Aug 20, 2018

Posted by in Varia

Teodora STANCIU – Revista culturală Trinitas, 22.04.2018 (I)

 

Bun găsit, doamnelor și domnilor! La microfon Teodora Stanciu!

Încercăm să fim sincroni, la Revista Culturală Trinitas, cu un eveniment cultural major ce se desfășoară anual, la Iași, spre sfârșitul lunii aprilie: „Zilele revistei Convorbiri literare”. Anul acesta, ampla și densa, bogata manifestare ieșeană a avut loc în perioada 20-22 aprilie, sub sigla Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, și a Primăriei Municipiului Iași.

La actuala ediție a emisiunii vă oferim câteva secvențe și repere de la „Zilele revistei Convorbiri literare”. Spicuim din programul foarte bine gândit, alcătuit de echipa redacțională a revistei, al cărei suflet și creier este Cassian Maria Spiridon. Vineri, 20 aprilie, după vizionarea filmului „Convorbiri cenzurate”, un film despre perioadele în care publicația ieșeană a fost supusă cleștelui cenzurii, a urmat simpozionul cu titlul „Revista Convorbiri literare – creatoare de conștiință națională”, simpozion în cadrul căruia au vorbit Cassian Maria Spiridon, Mircea Platon, Marius Chelaru. Simpozionul a fost consacrat Marelui Centenar al Unirii. Tot Centenarului Marii Uniri i-a fost dedicat și simpozionul de sâmbătă, 21 aprilie 2018, despre „Revista Convorbiri literare – promotor al unității naționale”, urmat de lansarea volumului: N.A. Bogdan, „Iașul, leagăn al unirii neamului românesc. 1916-1918. Reminiscențe și însemnări”, volum prezentat de Mircea Platon, Liviu Papuc și Cassian Maria Spiridon. O excursie la Cotnari a fost binevenită, întrucât în după-amiaza și seara zilei de 21 aprilie, a urmat un adevărat maraton cultural, găzduit de Primăria Iașilor, în sala „Vasile Pogor”. Participanții au avut prilejul să asculte mai întâi admirabila conferință a domnului academician Eugen Simion, referitoare la „Posteritatea critică a lui E. Lovinescu”, apoi i-au aplaudat pe poeții care au rostit poeme din creațiile lor. Și, nu în ultimul rând, au fost martorii acordării premiilor revistei Convorbiri literare.

***

Precum altădată la ședințele Junimii, și la „Zilele revistei Convorbiri literare” deschiderea a fost semnalată de Cassian Maria Spiridon prin sunetul talăngii. După câteva cuvinte de întâmpinare a oaspeților, directorul „Convorbirilor literare” i-a invitat pe aceștia să rostească un cuvânt de salut.

George Vulturescu: Am un mandat, distinse domnule Cassian Maria Spiridon, de la Irina Petraș, noua președintă și vechea președintă de la Cluj. Permiteți-mi să vă salut în numele Filialei de la Cluj, filială din a cărei conducere fac parte, și să vă spun că nu numai eu, ci de ani de zile scriitorii de la Cluj sunt prezenți la dumneavoastră, la manifestările literare, la festivitățile pe care le aveți. Cred că după Filiala de la Cluj, una din cele mai puternice, dumneavoastră aici, la Iași, sunteți nu numai una dintre cele mai puternice, ci sunteți cea care ați avut curajul să afișați această hartă românească. Felicitări colegilor de la „Convorbiri literare”! Atâția români ne pierdem curajul, mândria de a ne considera români! Eu sunt din Satu-Mare, unde știți foarte bine că trăiesc într-un spațiu în care Iosif Vulcan spunea așa: „Sătmarul este ultima și cea mai periclitată graniță a României”. Cunoașteți bine despre ce vorbesc. Salut acest curaj al colegilor mei. Asta este „Convorbiri literare”: spațiu românesc! Vreau să vă spun, încă odată, „Convorbiri literare” avea abonamente în zona Satu Mare atunci, în perioada Titu Maiorescu. Așadar, dorim să fim alături de la Filiala din Cluj, privim cu încredere ceea ce faceți. O echipă care ține o revistă atât de puternică precum „Convorbiri literare” spune mult.

Teodora Stanciu: Trebuie să menționăm și noi că harta despre care vorbea George Vulturescu, expusă în sala de festivități, a fost cea a României Mari. Aplauzele au însoțit cuvintele lui George Vulturescu. De la Chișinău au fost prezenți, printre alții, Ion Hadârcă și Nicolae Dabija.

