Aug 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Virgil Nemoianu – MARELE ALAIN CORBIN

 

Spre bătrîneţe, omul citeşte mai puţină literatură, în schimb se îndreapta spre lectura istoriei. Cel puţin aşa m-a lămurit odată un amic înţelept şi învăţat.

Te întrebi însă: ce mai e astăzi istoria? Naraţiune? Imediat se repede cineva şi te acuză că ai căzut în jurnalistică. Dar atunci ce anume? Să citeşti studii socio-economice? Psiho-sexuale? Acestea sunt tare la modă, mai ales atunci cînd, aşa cum se întîmplă în fond adesea ajung să fie propagandă ideologică mai curînd decît istorie.

Nu se poate spune că nu au apărut şi alte variante de istorie. De pildă studii despre impactul naturii (regnul animal şi vegetal, microbii şi bolile, epidemiile, exploziile naturii – vulcani, furtuni, încălziri şi răciri climatice etc) asupra evenimentelor istorice. Ţin minte cartea foarte elegantă şi erudită a longevivului profesor de la Chicago William McNeill Plagues and People (1976) despre rolul epidemiilor în istorie. Sigur, nu e unică lucrare pe o temă de acest fel.

Relativ puţină lume s-a îndreptat asupra aspectelor mai subtile ale istoriei: sentimente, stări de spirit, atitudini, emoţii. Această situaţie s-a instalat curînd după finele istoriografiei romantice. Pe atunci, adică după deceniile romantismului, se definea o distincţie. Cea între naraţiunea brută, factuală, pozitivistă, „ştiinţifică” pe de o parte, iar pe de alta romanul istoric însărcinat cu zugrăviri de sentimente, cu pomeniri de moravuri, de îmbrăcăminte, de obiceiuri şi altele asemenea.

Treptat s-a trecut totuşi la o anume conjugare a acestor două domenii. Istoria culturală era un bun teritoriu pentru astfel de împerechieri (Burckhardt şi Huizinga ar fi exemple). Spre finele anilor ’920 apare şcoala franceză „Annales” condusă de Lucien Febvre şi Marc Bloch: aceştia nu se sfiau să vorbească despre „istoria mentalităţilor”, continuaţi într-o măsură de ilustrul Ferdinand Braudel, de Michel Foucault, de Philipe Aries, de Carlo Ginzburg, de americanul Robert Darnton, de frescele ample ale lui Norbert Elias. În România (poate greşesc din ignoranţă) numai Alexandru Duţu pare cît de cît înrudit cu acest mod de analiză.  Adesea abordările respective erau numite (ironic?) „micro-istorie”.

Eu despre Alain Corbin am aflat cercetînd  secolul 19 francez. Una din fricţiunile acelui secol era tocmai cea între secular/ laic şi religios. Concret una din modalităţi era lupta pentru controlul clopotelor la ţară, între primari şi preoţi.  La data respectivă interesul meu ştiinţific se îndrepta spre lupta pentru supravieţuirea religiei în Franţa secolului 19. Dar citind cartea lui Corbin am descoperit termeni cum ar fi „geografia sonoră a Franţei” şi altele asemenea. Adică mi-am dat seama că există o adevărată dimensiune istorică bazată pe simţuri – şi că acest aspect merită toată atenţia.

Atunci am început să studiez şi alte cărţi de Alain Corbin şi să reflectez asupra lor. Nu am pretenţia că i-am citit în întregime opera, mai ales că unele din cărţile sale (mai ales cele de tinereţe) erau scrise în limbaj istoric tradiţional. Dar am citit destule, cu plăcere crescîndă.  De altfel e vorba de un amestec de subiecte şi modalităţi.

Astfel volumaşul Histoire buissoniere de la pluie (2013) este, în măsură de peste jumătate, o antologie a unor texte din Regele Lear, din Victor Hugo, Zola, Rimbaud şi un număr de alţii. Să precizez aici că una din marile satisfacţii ale lecturii lui Corbin este modul elegant şi erudit totodată în care autorul îmbină referinţe literare, istorice, antropologice, pasaje din jurnale de călătorie şi o diversitate de alte surse pentru a-şi convinge cititorii. Regret pe de altă parte faptul că în scrierile lui Corbin referinţele la literatura şi cultura germană sunt cam zgîrcite; el rămîne în fond un francizant.

