Aug 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Constantin BOSTAN – Emil Panaitescu și Dictatul de la Viena (I)

 

Fost elev al Şcolii Române din Mama-Roma (Accademia di Romania a Roma) în chiar prima serie de bursieri (1922-1924) şi, ceva mai târziu (1929-1940), destoinic director al acestei prestigioase instituţii înfiripate prin visul lui Vasile Pârvan şi Duiliu Zamfirescu, precum şi prin tenacitatea lui Nicolae Iorga, întru desăvârşirea celor mai merituoşi licenţiaţi ai României Mari, istoricul, arheologul, filologul şi filosoful Emil Panaitescu (11 febr. 1885 – 20 febr. 1958) a lăsat în urma sa nu numai comorile unui om devotat studiului şi cercetării, ci şi inestimabila copie a certificatului nostru de latinitate: Columna lui Traian.

Colaborator apropiat al Reginei Maria întru traducerea şi promovarea scrierilor sale, profesor de Istorie Antică la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj (din 1925), director al Institutului de Studii Clasice şi al Muzeului de Arheologie din inima Transilvaniei (1929-1932), deputat în câteva legislaturi şi – în final de carieră – consilier cultural în cadrul Legaţiei României de pe lângă Sfântul Scaun, Emil Panaitescu a avut totuşi şansa de a muri în exil italian (Roma) şi nu într-una din temniţele comuniste, ce au grăbit sfârşitul multora dintre personajele pe care le veţi întâlni în aceste file memorialistice, înmănuncheate de autorul lor sub titlul: Pierderea Clujului [1]

N.B. Pentru a asigura fluiditate lecturii, am evitat pe cât posibil notele de subsol, optând pentru întregirea informaţiei necesare între paranteze pătrate.

 

*

25 august 1940. Mi-am lăsat soția și copiii la Saltino (Valllombrosa – Toscana) și m-am grăbit spre țară. Din ziarele italiene, elvețiene și din Pester Loyd de la Budapesta se vede foarte limpede că vom pierde o bună parte din Transilvania și chiar Clujul.

26 august [1940]. La Venezia tot ce văd prin ziare mă împinge la drumul spre țară. Simt că se apropie umilitoarea și pentru noi nedreapta soluție a arbitrajului, astfel precum a fost continuu strecurată nu numai în ziarele italiene și germane, dar și în cele elvețiene.

27 august [1940]. Sosit seara la București. Am mers direct la Hotel Ambasador, unde am avut impresia că erau foarte mulți germani. Am ieșit numai până la cofetăria Nestor. Lume puțină și am impresia că sunt figuri triste. Aș vrea să fie numai impresia mea.

August, 28, miercuri. De fapt atmosfera la București este îngrijorată, dar nu simt, nici din ziare, nici de la puținii cunoscuți pe cari îi întâlnesc, atitudinea sau conștiința că suntem în fața marii primejdii. Se pare că nimeni nu-și dă seama că după încetarea conversațiilor între delegația ungară și cea română la Turnu Severin [în noaptea de 24/25 august], va putea interveni imediat soluția arbitrajului. La ce s-o fi așteptând guvernul român? [Prim-ministru: Ion Gigurtu; ministrul Afacerilor Străine: Mihail Manoilescu.]

După cum s-au desfășurat lucrurile nu rezultă că d[om]nii Gigurtu și Manoilescu au înțeles destul de bine ce li s-a spus de către Hitler la Berchtesgaden[2] și de către Mussolini la Roma [în 26-28 iulie]. Altfel n-ar fi putut declara prin ziare că sunt „foarte satisfăcuți“ și că au speranța unei reușite.

De altfel, la 17 august ministrul [nostru plenipotenţiar în Italia, Raoul] Bossy îmi spunea la Roma (ultima dată când l-am văzut înainte de a pleca spre țară) că Italia nu ar voi să se ajungă la arbitraj.

Îl văzuse pe contele [Galeazzo] Ciano[3], care se arătase „înțelegător, amical și cu multă compătimire pentru situația României“. Am atras chiar atunci, imediat, atenția d[omnu]lui Bossy că această atitudine nu poate fi interpretată decât într-o singură formă: vom fi obligați să primim un arbitraj la Viena, ca și Slovachia [care, la 2 nov. 1938, potrivit planului hitlerist de dizolvare a Cehoslovaciei, a pierdut teritorii în favoarea Ungariei]. D-l Bossy crede însă că Italia nu vrea să ne piardă prietenia și de aceea nu poate fi pentru arbitraj. Și de această dată actualul ministru al țării noastre la Roma se înșeală, cum s-a mai înșelat și în alte împrejurări. De altfel și predecesorii, [Duiliu] Zamfirescu și [Ion] Lugoșianu, nu dădeau toată atenția la ceea ce le spunea contele Ciano și de aceea deseori se înșelau.

