Aug 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

 

Ion Dobreanu, File rupte dintr-o carte, Memorii, (Colecţia CENTENAR), Editura PapiruS Media, Roman, 2017, 396 p. Prefaţă semnată de Gheorghe A.M. Ciobanu. Ediţie îngrijită de Cornel Paiu.

Editura PapiruS Media, cu un corp editorial extrem de serios, de profesional și de sever, compus din: Alexandru Mihăilă, redactor șef, editorii Dan-Gabriel Arvătescu și Cornel Paiu, consilier editorial Lucian Strochi, sub egida Societății Culturale Clepsidra, o societate ce se impune tot mai mult în arealul culturii naționale prin amplele sale programe, aduce în fața citiorului, o nouă carte, de astă dată o carte de memorialistică, a regretatului profesor, prozatorul Ion Dobreanu cu o Prefațată scrisă de Gheorghe A.M. Ciobanu, decanul de vîrstă al intelectualilor nemțeni.

Calitățile indiscutabile de prozator, și în mod special de romancier cu care ne-a obișnuit Ion Dobreanu, desfășurate pe spații ample și prin timpuri destul de vaste, se pot observa, cu multă acuratețe și în aceste File rupte…dintr-o carte, pe care eu le-aș fi numit file rupte dintr-o viață de om, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele, cu bucurii și necazuri, file devenite memorie afectivă, file în care se regăsesc o serie de contemporani, unii viețuitori iar alții, din nefericire, nu. În fond, aceste file rupte surprind existența umană, de la naștere și pînă la senectute, a unui povestitor, foarte harnic, devenit personaj al propriilor sale amintiri, amintiri notate meticulos, pe aceste file, pe care, se pare că totuși le-ar fi dorit rupte, fie din discreție, fie din dorința de a nu deveni publice.

Ele sînt substanța epică prin care, eroul principal este copilul venit dintr-un sat de munte, sat cu suficiente probleme de-a lungul istoriei.

Făcînd o trecere în revistă, în primul rînd a cătunelor natale: Prelucă și Zapode, cu oamenii de acolo, surprinși în ipostaze diferite, cu datinile și cu obiceiurile locale, cu nume de identitate, fie reale fie porecle, Ion Dobreanu, se apropie, pas cu pas, de: Primele lui amintiri, despre părinți și despre bunici, mai ales cei dinspre mamă, construind de fapt o seamă de tipologii umane, de comportamente dar și o adevărată topografie exactă a locurilor natale.

Amintirile lui Ion Dobreanu sînt etajate pe mai multe etape ale existenței sale: Anii copilăriei pînă la război, Cum a văzut un copil războiul și pe bravii ostași sovietici (a se citi ironia cinică), apoi: Primii ani de după război, Primii ani de școală, Anii de gimnaziu cu toate avatarurile inerente, Familia și satul de după 1948 (an de maximă cotitură în viața tradițională a satului românesc, și nu numai), și multe, extreme de multe mutări cu familia, dar mai ales singur, în diferite locuri, ca elev, ca elev și muncitor, ca seralist, ca muncitor, ca militar, ca student, dar și ca profesor, cînd devine familist.

Ai putea spune, după lectura acestor File rupte că Ion Dobreanu a fost un adevărat globtroter, cu sau fără voia sa, în conturarea personalității, și un om al disperării, în situații limită, pe care uneori nu și-o mai poate înfrîna (vezi reacția, aproape violentă cu Directorul Direcției Sanitate din Iași pe care încearcă și reușește, să-l convingă pentru aprobarea detașării soției sale, medic și mamă).

Nu lipsesc amintirile de student la Universitatea ieșeană Al. I. Cuza, cu o catalogare destul de precisă a unor cadre universitare de nădejde, expresia îi aparține, dar aparține și acelor vremuri, cu care a trebuit să-și desăvîrșească drumul spre a deveni profesor. Aș face aici o mică paranteză spunînd că și prietenul nostrum profesorul Alexandru Mihăilă și-a trăit studenția tot cam cu aceiași profesori, și sînt convins că despre unii are păreri cu totul opuse.

Cu multă acuratețe sînt descrise și emoțiile primei iubiri, a primelor plimbări prin Copou, a primelor concerte sau spectacole de teatru, sau primele și emoționantele așteptări pe scările din fața Bibliotecii Universitare, a primei invitații la dans etc.

Foarte atent sînt descrise traseele turistice, prin țară dar și prin străinătate, de unde se poate desprinde că autorul avea un gust rafinat, o pregătire solidă, pentru fiecare plecare, la început prin țările comuniste, apoi prin întreaga Europă.