Ion Hadârcă: Vreau să vă destăinuiesc un lucru, doar un singur detaliu: îndată după așa-zisa revoluție din Decembrie 89 de la București, eram într-o ședință a Frontului Popular, era un sfârșit de decembrie geros la Chișinău, foarte geros și cețos. Și, la un moment dat, se deschide ușa și vine Cassian Maria Spiridon cu echipa domniei sale, cu Marius, cu Ștefan Prutianu, cu alții, cu liderii Frontului Popular din Iași. Era atunci chilug pentru că abia săpase din hrubele Securității de la Iași. Era arestat pentru că, de fapt, Iașul a pornit Revoluția, la 14 decembrie. Nu zicem că a eșuat, dar au fost imediat arestați atunci și cu aceasta s-a încheiat. Dar primul mesaj a fost: Frontul Popular de la Iași, prima conexiune cu Frontul Popular de la Chișinău. Dragul meu Cassian, a fost prima convorbire literară de unire a celor două maluri.

Nicolae Dabija: Eu vin de fiecare dată la Iași ca într-un pelerinaj la locuri sfinte, pentru că aici și-a scris „Psalmii” Dosoftei, aici a visat Alecsandri, aici a iubit Eminescu, aici a început Unirea cea mare. Chișinăul a fost primul care a spus că noi vrem să ne unim cu Țara. Dar cei de la Chișinău au venit la Iași, s-au întâlnit aici cu Regele Ferdinand și unul dintre cei care a trimis delegația basarabeană aici, la Iași, a fost consăteanul meu și al lui Andrei Țurcanu, Ion Inculeț de la Rezeni. Satele noastre sunt sate mici, făceau parte din comuna Rezeni. Și atunci cineva din comandamentul german i-a transmis lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării: „Să nu vă uniți cu România, pentru că ea va pierde războiul!” Răspunsul lui Ion Inculeț a fost următorul: „Noi nu ne unim cu o țară care pierde sau câștigă un război. Noi ne unim cu neamul nostru.” Și vreau să menționez un lucru, că această unire a fost pregătită de „Convorbiri literare”. Ea a fost cea care a organizat sau a creat o Românie Mare a culturii, pentru că toate provinciile românești erau editate în „Convorbiri literare”. Și vreau să menționez un lucru: dacă nu există o revistă literară, poți să ai genii într-o literatură, e ca și cum nici ele nu există. Și iată că revista „Convorbiri literare” a lansat geniile literaturii române. Ce s-a întâmplat în Basarabia? Noi am avut scriitori de talent deosebit. Spre exemplu: Alecu Russo, Donici – cel mai mare fabulist, Bogdan Petriceicu Hașdeu, un enciclopedist, atâția și atâția cărturari care erau anonimi pentru că nu aveau unde să publice. Nu exista nicio revistă de limbă română. Ei au devenit niște nume notorii ale culturii românești după ce au trecut Prutul dincoace, după ce au publicat în „Convorbiri literare”. Dar eu aș mai menționa un lucru: poți să ai o revistă literară, dar dacă nu ai o tipografie unde să editezi acea revistă literară e ca și cum nu există nici revista, nici marele talente. Acest merit mare, de a dona o tipografie „Convorbirilor literare”, Societății „Junimea” aparține unui basarabean: Nicolae Cassou. El a procurat o tipografie în Austria cu litere latinești și a încercat s-o aducă în Basarabia. Și a fost confiscată, oprită la Prut. Și atunci, el s-a întors, a făcut câțiva kilometri înapoi și a donat-o lui Iacob Negruzzi aici, la Iași. Și în felul acesta „Convorbiri literare” s-a ales cu o tipografie unde a apărut revista. Eu mă bucur pentru ceea ce faceți, cum au făcut înaintașii noștri „Convorbiri literare” și cu adevărat o revistă poate lansa o mare literatură. O revistă poate crea o mare literatură. Și acest merit aparține „Convorbirilor literare”.

Teodora Stanciu: Iată detalii deosebit de semnificative în istoria culturală a revistei și în istoria noastră culturală, în general! Completează Cassian Maria Spiridon.