August, 29, joi. Merg la Ministerul Educațiunii Naționale pentru chestiuni ale Școlii din Valle Giulia [noul sediu al Şcolii Române din Roma, situat în parcul Valle Giullia şi inaugurat la 10 ian. 1933].

Văd pe prof. Al. Marcu [italienist, doctor în Litere, traducător, viitor subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei Naţionale] și pe ministrul [Dumitru] Caracostea [critic, istoric literar, folclorist]. Amândoi foarte bine dispuși pentru Școală, dar la realizare merge foarte greu. Pentru o simplă chestiune a încadrării secretarului permanent al Școlii, d-l [Virgil] Vătășianu, ne ostenim de vreo două luni. Marcu cunoaște chestiunea bine, intervine hotărât, dar soluția tot întârzie[4]. Ce gravă este biurocratizarea la noi.

Pe la amiază aflu că ministrul de externe Manoilescu și Valer Pop [jurist, de câteva ori ministru, şeful delegaţiei noastre în negocierile româno-ungare de la Turnu Severin, din 16-25 august 1940) vor pleca după masă la ora 4 (16) la Viena, chemați de [Joachim] von Ribbentrop [ministrul german de externe].

Ziarele anunță că ministrul de externe al Italiei [Galeazzo Ciano] s-a întâlnit cu Ribbentrop și s-au dus la Berchtesgaden, la Führer. Pentru mine este limpede: s-au dus să prezinte nu formula arbitrajului asupra căreia sunt de mult înțeleși, ci linia de demarcație nouă în Ardeal, dintre Ungaria și România.

Pe cine întâlnesc dintre românii prieteni pe stradă este îngrijorat, dar nu-și dă seamă că suntem numai la câteva ore de sentința sfâșietoare. Unii sunt purtați cu gândul la o mediație, unde s-ar mai putea discuta.

Cât de enormă este necunoașterea marilor schimbări în politica europeană și a metodelor puterilor Axei [Germania, Japonia, Italia] se vede și din faptul că ministrul Manoilescu ar fi plecat la Viena și cu un important material documentar, care să-i servească la discuție. Sărmanul nu-și dă seama că nici nu va putea deschide vorba. Este totuși oribil de clar: Mussolini și Hitler au hotărât, iar Ciano și von Ribbentrop la Viena vor aduce la cunoștință decisiunea privitoare la ceea ce numesc ei litigiul dintre români și unguri privitor la Transilvania.

Seara, la Continental, sunt la aceeași masă cu Silviu Dragomir [istoric, academician, ministru secretar de stat în 4 guverne precedente], cu Traian Pop, profesorul de drept penal de la Cluj și cu directorul unei fabrici de la Turda, Beșa.

Simt și înțeleg că ar putea fi vorba de o schimbare în guvernul Gigurtu. L-am văzut pe profesorul botanist de la Cluj [Alexandru] Borza [ctitorul Grădinii Botanice] și este așteptat [Ioan] Lupaș [istoric, academician, deputat, fost ministru la Culte şi Arte]. Aşadar, combinații de acoperire cu ardeleni, de-ale regelui Carol al II-lea, pe care le pune la cale prin Silviu Dragomir, care a văzut și azi pe primul-ministru Gigurtu.

Sunt orele 9 ½ (21 ½), abia am început să mâncăm, Silviu Dragomir este chemat la telefon, se duce ca pentru o chestiune serioasă. Se întoarce mult îngândurat. Nu e vorba de remaniere, este convocat la un Consiliu de Coroană. Trebuie să meargă acasă și să aștepte un telefon, când i se va spune ora fixată pentru Consiliu în timpul nopții.

La acest Consiliu sunt invitați și Dinu [Constantin I.C.] Brătianu și Iuliu Maniu, acest din urmă ar fi să vină cu un tren special, și alții.

Ceasul cel grav pentru Transilvania.

Silviu Dragomir s-a dus acasă. Pe la 10 ½ ieșim și noi. Mult îngândurați. Traiana Pop și Beșa se duc acasă la Dragomir să aștepte rezultatul, eu mă duc direct la hotel. Rezultatul? Regele Carol al II-lea va primi arbitrajul de la Viena, astfel precum a primit ultimatum-ul [sovietic din 26 iunie 1940] pentru evacuarea Basarabiei [şi a Bucovinei de Nord].

Am ajuns să fim mai izolați ca niciodată în istoria noastră, politica și diplomația României au dus la situația că nimeni nu mai are încredere în noi. Fără aliați, fără prieteni, fără simpatii. Presa elvețiană, în special Journal de Genêve și Zürichen Zeitung, cari altădată ne-au sprijinit, dau dovadă de această oribilă atitudine protivnică nouă.

