Aug 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Scrisul a fost mereu natura mea cea mai elevată…” Gabriela Melinescu în Jurnalul suedez (I)

 

Dintre toate destinele feminine reflectate diaristic, trebuie să mărturisesc că preferatul meu este, de departe, acela al Gabrielei Melinescu. În primul rînd pentru felul complex, deosebit de provocator, în care autoarea splendidului Jurnal suedez (I-V) tematizează o serie de experienţe esenţiale ale fiinţei, numai pentru a le transforma, prin scriitură, în căi suplimentare de acces la un aşa-numit „loc de întîlnire a tuturor limbilor”. Pentru a anunţa specificul acestui proces chinuitor, diarista însăşi alege dintru început o formulă şocantă, asumîndu-şi statutul de „nebun-nebună”[1] situat(ă), de voie, într-un spaţiu de interferenţă (între culturi, limbaje şi identităţi), prin intermediul căruia sau dincolo de care îşi va fasona atît identitatea socială, cît şi identitatea, în fapt identităţile spirituale, creatoare.

Strict geografic, însă, axul în jurul căruia se desfășoară complicata aventură existenţială a Gabrielei Melinescu rămîne, de la un capăt la altul, cel scandinav. Aclimatizarea scriitoarei cu limba și civilizaţia suedeză, descrisă în debutul Jurnalului suedez I (1976-1983), nu e, desigur, deloc uşoară. Deşi aşteptată îndelung, întîlnirea cu noua cultură în mijlocul căreia scriitoarea de 33 de ani speră să scape „de oamenii care au drept paternitate pe prinţul negru al acestui timp”[2] îi produce pentru un timp noi și noi suferinţe. De la particularităţile meteorologice la specificitatea mentalitară (dar şi, desigur, relaţia dintre ele), tot ceea ce înregistrează o perioadă jurnalul pare a susţine ideea alterităţii ineluctabile. Prima justificare a incongruenţei percepute, încă de la început, drept alienantă este de natură climaterică: „Simt din nou acea stare specială, cerul de deasupra Stockholmului e atît de jos, simt cum norii mă apasă pe creieri. Un vînt rece îmi suge căldura corpului. Simt chiar magnetismul pămîntului care e apreciat aici ca fiind mai puternic şi asta face ca oamenii să fie atît de depresivi. Înainte de a călători, un prieten doctor m-a avertizat despre dificultăţile de a trăi în nord, lipsa luminii mai ales îi face pe oameni apatici, ca nişte narcomani fixaţi pe lucrul lor, uşor instabili…”[3] Nuanţările ulterioare vor potenţa particularităţile fiinţei situate în nordul european, pe care „străina” venită dintr-o Românie altfel întunecată le poate analiza la rece: „Ne apropiem de echinocţiul de primăvară…. Lumina a devenit expansivă şi ne orbeşte şi ne face nebuni. Se vorbeşte de nebunia scandinavă şi nu este un cuvînt gol. Există la ieşirea din frig şi din întuneric un fel de beţie şi rătăcire a simţurilor, ca după o lungă convalescenţă. În lumina prea puternică mulţi îşi pierd viaţa sau minţile. Au loc sinucideri, de care se povesteşte mereu la radio, ca despre un flagel nordic. Eu care sunt obişnuită cu sinuciderile din familia mea nu mă mir, oamenii văd moartea ca pe o eliberare. Aici apar mai tîrziu florile care au puterea de a calma simţurile şi a ne promite paradisul verii; aici totul e altfel, o ţîşnire bruscă din întuneric, un şoc, în care oamenii abia se pot ţine pe picioare. De aceea nordicii iubesc lumina şi natura mai mult decît cei din sud sau din zonele temperate ale planetei.”[4]