De mult succes s-a bucurat volumul său Le miasme et la Jonquille (1982) (Putoarea şi mireasma; traduc aproximativ, căci „jonquille” e termenul francez pentru „narcisă”), care a şi luat un premiu. În acest studiu Corbin argumentează că „odoratul” e o construcţie a imaginarului social şi că înclinaţia spre parfumuri fine se dezvoltă mai ales spre 1750, (adevărată „revoluţie olfactivă”!) ajungînd în zilele noastre la „mirosul neutru” predominant în încăperi şi pe corpuri. Ar fi vorba aşadar despre o evoluţie istorică a percepţiei unuia dintre simţuri.

Ar mai fi de spus că Alain Corbin s-a priceput să compună editorial volume colective, în care, alături de eseurile proprii, apar cele ale unor colegi sau discipoli. (Aş remarca în mod deosebit numele profesorului proeminent Georges Vigarello aici, care a lucrat în paralel, dar şi în colaborare, cu Alain Corbin.) Aşa ar fi de pildă L’avenement des loisirs 1850-1960 (1995) (Apariţia timpului liber: să zicem) care intrigă prin analize despre „vacanţele” populaţiei rurale în secolul 19 (şi înainte);  acelaşi volum conţine analize ale apariţiei sporturilor (în deosebi fotbalul), recursul la tot soiul de vacanţe. Nu lipsesc aici nici statistici. Aflăm astfel ca în Franţa între 1850 şi 1980 numărul de ore de lucru anuale pe cap de locuitor scade de la 5000 la 1650, durata globală a timpului de lucru pe individ coboară de la 185.000 de ore la 77.550 ore, iar timpul ocupat de munca în perioada de viaţă trează scade la 70% la 18%.

Printre cărţile de acest tip se numără şi o istorie a virilităţii (2011) în trei volume editată de trei autori (unul dintre ei fiind Corbin).

Există vreo cîteva cărţi ale autorului care mi-au plăcut şi mi-au atras atenţia în mod deosebit.  Una este o „istorie a tăcerii” de la Renaştere şi pînă în zilele noastre. (2016) în care se subliniază multi-dimensionalitatea tăcerii: ca lucru de spaima şi înfiorare, sau de liniştire calmă. Interesant este că în acest studiu elementele religioase apar proeminent, spre deosebire de alte cărţi ale lui Corbin. Aş reţine mai ales interludiul despre Sf. Iosif, părintele adoptiv al Pruncului Isus, figura sanctificată care în Noul Testament nu este nicio singura dată citată verbal. De o mare erudiţie este Le territoire du vide. L’Occident et le desir du rivage 1750-1840 (Teritoriul vidului. Occidentul şi năzuinţa spre litoral)  care începe cu un capitol impresionant despre modul în care erau percepute marea şi plaja în Antichitate şi în Evul Mediu, ca mediu al necunoscutului, al monştrilor şi al pericolelor, pentru că abia spre 1650/1700 plaja marină să devină un loc al încîntării şi al relaxării. În fine să pomenesc La douceur de l’ombre. L’arbre, source d’emotions,  de l’Antiquite a nos jours (2013) (Dulceaţa umbrei), o adevărată rapsodie a interacţiunii dialectice între om şi copac, care ne aminteşte de peisajele superbe ale lui Bernardin de Saint-Pierre.

Să mai spun că, neobosit la vîrsta lui, Alain Corbin tocmai a publicat anul acesta o nouă carte (pe care nu am citit-o): La fraicheur de l’herbe (Frăgezimea ierbii).

Adevărata întrebare  ce se pune la sfîrşitul acestor mult prea scurte consideraţii este cîtă pondere şi importanţă are această ramură a istoriografiei. Răspund fără ezitare: mai multă decît am crede! Căci viaţa omului este numai parţial dominată şi dedicată evenimentelor „majore”: legilor, alegerilor, regimurilor şi schimbărilor acestora. Viaţa umană se bazează şi se constituie pe sentimente mai mărunte, pe multiple senzaţii, emoţii şi sensibilităţi, percepţii de fenomene meteorologice. La rîndul lor acestea instigă şi decid faptele şi caracterul oamenilor: ele sunt un soi de temelie a „macro-istoriei”, care nu poate fi imaginată în absenţa lor.

Revista indexata EBSCO