Din fiecare călătorie el notează, plăcerea, dar și bucuria de a atinge cu mîna sau cu pleoapa, opere de valoare, rememorarea vieților unor mari personalități culturale universale, în definitiv, aceasta fiind de fapt marea sa călătorie, dar și plăcerea de a consemna ceea ce a vizitat, în speranța că se vor găsi și alții care să se bucure de acele frumuseți, demonstrînd că, în fond el este un generos.

Printre aceste File rupte dintr-o carte, putem descoperi și multe note și notații strict personale care, după părerea mea, nu trebuiau să-și găsească locul în aeastă carte.

Ce este această carte? O autobiografie, fie ea și romanțată, detaliată, o privire socio-culturală, o analiză a unei societăți supuse unor multiple experiențe, un documentar despre viața de zi cu zi, în satele românești bulversate de istorie, o sinteză a datinilor și obiceiurilor sau doar notarea cu multă acribie și acuratețe a emoțiilor primei iubiri?

Din fiecare dintre cele notate mai sus de mine, cititorul acestor file rupte poate descoperi o lume pe care cineva a trăit-o și pe care poate că am trăit-o fiecare dintre noi, și din care avem atîtea de învățat.

Fără să vrea, sau poate că intenționat, Ion Dobreanu continuă să fie, și post-festum, Învățătorul, Educatorul, Profesorul care modelează suflete, care dă speranțe că, mai ales satul românesc este etern.

Vor fi și unele personaje din această carte ce se vor regăsi nu în cele mai desăvîrșite ipostaze, dar ele trebuie să știe că acestea scrise aici sînt doar păreri și subtile observații, și nu judecăți de valoare absolute.

În fond fiecare dintre noi putem avea unele opinii, care nu coincid mereu cu realitatea.

Așa că, mult adevăr a spus, în prefața sa distinsul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu: Ion Dobreanu este un autor care vorbește cu el, de-ale lor, după ce scrie și o cronică pentru noi, cu un mereu același condei dar fără nici un pieptene. În cuvîntul său Ion Dobreanu spune: Bune sau rele, izbînzi și greșeli, trauma psihice dar și iubiri care m-au înălțat, prietenii durabile, dar și trădări, le-am trăit pe toate și mi le asum.

Poate că absența acestui pieptene, la care face trimitere prefațatorul, numită autocenzură, face volumul de memorii și mai interesant, și mai atractiv și mai necesar.

 

 

Ioan Oatu, Depărtări sfinţite cu lacrimi, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2017, 156 p. Prefaţă de Ioan Holban. Cu aparat critic.

Recenta carte de poeme, Depărtări sfinţite cu lacrimi, pe care o publică Ioan Oatu este rodul unei selecţii riguroase, o selecţie de autor, din întreaga sa carieră de poet, selecţie care evidenţiază o voce lirică în plină ascensiune nu numai în zona Moldovei. Cele şase volume publicate anterior: Truda încolţirii (2005), Altare de dor (2006), Gloria liniştii (2007) Rug imperial (2007), Scrisori de acreditare (2008) şi Faguri de lumină fac dovada unei ascensiuni lirice evidente dar şi unele scăderi inerente care, prin această selecţie în volumul de faţă conturează o unitate stilistică remarcabilă, ceea ce dovedeşte, atît rigoarea impusă de poet cît şi simbioza dintre poeme, o tematică unitară, tematică înscrisă foarte bine în ceea ce şi-a propus Ioan Oatu încă din titlu, şi o creştere valorică, de la volum la volum, semn al unei maturităţi şi împliniri lirice.

Aerul mirific de la poalele pădurilor din Munţii Neamţului, din împărăţia lui Creangă şi a lui Calistrat Hogaş, cu toate provocările emoţionale, mai ales, ale sale, constituie matricea existenţială, vatra spirituală a acelui altar de dor care îi încălzeşte şi îi conturează stările şi sentimentele luminîndu-i ziua şi coborînd de prin pădurile sfinţite cu mir serafic, de-a dreptul în poezie. Deschiderea antologiei se face cu un poem, aş spune eu, semnificativ pentru că e o exclamaţie asupra trecerii timpului şi o conştientizare a efemerităţii Ah, acele ceasornicului!, poem de o nostalgie specială şi de profundă meditaţie: Iată casa noastră/ împletită din ramuri de merişor/ îi trec pragul/ odată cu amintirile – spune el. lumea poetică a lui Ioan Oatu se desfăşoară în chiliile ierbii atunci cînd simte că : Dumnezeu/ mi s-a ascuns în ureche/…/ să poată silabisi stelele atunci cînd vede ochii lui Homer arzînd pe mare… . cu un uşor accent oracular, vizionar, poezia lui Ioan Oatu se împlineşte cu fiecare vers destăinuindu-se: Numai tu peste ape/ eşti dans tînguitor/ de miresme/ asemenea ielelor din luncile potopite de muguri.