Evident, cu mult mai puternice decît şocurile fiziologice vor fi, pentru femeia marcată de sud-estul comunist, loviturile psihologice – egal preconizate, dar greu, uneori chiar imposibil de contracarat. Pe plan strict relaţional, exilata trebuie, pentru început, să se mişte între „fileuri de ură” suplimentare: familia lui René o învinovăţeşte, natural, pe ea pentru relaţia extraconjugală şi încearcă să scuture fibra morală a tatălui şi soţului iresponsabil. Nici ceilalţi nu par mai permisivi. „Străina” îşi confirmă, cu acest prilej, o anume intoleranţă afectivă a suedezilor luterani: „am fost numită «drogul lui René», ceva care-l face pe un om serios să ia o cale periculoasă a iluziei, prin plăcerea nepermisă, în această ţară a luteranilor.”[5] Paginile jurnalului vor adăuga, desigur, alte şi alte diferenţe majore ale culturii şi civilizaţiei suedeze. Unele dintre ele, în anumite momente, îi fac bine, o fac să treacă mai uşor peste micile probleme fiziologice sau marile decizii în fond tragice pe care trebuie să le ia. Răceala medicilor suedezi o ajută, spre exemplu, să treacă mai uşor peste şocul primului avort din exil, oferindu-i temporar iluzia unei necesare ieşiri din timp: „E o mică, specială consolare pentru că atmosfera în spitalele suedeze e atît de impersonală: oamenii se transformă în automate, grupuri, categorii. Am fost lăsată pe mîna surorilor care nu dau nici cel mai mic semn de prietenie umană sau de complezenţă. Sub narcoză totală am avut un sentiment euforic de a nu mai fi, ceva care-i scapă vieţii.”[6] Altele îi contrariază natura scripturală, obligată să constate că şi aici, în noul tărîm al făgăduinţei culturale, funcţionează un pervers mecanism al marginalizării unora dintre cei mai valoroşi scriitori. Diarista punctează de mai multe ori mediocritatea sau opacitatea culturală a suedezilor, cărora nu le iartă, bunăoară, izolarea lui Swedenborg. Spre deosebire de alţi doi scriitori suedezi care o fascinează – Hamsun şi Strindberg, la rîndul lor „nişte asociali, nişte rebeli şi nu nişte eroi ai naţiunii care au avut mereu dreptate şi au fost duşi pe braţe de contemporanii lor”, în cele din urmă „acceptaţi ca mari scriitori şi iertaţi pentru «imensa» lor ciudăţenie, originalitate, Swedenborg, în schimb, rămîne mai departe şarlatanul, omul care pretindea că duce conversaţii cu îngerii”. Justificat, prin urmare, şi din unghi efectiv cultural, verdictul diaristei[7] în privinţa tarelor mentalitare din regatul suedez este necruţător: „Eu sunt uimită de atîta mediocritate care există în raţionala Suedie. (…) Scriu mai departe critic despre «provincialismul cras suedez». Strindberg însuşi a scris, de altfel foarte clar, pentru compatrioţii săi: «Trebuie să călătoresc mereu în străinătate ca să elimin din mine ca printr-un laxativ prostia suedeză».”[8]

Cu totul semnificativ, la celălalt capăt al Jurnalului, o însemnare datată 19 aprilie 2006 arată că, nici după trei decenii de viaţă suedeză, scriitoarea nu va consemna în cerneluri mai puţin acide specificul psiho-social, cultural, religios ş.a.m.d. al celor care i-au devenit, totuşi, compatrioţi; mai mult, le va concentra scriptic într-o altăformulă memorabilă, deşi vitriolantă. Iată, în loc de orice alt comentariu, eboşa de portret etno-identitar al poporului autist, de care niciodată scriitoarea de origine română nu reuşeşte să se lege (cel puţin la modul autentic): „A trăi cu suedezii, e deja un fapt cunoscut, este imposibil pentru un străin, mai devreme sau mai tîrziu îţi dai seama cît de disimulaţi sunt suedezii, considerîndu-se unici în lume, ascunzînd chiar pentru «străinii» din familie «totul», – începînd cu propriile sentimente – fiind geloşi de ce li s-a dat, neputînd să livreze «secretul» de a fi suedez, în adîncime. O naţie de autişti, plină de creativitate, dar închişi în ei, rozîndu-se în interior şi admirîndu-se în exterior – plini de complexul superiorităţii şi inferiorităţii.”[9]

 

În acest context, este evident că una dintre principalele resurse de supravieţuire este chiar învăţarea şi asumarea rapidă a codului lingvistic străin. Însă pentru această femeie care vrea cu orice preţ să se realizeze şi aici pe plan superior-existenţial, artistic, suedeza nu e doar limba necesară integrării într-un spaţiu de existenţă (istorică, socio-politică, ideologică, mentalitară) cu totul diferit, ci o veritabilă probă iniţiatică, necesară propriei evoluţii creatoare. Învăţarea limbii noi e, prin urmare, încă un pariu cu un sine ce trebuie să iasă, constant, din întunericul fiinţial de care îi aminteşte atît de frecvent întunericul suedez: „Acum cînd scriu s-a întuncat în cameră şi pe cer ies primele stele, corpurile cereşti. Voi lăsa acest jurnal şi voi lua dicţionarul etimologic suedez să citesc zece pagini ca pe o lectură neobişnuit de palpitantă. Fiecare cuvînt e o poveste, un destin, fiecare cuvînt, ca o fiinţă adevărată, a trecut prin istorie, a supravieţuit pînă în timpul nostru sau, dimpotrivă, a murit rămînînd numai în dicţionar şi cineva, poate eu, are acum libertatea de a-l aduce la viaţă, folosindu-l într-un fel în care vechiului său conţinut să i se adauge o nuanţă nouă, plină de vitalitate.”[10]

