Aug 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Gh. SIMON – Două poeme singulare

Rar de tot mi-a fost dată ocazia de a citi un poem eminescian, precum cel din România literară, semnat Paul Aretzu. Un poem divin, în toată splendoarea unui imn dedicat iubirii treimice, clipă unică, fulger neîntrerupt, antrenînd cosmosul în toată amploarea unei împuterniciri, ca făgăduinţă a luminii. E un poem cu anluminură, dar şi cu anvergura unei străpungeri, dincolo de ceea ce nu poate fi exprimat, figurat doar prin metafore vii, cînd priveşti şi primeşti miracolul vieţii şi uiţi că e vorba de tine. E un psalm al iubiri, ca rodnicie, atît de limpede, curgînd repede, spre matca înfiorată a răsfrîngerii, cînd Tatăl îşi vede Fiul, Unicul, în vederea unei adeveriri de sine.

Paul Aretzu nu mai e singur pe pămînt. Singular doar prin rostire, necontenire, cum e şi poemul Închinării şi Slavei nedeşarte. E un prolog pentru oricine se încumetă să se arate pe sine, doar întruchipat în poem. Vederea interioară a clipei e un neaşteptat dar al Creatorului, cum pe Muntele Sinai, ni s-a arătat, Domnul, Creatorul, fără să îl vedem, apărîndu-ne pe noi de noi înşine.

Poetul e preafericitul primitor al darului, un fruct copt în lumina iubirii. Nici un cuvînt nu e pe dinafară. Şi totul se urzeşte pe măsura rostirii. Încrengătură şi anluminură, pe marginea, tivită în alb, a fericirii, din cartea facerii, în cartea vieţii, antrenînd tot ce nu poate fi decît prin cuvînt, expresie a duhului, fără de acoperămînt, ci, doar aură şi cunună a păcii. Împăcarea de sine, cu sinea ta întregită, e numele păcii, înscris în toate paginile liturghiei cereşti, pînă se tocesc toate creioanele şi se frîng aripile deasupra unei oaze îngereşti.

E o naştere perpetuă, o purcedere din preaplinul iubirii. Un prolog evanghelic al imaculării, un suflu nou, înnoindu-se prin ceea ce respiră, cel ce este, cînd noi nu mai suntem decît părtaşi a ceva care ne presupune, fără a ne submina unicitatea. Întrucît, poemul singular e ca un nimb al tăcerii, cînd ne lipim tîmpla de aparenţa stăruitoare a înfiorării, spre ceva care ne depăşeşte fără să ne strivească.

Iată cîteva versete ale smereniei: „timpul s-a făcut matrice// din tată şi mamă vom deveni fiu şi fiică// naşterea lui este învierea noastră// el este regele însuşi întrupat// Maica Domnului îl poartă în braţe ca pe un soare răsărit într-un fluviu, arzând apa şi aerul// trâmbiţe de lemn trezind lumina verde a frunzelor// numai maica poate face ţărâna să vorbească// sărutăm amândoi clanţa bisericii care va să se deschidă. să se desfacă precum o floare, până la chivotul ei cu fulgerări// vin toţi timpii din trecut şi se întorc timpii din viitor// creioanele se tocesc în evanghelii// nu încape în scris viaţa lui// aşteptăm trecerea celui viu din meleagul duhului în meleagul sufletului// cum am eu în memorie…mişcările lui imateriale// un mut care are în el toată vorbirea// un copil care fuge acasă din casa lui// un prunc unind cerul şi pământul// inversînd polii// într-o urcare coborâre// o mamă cu două inimi// la marginea cuvântului creşte pustia, la marginea pustiei cresc subţiri crini// era acolo un clopot şi s-a făcut biserică, din icoană au coborât maica cu pruncul// biserica este un fel de maternitate// astfel se întâmplă intrarea în viaţă a fiului// astfel îl ţinem noi în palme, astfel ne ţine el pe lume// scăldată în lacrimi, luminată de fericire, adâncită în perini şi în cearşafuri de zăpadă, Simona îmi spune: iată ţi-am adus fiu nou, bucură-te!” Mă bucur şi eu, fericit cititor, împărtăşind tuturor lacrima de dor a Fiului nou, născut precum un poem, psalmodiind în văzduh de iubire, iertarea maicii şi a Fiului, scriind pe retina purpurie a Duhului zămislitor.

Un alt poem divin, singular, tot în România literară, semnat Ion Pop, prin cele şase litere, care îi compun numele, persistent prin pomenire, respirînd aerul, ca adiere în alb, a ceva mai înalt decît numele, sufletul. Numele poetului i se arată ca un nimb de aducere aminte, prin cuvinte, auzind cum se destramă tăcerea şi din ea să răsară Chipul Mamei, spre asfinţire. E poemul trecerii prin lume, prin cele şase litere, însufleţite, avînd timbrul vocii din copilărie, un fel de regăsire, prin rodnicia  de nume, fără întinare, în migrare.