A se observa predispoziţia poetului pentru germinaţie, pentru viaţa din dansul tînguitor, dans care se împlineşte asemenea ielelor din luncile potopite de muguri, atunci cînd bobocul frunzei e gata să taie aerul încă purtînd aroma trecutelor zăpezi întru veghea somnului/ din cîntecul ce doare. Aşa cum arăta şi Paul Aretzu, Ioan Oatu este poetul care plînge de bucuria luminii, fiind înconjurat de O aură de lumină, aură care îi intră în cîntec purificîndu-l şi totodată purificîndu-l şi pe cititor. Rătăcind pe mări cu Homer, chemînd-o pe Aurora sau din Ţara lui Laros, se rosteşte în Depărtări sfinţite cu lacrimi un poet adevărat., născut, iar nu făcut, în casa împletită din ramuri de merişor, acolo în satul bunicilor din mirabila geografie nemţeană – spune, cu multă intuiţie, criticul şi istoricul literar Ioan Holban în prefaţa sa intitulată Strigătul de izbîndă al zilei în floarea de cireş.Există în aceste poeme din antologia de faţă o adevărată înfruntare a poetului cu sare de spirit în spaţiul fiinţial, spaţiu în care se identifică cel mai adesea, pentru că în această matrice se poate împlini pe deplin. El ştie foarte bine că Mai presus de cuvinte/ rămîne uitarea/ asemenea unui testament – / lacrima ierbii:/ cerul şi marea!… pentru că, aşa cum simte: Lumina îmi bate dimineaţa în geam/ anunţînd că e pace/ şi că-n grădină/ migdalul a-nflorit/ aducînd stelele/ ceva mai încoace… Fiecare trecere a timpului, fiecare emoţie, este transformată în poezie, şi el în fiecare dimineaţă ridică spre soare altare de dor. Locurile natale, copilăria și adolescența sînt elemente esențiale în dezvoltarea sa ca poet și și-au pus pecetea și de aceea lirismul capătă dimensiunea înălțimilor, dar și adierea firului de iarbă și mîngîierea stropului de rouă. Așa cum spune și poetul Gheorghe Simon cînd comentează una dintre cărțile lui Ioan Oatu că este poetul originalului în stare latentă, potențială, gata oricînd să izbucnească și să ne copleșească sufletul nostru ferecat în armura fragilă a încîntării, așa ca în poemul Magie: În văzduh, tremurul stelelor:/ arc de triumf cu trup de sidef,/ magie ivită,/ tropot albastru al cerbilor,/ curcubeu fărîmițat de lumină;/ sălciile, ispite astrale,/ torențial, solzoasa hermină, sau în poemul Semne, cînd spune: Delirul sălbatic al vieții/ dezlănțuit în desfrînate culori. Această dezlănțuire de culori constituia pasta pentru guașele de subtil rafinament pe care Ioan Oatu le aduce în dar cititorului parcă jertfindu-și toate visele întru Gloria liniștii, cum își intitulează unul dintre poeme. o adevărată oază aduce Ioan Oatu cu această carte a sa și o face cadou cititorului, semn că știe să prețuiască simplitatea dar și puritatea sentimentelor. Depărtările lui sfințite cu lacrimi constituie un adevărat pașaport de poet pentru că putem distinge de aici foșnetul sublim al lebedelor plutind pe apele timpului cînd putem intui șoapta zeilor, țipătul acelor zei pe care el îi aduce din pădurea Gorun de acolo de unde țipă în adîncuri rădăcina. Totul pare un adevărat ceremonial, Cu crucea pe umăr în aceste poeme pe care el le dedică, fie fiicelor sale Raluca și Anamaria, fie cititorului, un ritual al germinării : dacă-ntr-o zi -/ răpus de tristețe și dor – / voi pleca pentru totdeauna/ spre țara lui Laros,/ cea care n-a existat niciodată,/ și vă voi aștepta la rădăcinile grîului/ și-ale firelor ierbii/ dinspre colina noastră din sat,/ pe unde mă caută în șoaptă pădurea,/ căprioarele, cerbii…/ Voi doar să ascultați cu atenție/ glasul tăcerii mele care vă ține de mînă/ și vă însoțește încet la izvorul luminii (Răpus de tăcere). Această supunere întru umilință face în așa fel ca poezia lui Ioan Oatu să capete identitate, să capete personalitate și să ne dovedească faptul că printre ramuri de merișor poezia se află acasă la ea.