Doar în această manieră, transformîndu-şi lupta cu vocabularul suedez în hermeneutică a unor naraţiuni fondatoare, scriitoarea capătă forţa necesară pentru continuarea luptei cronofage cu limba ţării de adopţie. Luptă văzută foarte rar ca un joc ezoteric, unul deosebit de agresiv însă: „Plăcerea de a «viola» limba, de a citi dicţionarele, de a mă juca asemeni cabaliştilor cu cuvintele a pus din nou stăpînire pe mine.”[11] Încetul cu încetul, ajunge nu doar să le stăpînească, ci şi să aibă senzaţia transformării lor în vehicule de acces în şi dincolo de cealaltă lume, de care Gabriela Melinescu se mărturiseşte adesea legată prin varii canale. În mod ciudat, totuşi, victoria asupra limbii suedeze nu va părea niciodată deplină. Diarista îşi va manifesta adesea teama de a nu fi capabilă să se manifeste plenar în limba ţării de adopţie, iar această temere, altminteri firească, îi va fi confirmată de prietena pe care, de-a lungul întregului jurnal, o va vedea ca pe o veritabilă alteritate feminină: romanciera Birgitta Trotzig. Într-o scrisoare trimisă pe 18 iulie 1985, aceasta îi mărturiseşte că alegerea limbii franceze ca mijloc de exprimare şi comunicare epistolară nu este, în ciuda aparenţelor, fortuită: „Îţi scriu în franceză, imperfect, simt că nu e în realitate limba mea. Dar limbile sunt mereu legate de persoane – şi, dintr-o raţiune sau alta, îmi e imposibil să te imaginez şi să-ţi adresez cuvîntul în suedeză. (Ceea ce a făcut că uneori nu ţi-am scris, neştiind pe ce picior lingvistic să dansez.)”[12] Deloc întîmplător, următoarele reflecţii de natură lingvistică pe care diarista şi le încredinţează jurnalului confirmă faptul că, cel puţin pentru o perioadă după primirea acestei scrisori, şi destinatara are îndoieli în privinţa piciorului lingvistic pe care să danseze…

În general, însă, aşa cum este el reflectat în primele volume ale Jurnalului suedez, pariul psiho-lingvistic e înţeles şi adesea prezentat în termenii unei veritabile lupte cu propria natură. O natură amazonică nu numai prin rădăcini, cum a observat Eugen Simion într-unul din primele studii critice dedicate volumului ce deschide seria diaristică lansată de Gabriela Melinescu: „Romantic şi… «amazonic» (de la «amazoană», femeie luptătoare, bărbată, neînfricată), naratorul din Jurnalul suedez se revendică în mai multe rînduri de la această rasă mitică, pe cale de dispariţie în epoca postmodernă. «Amazonica» Gabriela Melinescu (nu alta decît ea însăşi, cea care se povesteşte şi, în acest fel, se inventează ca personaj în confesiunea diaristică) este, mai degrabă, o fiică a suferinţei. Se hrăneşte în bună parte cu nenorocirile istoriei şi este hărăzită de sus să-şi construiască şi să-şi trăiască fericirea pe o sumă de mici dezastre.”[13] Ideea de eroism feminin nu lipseşte, într-adevăr, din paginile Jurnalului suedez. Chiar şi la complicatele, provocatoarele ei aventuri lingvistice, diarista se referă tot în termeni specifici imaginarului eroic. Fiecare alteritate scripturală înseamnă, pentru ea, incursiunea simili-războinică într-un teritoriu aristocratic, ce trebuie descoperit şi luat în primire/ posesie: „Remarc cum eu însămi am mai multe feluri de a fi în franceză şi suedeză, cînd încerc să scriu în aceste limbi. Ca şi cum aş lua în primire un geniu nou al limbii – palat în care sunt mereu atîtea de descoperit.”[14] Dar, cum am mai observat, victoria asupra acestui nou teritoriu nu este nici rapidă, nici uşoară. Un spaţiu extins al primului volum din Jurnalul suedez este alocat tocmai luptei chinuitoare cu şi de-a cuvintele în cele trei limbi care îi dau dintru început senzaţia unei competiţii pe viaţă şi pe moarte, la care iau parte deopotrivă corpul şi spiritul, ca la întîlnirea cu un „război civil” sau o „boală” teribilă.

