Aug 20, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Marcel Vişa – Dumnlike

 

Marcel Vişa a publicat sporadic şi pînă a fi descoperit la Maratonul de poezie de la Neptun din 2017, cînd i s-a acordat premiul care a constat în publicarea primei lui cărţi, dumnelike, la Editura Cartea Românească, în acelaşi an. Nu părea pînă atunci ieşit din tiparul noii promoţii de poeţi crescuţi pe net, ca într-un cenaclu haotic, pînă cînd Călin Vlasie l-a organizat bine pentru un timp în Qpoem.

Atitudinea lui Marcel Vişa faţă de textul scris şi faţă de realitatea în care acesta se naşte este una ce ţine de distopie, de răsturnarea contrastelor peste stările ce par a fi mai tot timpul de la angoasă la abulie sau de la extaz negativ la exultare. Poetul vorbeşte despre omor cu nonşalanţă chiar de la primul text, făcînd chiar un „autodenunţ”: „ an ucis-o în iarnă/ printre coastele ei cresc urzici şi navete de plastic/ lanţuri de bicicletă ruginite/ soarele aruncă în oasele sale săgeţi fierbinţi/ ca la darts/ iar vînzătorii ambulanţi de ghiocei o agasează culegîndu-i de printre buze şoaptele/ e primăvară/ sufletul/ sufletul ei caţără liane pe ziduri de piatră/ să poată vedea apusul caselor vechi din cetate/ pe strada ei manechinii din vitrine se hlizesc la trecători/ şi-au schimbat ţinuta şi fardul/ hateri tripaţi aruncă în aer subsolurile oraşului/ invazie de şobolani în ţinuturile din nord/ e primăvară sub talpa bocancului meu/ vechiul eu se zbate ca să iasă la lumină prin bulbii florilor de plastic din coroanele tale veştejite/ vechiul eu bîntuie prin mlaştini” (autodenunţ, p. 5). Laitmotivul constatativ temporal „e primăvară” mi-a adus aminte de alte versuri ale unui poet mai de demult – „E primăvară, iar e primăvară/ Şi printre margini de făgaş/ Îşi scot străbunii degetele-afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi.” (citat din memorie) –, în care se simte acea lumină pozitivă, faţă de decadentismul poetului nostru, care creează o imagine devastatoare, putregăioasă, dar care musteşte de o altfel de poezie, poate de mult dată uitării şi re-inventată acum într-un subconştient alterat profund. În altă parte, poetul declară nonşalant că ar vrea să se sinucidă (vezi poezia haotic ,p.20), numai că pune nişte condiţii, care denotă fie laşitatea, fie starea de indecizie, de regret mai puţin, stare pe care poetul o exploatează la maxim în spirtul distopic impus.

Memoria joacă un rol important în astfel de stări căutate de poet cu asiduitate: „s-a luat curentul/ mama spune că-i ordin de la Ceauşescu pentru ca oamenii să adoarmă devreme/ să fie odihniţi la 4:00 cînd se vor aşeza cuminţi la coadă la alimente” (insomnii comuniste, p. 17). Tabloul este complet, realizat acum de mintea unui om matur născut din mintea unui copil (poetul s-a născut în 1983!), care la schimbarea regimului comunist avea doar şase ani. Insomniile regimul regretabil i-au prins şi pe aceşti copii născuţi într-un regim totalitar, iar efectele se văd, pentru cei care scriu poezii, ca Marcel Vişa, în astfel de texte care fac, pentru neştiutori, curiozitatea faţă de un trecut negru, de nedorit, din ce în ce mai mare. Dar nu acest aspect este important aici, ci poezia care îşi caută aerul respirabil într-o sufocare continuă. Această stare îţi oferă astfel de poezii, de sufocare, de nelinişte, care, de cele mai multe ori, te face să întorci pagina şi să vezi pînă unde poate merge poetul pe această linie. Şi constaţi, ca lector atent, o monotonie degradantă, o mereu aceeaşi reluare a temelor, a discursului poetic, pînă la saturaţie. Uneori descoperi un continuu delirium tremens, căruia poetul îi chiar consacră un text. Şi aici mi-am adus aminte de un celebru text al lui Geo Dumitrescu, în care, la un moment dat, spunea: „E ora cînd iese gîndacul la ţeavă!”. Marcel Vişa spune: „în micul regat de 4/4 m/ urmăresc mersul gîndacilor de bucătprie/ de la frigider la chiuvetă şi înapoi”. Şi tabloul se dezvoltă în maniera deja cunoscută.