 

Gheorghe Bălăceanu, Ciocnirea minţilor, Editura PIM, 2017, 166p şi Jos pălăria! Trece epigrama! 148 p, Editura Studis, Iaşi, 2016, însoţită de o fişă de autor.

Continuînd tradiţia epigramiştilor de renume naţional dar şi a celor locali, care, mai ales, în perioada interbelică scoteau pe dată floreta şi atacau punctele slabe sau lacunare ale subiecţilor luaţi în colimator, în vîrful acestei piramide aflîndu-se Păstorel Teodoreanu, poate cel mai mare epigramist român, alături de George Lesnea, realizator de bijuterii cu poantă la minut, Gheorghe Bălăceanu poate fi considerat un adevărat atlet al epigramei. Prozator, mai ales în proza scurtă de o calitate remarcabilă, pictor, sculptor dar şi epigramist, Gheorghe Bălăceanu ştie să surprindă esenţa din cele mai banale şi fade stări şi lucruri, el mînuind cu mare abilitate, dar şi cu măiestrie şi multă inteligenţă, arma din dotare, adică pixul, cu care îşi execută, pe loc, adversarii întru epigramă, neplăcîndu-i să rămînă cumva dator, la multele provocări. El publică acum o nouă carter cu un titlu încărcat de multiple sensuri: Ciocnirea minţilor, parcă anume spre a ridica spre sine pe adversari, considerînd că un om inteligent trebuie, obligatoriu, să se dueleze cu unul pe măsură. unul dintre comentatorii cărților de epigrame semnate de Gheorghe Bălăceanu, Călin Ciubotari spune: Din fericire pentru Iași și pentru breasla epigramiștilor autentici, Gheorghe Bălăceanu este unul din perturbatorii de forță ai realului, el tulburînd cu dezinvoltură și totuși, cu ticăloasă premeditare apele băltite ale existenței noastre de fiecare zi. spirit critic, înzestrat cu forță de profunzime a privirii lucrurilor, flexibil în idee și iute înțelegînd șoaptele absurdului, Bălăceanu se aseamănă unui fotograf poznaș care răstălmăcește imagini în așa fel încît obține perspective surprinzătoare, cu totul inedite. producțiile sale devin delicioase hapuri terapeutice pe care dacă le înghiți, te simți, o vreme, protejat. Așa poate fi detectată imaginea de epigramist, dar și de umorist coroziv autorul de față, cel care cu talent știe că căpăcească pre mulți dintre confrați. Pe Horia Zilieru îl căftănește cu următoarea epigramă, după un discurs rostit la lansarea cărții lui Sorin Cotlarciuc: Mînuind cuvinte-n turme, triumfal,/ Ca nave-n marea spulberată-n stropi,/ Pe nebătute căi, e și normal/să piardă ritm și rimă dînd în gropi! Pe Vasile Vajoga îl surprinde astfel în epigrama M-am lămurit!… Eu cred, ca simplu cetățean,/ Că tu ai apelat la pile,/ Că/n primăvara ăstui an/ Să ai un Paști… de patru zile! De acidul lui Gheorghe Bălăceanu nu scapă nici: Liviu Apetroaiei, Val Andreescu, Mihai Batog-Bujeniță, Daniel Corbu, Gellu Dorian, Vasile Larco, Constantin Mănuță Constantin Profir, Valentin Talpalaru sau autorul acestor rînduri despre care scrie: Inspirat, mereu pre fază/ Și cu 6 la prefix,/Cu aplomb ne demonstrează/ Că mai are pastă-n pix! Sau : Și dînd crezare multor voci care afirmă că incontestabil, Emilian Marcu e unul dintre cei mai mari sonetiști în viață, aș zice: Să spună unii c-a ajuns să fie/ Chiar cel mai mare sonetist din țară,/ E explicabil, dacă-n tot ce scrie,/ În fapt, cu nimeni nu se prea compară. Voce inconfundabilă în epigramistica ieșeană, și nu numai, Gheorghe Bălăceanu are suficientă pastă în pix încît să ne încondeieze pe toți, inspirat și cu har. Un regim cu totul aparte au pentru autorul acestor epigrame guvernanții, politicienii sau unele personalități de mucava care se perindă pe micile ecrane, mai ceva ca sfintele moaște, eroi pe care îi taxează astfel: Elita lumii e preocupată/ Cu planuri mari ce nu ne dau uitării,/ Să nu murim cu toți așa deodată,/ Ci calculat, conform planificării. sau: Cînd vrei un ban, e bine să se știe/Că faci orice, atentă, fără ceartă/ Și chiar de-ți vine-n gură vreo prostie/ Decît s-o scapi, mai bine las-o moartă! Și una pentru guvernanți: Propunem ca acest Guvern/ Să ia impozit în natură/ Din tot produsul brut intern/ Ce-i scos…din ce-am băgat în gură! Și vorba autorului: Jos pălăria! Trece epigrama!