De vîltorile acestei lupte continue pentru supravieţuirea biologică, socială şi mai ales spirituală, scriitoarea alege uneori să se apere printr-un gen artistic aparte, creaţia vizuală. Aceasta îi facilitează nu numai exprimarea creativităţii în forme alternative, ci şi accesul la un nou spaţiu lingvistic, cel mai aproape de limbajul universal. Reflecţiile diaristei amintesc, bineînţeles, de vechile proiecte de reconstrucţie lingvistice: „Cîteodată înlocuiesc scrisul cu desenul şi gravura, dar nu îmi este permis, pentru că arta scrisului e atît de serioasă, încît e un mare păcat s-o neglijezi măcar o clipă pentru jurnalism, politică sau… gravură. Mă simt vinovată, dar prin desen îmi recapăt spontaneitatea cu care pătrund în acea limbă dinaintea altor limbi învăţate. Mă simt bine în afara limbajului, atît de mare e tensiunea exercitată de a gîndi altfel şi mai ales de a simţi altfel.”[15]Evident că, pentru o scriitoare de cursă lungă, o atare formă de odihnă în afara limbajului nu poate fi decît o opţiune temporară. Chiar dacă, în timp, relaţia ei cu arta vizuală va avea o evoluţie ascendentă[16], tot aventurile lingvistice îi vor valida şi existenţa propriu-zisă, şi identitatea spirituală. Aşa încît, chiar şi după un vernisaj propriu încununat de succes, cum este cel din Lausanne (martie 1984), artista pune sub semnul întrebării „motivul profund al exploziei mele în lumea artelor plastice”, pentru a se culpabiliza printr-un răspuns pe deplin elocvent în privinţa exiguităţii sale: „Mi s-a părut ca o dezertare din lumea mea proprie, în care scrisul a fost mereu natura mea cea mai elevată”[17].

 

Dintre cele trei limbi care îşi cer, doar uneori alternativ, dreptul la capitalizare simbolică prin/ în creaţie literară, franceza pare, după cum am văzut şi mai sus, cea mai puţin agresivă. Poate pentru că, şi pentru Gabriela Melinescu, franceza e asumată dintru început ca limba de manifestare a iubirii – dar la modul real, îndatorat biografic, nu intermediat livresc. Cum soţul e belgian stabilit în Suedia, dar vorbitor nativ de franceză, Gabriela are şansa de a fructifica relaţional şi, în timp, valoriza estetic propriile cunoştinţe în materie. Tot la sfatul soţului, va începe să scrie şi în această limbă, deşi primele încercări le va resimţi drept intrări brutale într-un teritoriu ce ar trebui să rămînă inviolabil: „Am început să scriu în franceză, la îndemnul lui René. E aproape un sacrilegiu, ceva îngrozitor. E vorba de ceva secret care nu trebuie atins. Limbile sunt sacre şi participăm la sacralitate într-un fel diferit, prin limba maternă. Totuşi fac progrese în fiecare zi, am mari modele, precum Karen Blixen care a scris în engleză, pentru că iubitul ei, căruia îi povestea extravagante, romantice poveşti, Denis, era englez. Asta nu înseamnă că nu s-a putut întoarce la limba maternă, imediat după ce viaţa ei în Africa se terminase cu accidentul de avion al lui Denis, cu moartea lui şi falimentul lui Karen, care a însemnat o înălţare, în fond… Am şi eu «Africa mea» care mă va învăţa dificultatea de a trăi printre oameni care simt şi gîndesc puţin diferit. Nu e uşor, dar îmi face plăcere să lupt pentru un lucru esenţial: a continua să scriu, cînd nimeni nu are nevoie de asta şi scriitorii cresc ca ciupercile după ploaie, şi poemele lor cresc precum părul sau barba de pe bărbile bravilor bărbaţi.”[18] Asumarea acestei noi şi desigur radicale necesităţi de manifestare în plan deopotrivă uman şi artistic va aduce cu sine, firesc, şi momente de înălţare supremă, şi momente de cădere brutală, prin intermediul cărora se va reliefa totuşi inclusiv devenirea auctorială: „Prin proba limbii diarista încearcă să-şi cunoască posibilităţile şi limitele, e lupta cu sine însăşi de a se depăşi şi totodată condiţia sine qua non a propriei sale creaţii.”[19]