Cassian Maria Spiridon: Cassou era un văr al lui Vasile Pogor. Ce se întâmplă, apropo de relații de rudenie dintre junimiști? Negruzzi era cumnat cu Maiorescu, era văr mai departe cu Petre P. Carp. Între ei erau cumetri, botezau și pe deasupra erau și foarte, foarte buni prieteni. În discursul lui, Negruzzi îi prezintă pe toți cei cu care coresponda. Practic, din volumele acelea ale lui Torouțiu, 13 la număr, aproape jumătate aparțin lui Negruzzi, corespondenței lui cu toți cei care au colaborat la revistă. Fără Negruzzi, probabil revista „Convorbiri literare” n-ar fi existat. Și fără el probabil n-ar fi existat acest spirit convorbist pe care, iată, îl ducem noi mai departe.

Teodora Stanciu: La Zilele „Convorbiri literare”, 20-22 aprilie, Iași, am asistat la două dezbateri consistente, esențiale. Prima a fost intitulată „Convorbiri literare” – creatoare de conștiință națională. Îl ascultăm, într-o parte a discursului său, pe Mircea Platon.

Mircea Platon: Mi-a scris un prieten, jurnalist din București, și m-a rugat să contribui la un fel de anchetă pe care o face el referitoare la Centenar. Și spunea el: „Dragă, la noi, la București, nu prea se vorbește de Centenar, sunt foarte nemulțumit. Cum e la voi, la Iași?” Zic: Măi, nu știu cum o fi la voi, la București, dar la Iași, totuși, se vorbește de Centenar. Adică, nu știu, voi acolo, între demitizare și diferitele integrări la care suntem supuși, poate că într-adevăr ați mai uitat anumite lucruri despre Centenarul Întregirii României, despre sărbătorirea anului în care s-a înfăptuit România Mare. Și e foarte interesant că, dacă vă uitați prin multe ziare românești, veți vedea că a apărut ca din senin această idee că, de fapt, în 1918 noi am fost norocoși. Pentru că, de fapt, elitele politice erau la fel de corupte ca și acum, poporul era la fel de nevrednic, laș, mincinos și bun de nimic ca și acum, armata era complet nepregătită, camarila din jurul regelui domnea și, de fapt, noi n-avem nici un merit, am fost pur și simplu norocoși. Ceea ce m-a mirat a fost că această idee, legată și de demitizarea istoriei României, vine dintr-o zonă foarte agitată și activistă a spectrului cultural românesc. Și mă gândeam: cui îi folosește să ne inducă ideea că, de altminteri, noi putem continua să fim la fel de buni de nimic, pentru că, din când în când, o dată la 100 de ani, sau 50 de ani, sau 70 de ani, avem un mare noroc, acesta care dă peste noi. Asta este un lucru.

Al doilea lucru este că această afirmație, constelație de minciuni foarte frumos țesută, conține foarte multe neadevăruri istorice. În primul rând, ascunde faptul că elita de atunci a României și guvernul Brătianu au negociat la sânge pentru România, au negociat intrarea României în Primul Război Mondial la sânge. Acei oameni știau să negocieze pentru România, nu doar în folosul lor. Ei negociau pentru România. Marele merit în crearea acestei atmosfere care a dus, de fapt, la intrarea României în război și la succesul negocierilor diplomatice, și la tot ceea ce a însemnat acest proces de unificare, de constituire a României Mari, l-a avut și revista „Convorbiri literare”. Pentru că la momentul apariției ei, gândiți-vă, România mică era de abia de vreo 5 ani. Și, deci, la 1877, când a apărut revista „Convorbiri literare”, iată că avem o echipă de la o revistă așa-zis literară și, de fapt, foarte interesată de literatură, dar care vine și cu un întreg proiect de țară, cu un întreg proiect cultural pentru unificarea României. Și era un proiect cultural pentru unificarea României pe multiple planuri. Pe de o parte, desigur, avem un plan geografic-literar, să zicem așa, faptul că publica o literatură din Moldova, din Valahia, spațiul României mici, apoi din Bucovina, din Basarabia, de la sudul Dunării, de la comunitățile de machedoni de acolo, din Banat, din Transilvania ș.a.m.d. Vedem un tip de continuitate geografic-literară. În al doilea rând, vedem un tip de continuitate, de încercare de a unifica România din punct de vedere social. Pentru că, departe de ceea ce spuneau unii critici marxiști în anii 50, revista „Convorbiri literare” nu a fost o expresie a intereselor de clasă burghezo-moșierești. Și, iată, de exemplu, Titu Maiorescu și Negruzzi publicau în „Convorbiri literare”. Titu Maiorescu susținea chiar în scris, lăuda, vorbea despre micii meseriași bănățeni. Deci, iată, boierii erau foarte sensibili la acest tip de proză localistă, de altminteri, și scrisă într-o limbă puternic colorată dialectal, ca să spun așa. După aceea avem foarte multe articole din primele decenii ale revistei axate pe promovarea intereselor economice ale României. Vedem o revistă literară în care un A.D. Xenopol, de exemplu, dar mai sunt și alții, militează intens pentru un tip de abordare a economiei, pentru un tip de protecționism economic, de fapt, care ar putea ajuta la punerea pe roate a economiei noului stat românesc. E un alt mod în care „Convorbiri literare” a contribuit la edificarea acestei conștiințe naționale. Deci, revista nu a fost nici vehicul pur literar, o pepinieră de genii sau de cei patru clasici despre care vorbim și astăzi la școală. E a continuat să funcționeze ca atare, revistă care promovează valuri după valuri de valori  ale culturii naționale.

