târziu nouă, copiilor săi. Îi arătase învăţătorului caietele cu poezii și un studiu despre poezia românească în manuscris, cu o scriere caligrafică.

Dacă la Icland nu se știuse cine este, la Cerghid, învăţătorul știa, deci cu atât mai mult se simţea marcat de personalitatea ministrului, academicianului și scriitorului Crainic. Îl aprecia, îl stima, i se părea fascinant, prin talentul oratoric, prin erudiţie, prin forţa ideilor. Vorbeau în taină și despre fratele preotului Matei, episcopul Policarp, „făceau politică”, dar Crainic se ferea să critice noul regim la putere. Învăţătorul Ioan (cel ce urma să-mi fie tată) ne-a vorbit întotdeauna cu admiraţie despre Crainic. Ne-a povestit cum îi ducea pachete cu merinde, mai târziu, la închisoare, la Aiud și cum i-a strecurat un bileţel în mâncare.

După arestare, manuscrisele lui, rămase în casa preotului Sămărghiţan, au fost predate în taină părintelui Arsenie Boca, la Mănăstirea Sâmbăta, unde le-au ascuns.

Tata a evitat să ne dea detalii despre Crainic, până târziu, după decembrie 1989.

Nichifor Crainic se născuse exact cu 100 de ani înaintea zilei marii schimbări din România, respectiv la 22 decembrie 1889. După eliberarea sa în 1962, părinţii noștri vorbeau tot în șoaptă despre el și despre vizitele sale la Cerghid, căci vremurile nu se limpeziseră.

Îmi vin în minte alegaţiile tot mai frecvente de atunci, precum că Nichifor Crainic pactizase cu comuniștii, scriind „la comandă”, ca preţ al eliberării sale. Lucruri mărunte despre oameni mari!

În liceu, când am învăţat despre Nichifor Crainic, drept întemeietor al „gândirismului”, am mers bucuros acasă, confirmându-le părinţilor reabilitarea sa și includerea în manualul de română, chiar dacă era tratat mai degrabă ca o personalitate controversată, care a cochetat cu legionarii, dar cu talent literar! Puteam vorbi cu voce tare despre el, de acum – gândeam eu.

Îndrăznesc spre final o nouă disociere de arhivele „tălmăcite și răstălmăcite”. Îmi rezonează în memorie numele (n-am să-l dezvălui) și casa celui care l-a „pârât” pe Crainic. Povești? Atunci, mă întreb, de unde accepţiunea că Nichifor Crainic s-a autodenunţat, sau mai rău, l-a convins pe preotul Sămărghiţan să-l denunţe?

Tușa Tiţi, preoteasa, susţinuse că l-au arestat pe câmp, unde era cu copiii. El, însă, declarase în memorii că s-a autodenunţat, pentru a-i ușura viaţa preotului Sămărghiţan. Atunci, de ce a făcut preotul cinci ani de închisoare? Nu mi-am propus să fac anchete, ci doar să spun o poveste, pe atât de adevărată pe cât o știu.

Dacă s-a autodenunţat, de ce îi spusese, în închisoare, celui ce trebuia să-l ducă la Hodoș Bodrog: „n-a fost să fie”? Și-ar fi dorit, dar de ce tocmai la Hodoș Bodrog?

De ce nimeni nu vorbește de filiera Policarp? Este „schematizată” varianta că preotul Ioan l-a dus, pe nepusă masă, la socru-său. Oare nu cumva Policarp l-a îndrumat? Acel Policarp ce slujise ca arhimandrit între 1925 – 1935, tocmai la mănăstirea Hodoș Bodrog.

Asumându-mi imaginea unor „lucruri mărunte despre oameni mari”, constat și eu că academicianul Crainic se dorise un „crai”. Poate că astăzi, cu mișcarea ”#Me Too”, s-ar fi spus mai multe. Sau poate se vor mai spune, căci instinctele sale, plecând de la cel al foamei, ce i-a inspirat superbe versuri, l-or fi inspirat și prin alte sate transilvane la eseuri romantice. Genialul Roman Polanski a fost exclus din Academia Oskar, dintr-un motiv lumesc. Pe academicianul Nichifor Crainic l-a scutit de blamul public o curajoasă fiică de preot, care a știut să-i reziste cu fermitate avansurilor „lumești”. Prozaicul face parte din viaţa tuturor, fie ei academicieni sau genii.

Raţionamentul circular (circulus in probando) adică susţinerea unei afirmaţii prin repetarea ei în formă diferită, nu-mi dă convingerea că s-a autodenunţat, însă nici nu pot contesta acea variantă, cum nu pot contesta arhivele „tălmăcite sau răstălmăcite”, căci mama, trecută la cele veșnice pe 9 decembrie 2003, nu mai spune nimic.

Niciodată însă nu voi uita că fiica mai mică a preotului Matei se călise în iarna aceea, respectând voinţa tatălui, dar înfruntând avansurile „craiului” Crainic, pentru a-și ajuta apoi sora, preoteasa Tiţi, în Cerghid, la creșterea copiilor, următorii cinci ani, cât preotul Ioan a stat la închisoare.

Aurelia, mama, mi s-a părut întotdeauna o alcătuire aproape ireală între gingașa fiinţă cu voce de înger și gospodina tenace care, la repezeală, când venea un musafir neașteptat, ca Vladimir Spânu, prindea o găină, îi tăia gâtul ţinându-i aripile sub picioare și, una-două, făcea o supă limpede cu găluști și o tocăniţă. Amalgamul între fiinţa angelică ce ducea lăuzelor cremă de zahăr ars, și dârza fiică de moţ înfruntându-l pe vulcanicul Crainic – aceea a devenit mama.

Gândind la suferinţa mamei din iarna lui 1946-47, iertată-mi fie îndrăzneala retorică: oare ce trăsătură de caracter îl adusese pe Crainic în trainicul Palat Mogoșoaia, unde și-a încheiat socotelile pe pământ, sub regimul ce-l oprimase?

[1] A nu se confunda cu cealaltă comună Icland, din același județ

[2] Florin Duțu, „Mistica ortodoxă și schimbarea la față a teologiei românești, București 2014, pg. 285.

Revista indexata EBSCO