Nu o dată, folosită pe plan artistic, limba franceză pare a-i bloca sau cel puţin tempera entuziasmul ori energia creatoare: „Dorinţa de a scrie o nouă carte mă vizitează destul de des, dar limba de împrumut îmi temperează tot elanul. Cartea mea Arborele în vînt a trezit chiar gelozia unui confrate care se arăta sceptic la gîndul că voi termina cu bine cele două sute de pagini. Acest coleg a încercat de mai multe ori să mă contamineze cu îndoiala lui. Scriind cartea în franceza mea, am încercat să-mi arăt mie că mă pot concentra îndelung asupra unui lucru aproape imposibil, fără să-mi pierd pofta de a povesti care e la baza fiecărei încercări de a pune fundamentul unei construcţii literare.”[20] De pe eşichierul emoţional care, măsurîndu-i fulminantele energii scripturale, îi reflectă şi mizele de profunzime ale preocupărilor artistice diverse, nu lipseşte însă nici entuziasmul contagios. Acelaşi interlocutor epistolar drag, romanciera Birgitta Trotzig, i-l observă şi i-l comentează în pagini ce scenografiază, între altele, o serie de observaţii lingvistice atît de pertinente, încît par ale diaristei înseşi. Entuziasmată de apariţia unui roman scris în limba franceză de Gabriela Melinescu, scriitoarea suedeză remarcă mai întîi noutatea stilistică a acestei proze: „Am citit Chant de la cigale şi m-a impresionat profund. Există în această carte a ta o simplitate şi o severitate incisivă a stilului care fac ca fraza şi imaginea să se unească. (În timp ce în Copiii răbdării, de exemplu, stilul făcea ghirlande in jurul imaginilor – contrar romanului Lupii urcă la cer, unde naraţiunea simplă, confruntată cu un conţinut exploziv, complicat, subversiv, era la loc bun.) Acest nou roman al tău e nud, în acelaşi timp de o frumuseţe carnală, delirant ca o rană deschisă.”[21] Apoi raportează prospeţimea noului stil la o altfel de frumuseţe, una candidă, crudă şi magică, aceea a stilului interior al Gabrielei Melinescu, un stil aflat parcă dincolo de orice reprezentare lingvistică: „La început m-am gîndit că franceza este o piedică pentru tine, o cămaşă de forţă: după cîteva pagini am simţit stilul simplu, frazele scurte (contrar francezei tradiţionale), totul era al tău, adică nici francez şi nici românesc, ci propria ta limbă, a fiinţei tale interioare, acea limbă care are pentru mine o magie candidă şi dură, prin ea lumea copilului în culori profunde şi frumuseţea ei crudă intrînd direct în visele mele – este limba şi nivelul psihic al basmelor.”[22]

 

 

[1] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989) Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 5;

[2] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I (1976-1985), Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 38;

[3] Ibidem, p. 57;

[4] Ibidem, pp. 93-95;

[5] Ibidem, p. 39;

[6] Ibidem, p. 49;

[7] Surprinzător, punctul de vedere al diaristei venite din România seamănă cu acela exprimat de unii critici proveniţi din chiar spaţiul suedez. A se vedea, spre exemplu, opinia lui Ake Daun despre Mentalitatea suedeză, exprimată într-un eseu tradus şi la noi în anul 1995.

[8] Ibidem, pp. 249-251;

[9] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-20008), Editura Polirom, Iaşi, p. 176;

[10] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 79;

[11] Gabriela Melinescu Jurnal suedez II (1984-1989), Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 50;

[12] Ibidem, pp. 86-87;

[13] Eugen Simion, Genurile biograficului, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 228;

[14] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 272;

[15] Idem, p. 109;

[16] Artista va fi recunoscută, peste ani, şi ca pictoriţă de icoane şi autoare de gravuri. Expoziţiile sale în diferite oraşe suedeze, elveţiene ş.a. se vor bucura, în timp, atît de succes de public, cît şi de recunoaştere critică. Evident, deşi va ajunge să îşi vîndă diferite lucrări (şi pe sume destul de consistente, care îi vor rotunji veniturile), autoarea va fi cu adevărat mulţumită de ele doar cînd criticii de artă le vor asocia cu opera ei literară. Spre ilustrare, a se vedea cel puţin ultima consemnare diaristică a unei duble ieşiri în public, în care autoarea Jurnalului suedez va fi omagiată (cu ocazia împlinirii a 65 de ani) şi pentru arta scrisului, şi pentru arta grafică (Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V(2003-2008), Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 244-246).

[17] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, ed. cit., p. 23 ;

[18] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 243;

[19] Liana Cozea, Al doilea eu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, p. 121;

[20] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, ed. cit., p. 15;

[21] Ibidem, p. 86;

[22] Ibidem.

 

 

 

Revista indexata EBSCO