Teodora Stanciu: Referitor la primele fraze pe care le-a rostit domnul Mircea Platon, și anume că la București se vorbește mai puțin despre Centenar, amintim că există un supliment lunar al „României literare” dedicat marelui Centenar și care a fost gândit, chiar de anul trecut. În fiecare lună, „România literară” publică acest supliment dedicat Centenarului și alcătuit cu mare pasiune de Cristian Pătrășconiu. Dar are dreptate domnul Mircea Platon: Iașii concentrează istorie mare și „Convorbirile literare” – istoria culturală determinantă pentru tot spațiul românesc. Iar argumentele le-am găsit până acum în ce-au rostit la microfon participanții la „Zilele Convorbiri literare” și le veți desprinde și dumneavoastră în continuare din intervențiile ce urmează. Haideți să-l ascultăm pe domnul Marius Chelaru, care așază în context universal revista „Convorbiri literare”.

Marius Chelaru: Nu am găsit foarte multe reviste care să aibă un astfel de program atât de clar structurat și de clar evidențiat ca revista „Convorbiri literare”. Doar în Germania și în Franța, câte una-două reviste pot și reușesc să țină câte un astfel de tip de sumar și de viziune programatică. Să nu uităm că, la vremea respectivă, se petreceau niște prefaceri extraordinare în jurul nostru. Colaboratorii „Convorbirilor literare”, cei mai importanți dintre ei au avut și viziunea și înțelegea a ceea ce se petrecea atunci. De pildă, Alecsandri – și pomenesc des acest lucru – vorbea despre Crimeea. Și povestea că acolo s-a hotărât soarta noastră. Chestiunea orientală a fost un moment extrem de important, cu răsfrângeri până spre unirea noastră și până spre Războiul de Independență, și chiar spre războaiele balcanice. După aceea, noi vorbim astăzi despre români cu foarte multă ușurință. La vremea respectivă, în țările din Occident se vorbea despre vlahi. Kogălniceanu se străduia să lămurească la Viena ce sunt ăia români. De ce vorbește el despre români? Deci, toate aceste chestiuni trebuie avute în vedere când vorbim despre cadrul în care au apărut „Convorbirile literare”. Mai mult, este vorba și despre un anumit tip de viziune pe care o aveau cei din jurul nostru, despre cum anume trebuia să se petreacă lucrurile în zona „Convorbirilor literare”. Vorbea Cassian despre scrierea, despre ortografia limbii române. Am luat textele din „Monitorul Oficial”, nu mai departe de „Divanul ad-hoc”. Cum arătau ele, cum erau scrise? Dacă aveți curiozitatea, ele se găsesc acum, sunt microfilmate, să vedeți ce mare diferență este între cum arătau la câțiva ani înainte de a elabora convorbiriștii normele ortografice ale limbii române.

Un alt aspect pe care l-am studiat. Am fost curios să văd cum anume au văzut convorbiriștii toată această poziție a României în contextul european. Ei, nu s-a vorbit despre un articol programatic, pentru că era o teamă cumva. Ca și astăzi, ne doream peste tot ca nu cumva să fim cosmopoliți, ca nu cumva să imităm pe alții, ca nu cumva, de dragul imitației, să uităm să fim români ș.a.m.d. Și noi am încercat să înlăturăm – în special Cassian, în editorialele sale, dar și noi – am încercat să înlăturăm unele clișee legate de felul în care se discuta la vremea respectivă despre toate aceste subiecte.