Oamenii slugarnici, lipsiți de cultură și de pricepere de cari s-a servit Regele Carol al II-lea nu puteau să contribuie decât la acest dezastru. Articolele plătite din presa europeană despre linia [fortificată] Carol al II-lea, care ar fi mai puternică ca linia Maginot [Franţa] sau Siegfried [Germania], căci „nici pasărea nu va putea trece“, toate aceste articole cu „linia de foc, de oțel și de suflete“ arată numai îndrăzneala și inconștiența celor cari le-au pus la cale. – Armata are un admirabil spirit combativ, însă e departe de a avea armamentul cerut suficient și pregătirea serioasă a războiului de acum.

August, 30, Vineri. – Arbitrajul de la Viena a fost primit de așa-zisul Consiliu de Coroană. „Așa-zisul“, căci au luat parte și persoane fără nici o îndreptățire la acest consiliu: Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Țării, Andrei Rădulescu, primul președinte al Curții de Casație, adus noaptea cu automobilul de la Azuga, colegul Silviu Dragomir, fost ministru al Minorităților, Părintele [şi publicistul Ioan] Moța [tatăl lui Ion I. Moţa, unul din fondatorii Mişcării Legionare, căzut în Războiul civil din Spania] și un desconsiderat frate al lui Corneliu [Zelea] Codreanu. Limpede: Regele Carol al II-lea vrea și de astă dată să arunce praf în ochii țării și a străinătății. Vrea o majoritate în Consiliul de Coroană, la care să se alipească ardeleni și legionari, vrea o acoperire.

Sub presiunea telefonului de la Viena al ministrului de Externe Manoilescu, arbitrajul a fost primit cu 18 voturi contra 10 voturi. Maniu n-a fost la acest Consiliu; Al. Vaida-Voevod [fruntaş ardelean, fost prim-ministru], spre durerea revoltată a tutulor, a votat pentru.

A susținut cu înaltă conștiință de român că pentru Ardeal trebuie să rezistăm C.I. [Dinu] Brătianu și Mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan.

Numai în noaptea Consiliului de Coroană unii oameni politici și-au dat seama că este un acord între Rusia, Germania și Italia spre a ne sili să primim arbitrajul. De trei zile de când sunt în București circulă știrile despre mișcările de trupe la granița despre Soviete. Proprietarii din Moldova au părăsit locuințele și proprietățile și ajung speriați în Capitală. Toate concordă ca o completare a sfâșierii României, pusă la cale și înscenată cu multă dibăcie și siguranță. Bulgarii tratează încă la Craiova, dar nu vor semna decât după arbitrajul de la Viena [au semnat la 7 sept. 1940, obţinând retrocedarea Cadrilaterului şi schimburi de populaţie].

Poate fi adevărată știrea din ziarele elvețiene că Regele Carol [al II-lea] ar fi intervenit, ar fi scris lui Hitler în timpul amenințării Sovietelor din iunie, ca Ungaria și Bulgaria să nu ne atace, promițând că vom trata cu aceste țări după evacuarea Basarabiei și a Bucovinei [de Nord]? Evenimentele, cum se succed, par să confirme.

Întâlnesc la Hotel Splendid pe d-l I. Lupaș, sosit azi dimineață de la Cluj, probabil chemat de Dragomir pentru presupusa remaniere. A sosit în cel mai groaznic moment – este chemat de către d-na Lupaș la telefon de la Cluj, unde probabil știrile cele mai urâte au început să circule. Știri urâte, alarmante, dar adevărate.

Cu rectorul de la Cluj, Fl[orian] Ștefănescu-Goangă, mergem la Academie să vedem pe d-l Al. Lapedatu [fost preşedinte al înaltului for ştiinţific, iar pe atunci secretar general]. Îl găsim într-o ședință a Delegației Permanente. D-nii [Constantin] Rădulescu-Motru [preşedinte], I. Petrovici, Părintele [Nicolae] Popescu și Al. Lapedatu – consternați, aproape nu schimbă o vorbă. Rezolvă repede câteva chestiuni ale Academiei. Al. Lapedatu conduce lucrările, îl văd sănătos de astă dată, plin de vigoare și de curaj, mai ales în atitudinea față de Rege. Nu mai poate nimeni lucra cu actualul Rege, care se amestecă în toate și strică.

În această legătură [legat de aceasta], revoltat, Al. Lapedatu aminteşte Delegaţiei Permanente a Academiei cum nu s–a putut încheia convenţia privitoare la Şcoala [Normală de Fete] de la Măgurele, deoarece ministrul Caracostea i-­a spus că Regele ar vrea să-i dea o destinaţie pentru străjerie. Şcoala de la Măgurele însă este prin testament a Academiei [donaţia boierului Ioan Oteteleşeanu]. Dar cine mai poate aminti Regelui că sunt anume legi dumnezeieşti pe lume!?