Fiul îşi vede numele, acum, răsărind deodată cu numele toate, însufleţite, prin pomenire. Numele nu poate fi înstrăinat, ci doar, literă cu literă, „strivit şi-ngropat, va deveni un cenotaf: iar eu, în clipa asta,/ în mica libertate tristă, ştiind/ că voi lăsa în urmă doar şase litere,/ mort înainte de a muri (…) în spaţiu elegiac, da, plurivalent,/ mişunînd de conotaţii posomorâte,/ dintre semnificant şi semnificat. Cenotaf/ cu răposatul absent, cu deasupra,/ o biată înviere.” Cît persoana e încă vie şi poate respira şi auzi, ea nu poate fi deviată în personaj, într-o ficţiune sau vreo alegorie, nici măcar într-o istorie sau istorii, cum nu admite vreo formă de plural. Numele e rădăcina şi coroana fiinţei care ne susţine şi ne conţine. Adierea şi mîngîierea sunt atribute ale sufletului în admirare, tînguire şi nemurire: „Şi numele meu, toate numele/ ce se îndepărtează, doar murmure,/ ecouri, puzderii (…) sau numai litere-mprăştiate/ din cuvinte care au fost.” E aici Cuvîntul de la început, pe cînd nu devenise nume comun.

Spre final, Poetul e încercat de trei tristeţi, una mai adîncă şi mai sfîşietoare decît alta. Cea dintîi e îndepărtarea prin indeterminare, a doua e apa trecerii, fără urmă şi urmare, dinspre nimeni spre totdeauna. Cea de-a treia fiind mai cruntă şi mai straşnică, odată ce ai trecut şi ochiul triadic nu te-a surprins, chiar dacă ai scris versuri nemuritoare. E o tristeţă acerbă de a-ţi citi numele şi numele să nu mai fie al tău. Pe scara cantemiriană a numelor răsare deodată un vlăstar, înnoind toată încrengătura şi lămurind cu îndreptăţire obscura ramură, ieşită din pădure către lumină. Mirarea poetului e cum nu se poate mai îndreptăţită de cum e posibil ca un nume propriu să devină un nume comun, pentru alţii. Nici în nume propriu nu poţi vorbi: „Acum, trec iarăşi pe strada asta /ca Altcineva, altădată, pe Via Appia Antica,/ nu printre morminte romane, ci printre/ nume de rând îngropate doar în memorie.”

Revelaţia numelui e la capătul scării, după ce ai trecut de răspântii, şi după micile vămi, spre tresărire, îţi va fi dat să te vezi la locul peceţilor vii. Dar, nu e popas, nu poţi rămîne în acelaşi loc, ţintuit într-un nume, el face loc mai departe altor nume şi, din pomelnic, deodată: „Petre, Petre,/ tot pietre şi pietre./ Nume, vocale, consoane/ Purtate acum încet, foarte încet,/ de vântul nevăzut, după ce vei fi trecut potecile albe de pânză/ întinsă primăvara sub rouă printre flori albe, -/ simt şi acum răcoarea apei (…) aud doar firul/ tors, de lumină (…) lin, lin, lunecând/ printre fire de harpă.” La capăt ne e dat să vedem voalul numelui în transparenţa sa unduitoare. E revelaţia fiului, după ce ajunge să-şi culeagă literele, înmugurite pe cerul vieţii, cu numele toate, fructe coapte prin pomenire şi pregustare din pîrga Duhului, în toată splendoarea purcederii, mai înainte de cunoaştere, cînd timp nu era şi nici cuvînt să ne îngroape, ci doar întrupare a chipului dintîi, spre capăt şi respirare, fractal singular, prin pomenire şi înveşnicire. În final, adaug doar un mic fragment din eseul Irinei Petraş, dedicat literaturii, ca act privilegiat de Cunoaştere: „Marii poeţi au acces la singularitate nu doar fiindcă sunt, prin definiţie, singurătăţi lucrând în regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, faţă către faţă cu colapsul destinal al muritudinii, un vârtej obsesiv coborând până la sensurile ultime.”

Fiecare, unic, prin amprenta interioară a părintescului dar al înfierii şi amîndoi, fericiţi, întîmpinîndu-ne, prin răspunsul la o chemare interioară, rezonînd în văzduh poetic, ca o profeţie de încîntare şi de admirare.

 

Revista indexata EBSCO