Deci, viziunea aceasta de încadrare în plan european, chiar dacă nu era prevăzută într-un articol programatic, se întrevede în textele despre românii din jurul nostru. Să vedeți Slavici cum vorbește despre maghiari, cum vorbește despre români, cum vorbește despre alții. Și nu numai el face asta. După aceea, veți vedea un corpus impresionant de traduceri din clasici, din autorii la modă de atunci. Am rămas surprins și am vorbit cu colegii mei despre faptul că, atunci când, în Franța, Baudelaire era marginalizat, chiar târât prin tribunale, el era publicat în traducere în „Convorbiri literare”. Deci, dincolo de programul național, care se știe și se discută, acești oameni au avut în minte și încadrarea României în ceea ce înseamnă contextul european. Așadar exista un program și în această direcție.

Teodora Stanciu: Iată iarăși o intervenție a lui Cassian Maria Spiridon la ceea ce spunea domnul Marius Chelaru.

Cassian Maria Spiridon: George Coșbuc a publicat aici și Divina comedie și Kalidasa. Tot George Coșbuc a publicat Iliada și Odiseea. Toate apăreau în „Convorbiri literare”. Deci era și o cale sănătoasă de cultivare a publicului cititor. Nu era, nici n-a fost și nici acum nu este o revistă pretențioasă, o revistă scorțoasă. Este o revistă care vrea să comunice cu cei interesați de cultura națională. De fapt, a promovat o estetică națională, lucru pe care îl și afirmă Mircea Zaciu într-o postare a lui despre „Convorbiri literare”. Ați văzut că era și Mircea Zaciu, la rândul lui, colaborator al „Convorbirilor literare” pe vremea comunistă. Și estetica națională a fost promovată încă de acum 150 de ani și eu cred că a fost o reușită.

***

Teodora Stanciu: A doua mare dezbatere de la Zilele „Convorbiri literare”, Iași, 20-22 aprilie anul curent, s-a intitulat: „Convorbiri literare – promotor al unității naționale”. Iarăși îi vom asculta pe cei care fac parte din redacția revistei „Convorbiri literare”. Ei au reușit să organizeze această manifestare, dar și să pregătească foarte bine conferințele pe care le-au rostit în fața participanților. Din nou la microfon domnul Mircea Platon.

Mircea Platon: Ar fi lucruri care trebuie discutate referitor la „Convorbiri literare” și promovarea unității naționale. În primul rând faptul că, de la bun început, revista a dus o activitate foarte interesantă de diplomație culturală, camuflată sub aspectul de anchete etnografice. Deci, în „Convorbiri literare” încă din primii ani au apărut diverse relatări despre folclorul și literatura românilor din toate spațiile locuite de români: Basarabia, Bucovina, Munții Pindului, Banatul ș.a.m.d. și chiar dincolo de Nistru și, în același timp, de exemplu, în „Convorbiri literare” au apărut primele materiale referitoare la Dobrogea, atunci când, în urma războiului din 1877-1878, România a căpătat și acest teritoriu. Și, dacă ne uităm cu atenție la toate acele materiale apărute încă de la bun început, observăm două lucruri: pe de o parte, ele sunt genuine anchetei etnografice, pe de altă parte, este destul de clar că avem de-a face cu, ca să zic așa, agenți ai românismului în teritoriu, deci cu oameni care, sub pretextul anchetelor etnografice, mergeau și încercau să construiască o hartă a comunităților românești de dincolo de granițele României mici de atunci. Deci, pe vremea aceea nu aveam acest tip de diplomație culturală, era sui-generis pentru că vorbim totuși de o inițiativă particulară, nu vorbim de o inițiativă guvernamentală aici, la „Convorbiri literare”.