 

 

Iulian Bitoleanu, Meridiane critice, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2014, 122 p.

Iulian Bitoleanu, spune Horia Gîrbea, îşi comentează, mai ales colegii de generaţie şi de geografie literară, generos, dar exact, axat pe calităţile subiecţilor, strecurînd mici ironii intelectuale indirecte, detectabile de către iniţiaţi. Este un mod exact de a decripta ceea ce scrie şi în Meridiane critice, Iulian Bitoleanu, mai puţin ceea ce se referă la geografia literară, pentru că în cest volum autorul se ocupă, cu multă atenţie, de scriitori din zone diferite ale ţării. Fără a fi o carte masivă, acest op semnat de iulian Bitoleanu este unul consistent şi destul de util. Prin comentariile sale, lapidare, la o serie de cărţi, ale unor autori, el face un interesant excurs printre apariţiile editoriale din întreaga ţară, reuşind astfel să se detaşeze de ceea ce s-ar putea defini drept critică de cumetrie sau mai deosebit spus, critică localistă. Scriitori din zone geografice diferite, au parte de comentarii competente şi la obiect, predominînd, însă, cum e şi firesc, cei din zona de sud a ţării. Despre Mircea Muthu autorul afirmă că încearcă să impună, în cartea sa, Dinspre Sud-Est, Editura Libra, Bucureşti, 1999, că încearcă să impună şi conceptul de românism, avînd tangenţă, desigur, cu lucrările lui D. Murăraşu, Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru…ceea ce înseamnă că Mircea Muthu este profund interesat de lucrările esenţiale ale românismului autentic. Universitara ieşeană, Viorica S. Constantinescu este prezentată cu volumul Exotismul în literatura română din secolul al XIX lea, apărut la editura Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi în anul 1998, evidenţiind tipologii de personaje mai puţin analizate pînă în 1989, cum ar fi: aventurierul, eroul îndrăgostit, revoluţionarul…cu toţi circumscrişi exotismului, exotism ce incumbă şi mitologia străină, ariei scriitoriceşti dintr-o ţară, regăsibilă, de obicei, pe alt continent. La Stan V. Cristea este comentată o interesantă carte, şi aproape inedite informaţiile, Eminescu şi Teleormanul, carte care aduce multe date pentru completarea traseului eminescian. În capitolul Secvenţe critice, Iulian Bitoleanu comentează mai mulţi autori contemporani, printre care: Horia Gîrbea, Vasile Tărîţeanu, Florea Burtan, Olimpiu Nuşfelean, Gheorghe Andrei Neagu, Ştefania Oproiescu, Constantin Blănaru, Constantin Ciubotaru şi alţii. Însemnări despre autori şi cărţi, carte aparţinînd regretatului prozator şi critic literar, Constantin Blănaru, cuprinde, aşa cum remarcă şi Iulian Bitoleanu, cronicile, articolele şi studiile acestui autor, publicate din 1965 pînă în 2008, în presă, despre scriitori mai ale, bucovineni. Faptul că Iulian Bitoleanu, în cartea sa, Meridiane critice, acordă spaţiu şi interes, şi pentru această zonă culturală, face să cîştige cititori din cît mai multe localităţi. Fie că se ocupă de scriitori consacraţi, sau de debutanţi, Iulian Bitoleanu tratează actul de creaţie cu multă seriozitate, încercînd, prin comentariile sale pozitive, să construiască şi nu să distrugă, să încurajeze ceea ce este meritoriu, şi să nuanţeze ceea ce este mai puţin realizat într-o carte. Existenţa unor astfel de comentatori literari este mai mult decît necesară în această avalanşă editorială care ne invadează. Iulian Bitoleanu, prin Meridianele sale critice conturează universuri de creaţie şi pune în valoare cărţile unor autori despre care se vorbeşte nemeritat de rar, dată fiind valoarea cărţilor lor.

Revista indexata EBSCO