Noul limbaj îmbogăţit de la pagină la pagină, de la termeni ce păreau a nu fi compatibili cu poezia la tot felul de cuvinte de împrumut (sau călătoare, cum le numea un cunoscut cercetător lingvistic), cuvinte ce, preluate cu diverse ocazii, din diverse situaţii, cum ar fi marketurile care afişează tot felul de produse de fastfood, cum ar fi „bake rolls”, de exemplu, intră în poezie ca mai vechile cuvinte, uzitate şi devenite loc comun. Avid, astfel, după originalitate, poetul este adeptul unui autenticism oarecum depăşit şi trecut la metode expirate de mai tînăra generaţie de poeţi de la noi. În cuvîntul său de pe coperta 4, editorul Călin Vlasie, îi descoperă gena optzecistă, pe care poetul încearcă de cele mai multe ori să o mascheze cu imprimeurile virtuale, zonă în care poetul s-a format şi a ieşit pe hîrtie aşa cum fac cei care vor să ajungă şi în rafturile unei biblioteci tradiţionale, nu numai în site-uri doldora de fişiere şi arhive din care cu greu poţi scoate ceva mai de doamne ajută. Alteori aglutinează cuvinte şi ies expresii de felul „matroska” – scris în chirilice – sau „chemopoezie”, care devin şi titluri de poeme, ce nu spun mai mult decît alte texte sub alte titluri mai domestice.

Ceea ce este de remarcat la Marcel Vişa, de altfel un poet talentat, de stare distopică, negativist, este atmosfera mereu apăsătoare a poemelor sale, din care nu doreşte să iasă cu nici un preţ. Totul este negru, gri, alteori albastru, adică „sinii”, grafiat tot în chirilice, sub o cenuşă sub care mocneşte un jar ce se va aprinde mult mai tîrziu. Poetul nu caută aceste efecte pirotehnice întîrziate, ci el menţine un foc mocnit, parcă dintr-o atitudine faţă de o lume care ar merita să ardă cît mai repede, din care ar vrea să fugă, dar nu poate, pentru că el face parte tocmai din această lume. Pare astfel un damnat, un supus artificiului, pe care-l repetă de la like la like, în faţa unui PC, care, aflăm dintr-un text, că ar fi putut să-l facă scrum. Totul pare astfel supus descompunerii, deznădejdii, unei apocalipse, pe care poetul nu aşteaptă, dar îi creează cadrul, o portretizează, o face o obişnuinţă. Pe poet nu-l sperie „superstiţiile”, ci „oamenii superstiţioşi” (vezi poezia scurtcircuit, p. 31). Pentru a ieşi din această sperietură, poetul recurge la un gest la îndemînă, aşzezîndu-se în aceeaşi stare: „sting lumina/ mă predau descompunerii în aerul viciat de respiraţia asurzitoare/ a monstrului din perete/ eliberare din circuit/ scurt circuit – viaţa”. O definiţie în manieră dată vieţii. Poeţii pentru Marcel Vişa nu-şi atîrnă pe degete semne ale alianţelor, cum ar fi verighetele, chiar mai mult aceştia, poeţii, „trăiesc de pe mîine pe ieri”, deci niciodată azi. (vezi poezia poeţii nu poartă verighetă, p. 32.). Poetul îi dedică o poeziei reginei facebook (vezi la p. 34). Este, prin urmare, atît de admirativ faţă de acest artificial uman, încît se vede chiar aşa, într-o dragoste de neconfundat: „seara vom sta îmbrăţişaţi şi vom număra stelele pardon like-urile”. Dacă s-ar întrezări un dram de sarcasm aici, poate o vagă ironie sau autoironie, o amendă la posedarea timpului în sechestrări benevole, am crede că poetul se joacă şi-şi caută scăpări din astfel de corsete, pentru o lume reală, sănătoasă, în care oricum va sfârşi.

În concepţia sa, Marcel Vişa crede că a găsit, în poezie, calea lui, una contorsionată şi încordată pe aceeaşi strună, dar nu de vioară sau violoncel, ci de contrabas, la care un Paganini al zilelor noastre nu-şi va putea continua concertul. Dar, şi aşa, virtuozitatea lui Marcel Vişa este a poetului care ştie să întindă oricît de mult orice coardă, pînă aceasta va plesni sub mohorîrea arcuşului său.

Revista indexata EBSCO