În al doilea rând, avem aspectul foarte interesant la „Convorbiri literare” al construirii tradiției istoriografiei critice românești. Polemicile pe care le-a purtat „Convorbiri literare”, nu doar Titu Maiorescu cu Școala Ardeleană, ci și istorici precum A.D. Xenopol sau oameni care ar fi putut ajunge istorici și n-au mai putut să ajungă istorici pentru că s-au băgat în politică, precum Gheorghe Panu. Polemicile purtate de ei cu reprezentanții Școlii Ardelene sunt foarte interesante. Ele nu trebuie absolutizate, ele nu trebuie transformate într-un conflict ireconciliabil, pentru că foarte mulți dintre cei de la „Convorbiri literare” știau și prețuiau foarte mult – și o să mă refer la acest lucru în punctul al treilea pe care îl voi menționa – prețuiau contribuția Școlii Ardelene și lingvistice, și istoriografice la deșteptarea conștiinței naționale a românilor. Dar ele trebuie privite în context. Și dacă ne uităm la context vedem că, de exemplu, din punct de vedere istoriografic ceea ce voia un Panu sau ceea ce voia un Xenopol era să nu pună lespedea trecutului peste viitorul României, argumentul lor fiind că nu putem deduce măreția românilor doar din faptul, destul de problematic spuneau ei, că suntem urmașii romanilor. Suntem urmașii, sigur, Imperiului roman, rar vorbim de mai multe seminții și ceea ce contează este aspectul dinamic de tradiție, aspectul de, să zic așa, cetățeni romani care s-au împământenit în România. Și ceea ce urmăreau ei în conflictul cu Școala Ardeleană era să îngăduie și un viitor națiunii române, nu doar un trecut, oricât ar fi fost el de măreț, imperial, romantic.

În al treilea rând – și acesta este un lucru foarte important și are, cumva, legătură și cu ceea ce întâmplă astăzi în România –, această continuitate națională și unitate națională, au de-a face cu modul în care concepeau ei cultura. Ei concepeau cultura în succesiune, organicist și anume, de exemplu, lucrurile care s-au spus foarte des despre Junimea și „Convorbiri literare” în anii 50-60 eu că ei sunt o expresie a burghezo-moșierimii, a intereselor de clasă, se situau pe poziții opuse pașoptiștilor, care erau burghezi democrați. Dacă ne uităm în paginile „Convorbirilor literare” vedem că ei, de fapt, prețuiau foarte mult activitatea pașoptiștilor. În paginile „Convorbirilor literare” îi vom vedea nu numai pe Alecsandri sau pe Costache Negruzzi, desigur tatăl lui Iacob Negruzzi, deci nu putea fi criticat aici, dar și pe un Bolliac, de exemplu, care se situa pe poziții pașoptist de stânga, liberal de stânga față de „Convorbiri literare”. Ceea ce este interesant este că în această prețuire a convorbiriștilor pentru pașoptiști îi vedeam vorbind nu de capii mișcării revoluționare sau burgheze de la 1848, ci de capii mișcării naționale. Deci, cei de la „Convorbiri literare”, practic, percepeau în mișcarea pașoptistă o mișcare națională.

Teodora Stanciu: Amintea domnul Mircea Platon despre dezbaterile, polemicile purtate în prima fază a „Convorbirilor literare” la Junimea sau chiar în paginile revistei. Ei bine, ele alcătuiau un climat literar, așa ca să amintim editorialul domnului Nicolae Manolescu din „România literară” nr. 19, un climat literar în care rodeau ideile și aveau rezonanță peste timp. Erau, într-adevăr, rodnice.

O poveste deosebit de sugestivă și, în același timp, generatoare de încredere și de curaj ne va spune domnul Cassian Maria Spiridon în momentele următoare.

Cassian Maria Spiridon: L-am descoperit, în seria ultimă, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a lui I. E Torouțiu, pe profesorul Alexandru Husar, care era colaborator la seria pe care o coordonez eu. Și vine la mine și îi spun: Domnule profesor, v-am găsit în seria Torouțiu. Și zice: „Îmi dați voie să vă strâng mâna?” Da, îi răspund eu. „Ei, acuma, replică profesorul, dumneavoastră ați dat mâna cu Torouțiu, care a dat mâna cu Samurcaș, care a dat mâna cu Mehedinți, care a dat mâna cu Negruzzi, care a dat mâna cu Eminescu.” Am avut o surpriză mare în sensul că n-au reușit comuniștii să rupă continuitatea „Convorbirilor literare”, indiferent de dorința partidului bolșevic de a stinge un lucru esențial, adică au avut o continuitate esențială pentru noi.

Teodora Stanciu: Ce frumoasă poveste concentrată despre ideea continuității!

 

(Fragmente difuzate în emisiunea Revista Culturală Trinitas, Radio Trinitas, realizator Teodora Stanciu)

Revista indexata EBSCO