Tot Al. Lapedatu, în picioare şi cu energie:

– De altfel, aţi văzut ieri: în ajunul arbitrajului de la Viena, Regele anunţă că a avut la masă pe Teofil Sidorovici, Nissa Cămărăşescu [conducătoarea adjunctă a organizaţiei „Straja Ţării”], Jugănaru şi mai ştiu eu cum îi cheamă! Doar l-au primit cu halebarde la Breaza [una din localităţile predilecte de întrunire a cercetaşilor sau străjerilor] şi acum îi trimite în Germania! Inconştienţă şi ridicol!

Toţi tăceau şi ne dăm seama că aşa este.

Acelaşi lucru îl auzisem ieri, joi, 29 august, de la doi miniştri din guvern. Nichifor Crainic [ministrul Propagandei Naţionale] îmi afirmase că incoerenţa politicii noastre externe se datoreşte numai Regelui, iar nu miniştrilor de Externe. Eu criticasem metodele lui [Grigore] Gafencu [ministru în 5 guverne precedente, 21 dec. 1938 – 1 iun. 1940]. Iar Vasile Stoica [subsecretar de stat în Ministerul Propagandei Naţionale] mi-a spus fără înconjur: „Nu se poate lucra cu Regele“. Şi îmi afirma aceasta amintind că Regele i-a arătat de multe ori semne de apreciere, dar „degeaba“, nu poţi face nimic.

Fiind vineri, membrii Academiei se întâlnesc după amiază, deşi nu este şedinţă. Al. Lapedatu îmi spune să merg şi eu la Academie după masă.

Lucrurile încep să devină pentru toţi tot mai clare. Îl văd din nou pe d-l Lupaş, care îmi spune că chiar în acea seară pleacă la Cluj. Rectorul Goangă, şi mai grăbit, pleacă imediat după masă cu avionul, spre a putea trimite din vreme valorile Universităţii şi câteva cufere unde a împachetat zestrea adunată pentru cele două fete!

Astă seară voi plec şi eu la Cluj!

La ora 4 d.m. (16) mă duc la Academie. La intrare mă întâlnesc cu Andrei Rădulescu, puţin tulburat, dar tot cu grija de a se prezente ca personaj important. Îmi spune că a fost adus noaptea cu automobilul de la Azuga la Consiliul de Coroană. Îl întreb cum a votat. Îmi răspunde că el ar fi spus că el nefiind nici consilier regal, nici ministru nu ar putea să aibă părere şi vot într-un Consiliu de Coroană, la care până acum prim-preşedinţii Curţii de Casaţie nu au fost invitaţi. De fapt, Rădulescu Andrei a votat pentru primirea arbitrajului. Doar pentru aceea îl invitase Regele Carol al II-lea, cum invitase şi alte persoane fără nici o calificare, ca fratele lui Corneliu Codreanu, Părintele Moţa şi alţii.

Carol al II-lea nu s-a gândit vreodată la ceea ce ar fi sau n-ar fi îngăduit, iar acum se pare că şi-a pierdut busola complet. Crede că „acoperirea“ deprinsă de la [Gheorghe] Tătărescu [prim-ministru în 5 guverne anterioare] îl poate salva.

În sala unei secţii sunt adunaţi vreo 12 membri ai Academiei. Ca şi azi dimineaţă, se simte limpede că spiritul rector în această veche şi serioasă instituţie este Al. Lapedatu. Nu poate fi vorba decât de ce s-a hotărât la Viena azi dimineaţă.

[1] Cele 27 p ale manuscrisului constituie Dosarul nr. 9/1940, Fond personal Emil Panaitescu, ANIC Bucureşti.

[2] Berchtesgaden – orășel montan din extremitatea sudică a Germaniei (landul Bavaria), celebru datorită unei reședințe fortificate a Führerului şi a unui spectaculos pavilion-belvedere al acestuia („Cuibul de vultur“, 1.834 m).

[3] Gian Galeazzo Ciano (1903-1944) – ministru de externe al Italiei (1936-1943); deşi căsătorit din 1930 cu fiica lui Benito Mussolini, se va detaşa treptat de mişcarea fascistă, sfârşind prin a fi arestat şi executat chiar din ordinul socrului său, la 11 ian. 1944.

[4] Virgil Vătăşianu (1902-1993) – distins şi erudit istoric de artă, secretar al Şcolii Române din Roma între 1930-1931, 1934-1936, 1938-1946.

Revista indexata EBSCO