Aug 20, 2018

Posted by in Proza

Zvetlana PREOTEASA – Sînt 365 de zile de cînd te iubesc

 

Pavel dormea de două nopţi în hambar printre porumbei, aşa îi dăduse ordin Chiorul ca să fie acolo când se va întoarce Bettina, porumbiţa care îndeplinea sarcina de mesager între Sulina şi Constantinopol şi asta pentru că Bettina putea sosi în timpul nopţii, iar ei nu doreau să piardă niciun moment.

Mesajul de la Constantinopol rămăsese singura lor speranţă, totul depindea până la un punct de Demetrios şi Mihailos, iar apoi de voinţa Sultanului Abdul Aziz. Şi dacă toate mergeau bine, documentul urma să fie atârnat la gâtul Bettinei pentru ca aceasta în zbor să-l aducă acasă. Deci soarta lui Kontoguris depindea de oameni şi păsări. Curios nu? în război viaţa unui soldat de multe ori a depins de calul său, acum, în vreme de pace, viaţa unui om, depinde de un porumbel călător.

Numai că zilele şi nopţile treceau, iar Bettina nu mai apărea, lucru care îi îngrijora pe toţi, pe el, pe Chiorul,pe prinţ şi de-a dreptul inexplicabil pentru Pavel, chiar şi pe Gessi şi pe Ismail Bay.

Acesta din urmă avusese nişte discuţii destul de aprinse cu Ronson şi din păcate şi cu Sir. Charles în ceea ce-1 priveşte pe prizonier. Ismail Bay pretindea că arestatul trebuie predat autorităţilor Imperiului Otoman, singure în măsură să stabilească pedeapsa pe care ar trebui să o primească, din simplu motiv că locurile în care a lovit piratul aparţin Imperiului. Pe de altă parte, Ronson secondat de Sir. Charles pretindeau că portul nu aparţinea Imperiului, ci Comisiei Europene a Dunării, iar însărcinat cu paza şi ordinea lui era Ronson, la care se adăuga şi faptul că Ronson reuşise să îl prindă pe pirat. Toate eforturile lui Ismail Bay dăduseră însă greş şi odată cu ele se duseseră şi speranţele lor de a-i salva viaţa lui Kontoguris. Mai mult decît atît Ronson începuse să fie suspicios, era foarte surprinzătoare şi pentru el şi pentru Sir. Charles această insistenţă şi acest interes al lui Ismail Bay pentru Kontoguris. De aceea, la un moment dat, Ronson îl întrebase pe Ismail Bay:

– De fapt, pe cine vreţi dumneavoastră să scoateţi din beciurile mele, pe Kara Şeitan sau pe Kontoguris? Şi de ce vă doriţi acest lucru pentru că pedeapsa cu moartea va fi oricum, indiferent că este dată de noi sau de dumneavoastră?

Ismail Bay fusese luat prin surprindere de această întrebare directă, plină de nuanţe şi lipsită de protocol, lucru pe care arabul din el nu l-a apreciat, din contră, a fost extrem de deranjat, însă a răspuns păstrându-şi cumpătul şi buna-creştere, ocolind cu bună ştiinţă partea a doua a întrebării:

– Stimate domnule Ronson, ambii aparţin Imperiului, unul prin naştere şi altul prin fapte, însă ceea ce înţeleg eu din întrebarea dumneavoastră este că sunteţi atât domnia voastră cât şi Sir. Charles preocupaţi mai mult de Kontoguris decât de Kara Şeitan, ceea ce mi se pare de-a dreptul uimitor. Pot întreba de ce?

Ronson a făcut feţe-feţe, iar Sir. Charles a fost de-a dreptul încurcat şi a răspuns că este o greşeală să-i separi pe cei doi, atâta timp cât sunt de fapt una şi aceeaşi persoană.

După această discuţie prinţul Moruzzi, Gessi, Ismail Bay şi Chiorul au început să se gândească la un plan de evadare şi pentru a avea toate datele, domnul Gessi a mers în vizită la Kontoguris din nou, numai că veştile aduse nu erau taman încurajatoare. Ronson nu numai că triplase paza la subsolul unde erau celulele, dar chiar pusese nişte fierari din port să facă gratii pentru toate uşile care duceau spre Kontoguris, la care a pus şi druguri mari de fier, cu lacăte cât roata carului, iar cheile nu stăteau decât la el.

Evadarea era imposibilă!

Într-o seară, pe când stăteau cu toţii şi analizau situaţia, prinţul Moruzzi le-a spus că ar fi posibil ca Sultanul să dea un ucaz prin care să hotărască eliberarea lui Kontoguris, de ce, pentru care fapte, nu a spus, iar cei doi, adevăraţi oameni de lume, nu au pus întrebări jenante, au luat informaţia ca atare şi au început să o aştepte pe Bettina.

Numai că aşteptarea se prelungea, iar oamenii lui Kontoguris, conduşi acum de Chiorul, erau din ce în ce mai agitaţi şi începuseră să ceară să ia cu asalt sediul poliţiei portuare sau să pregătească evadarea în ziua execuţiei, lucru cu care nu era de acord nici Pavel, nici Chiorul şi în niciun caz domnul Moruzzi. Acesta încercase să-i tempereze şi să le explice că o mână de oameni nu pot declanşa un război cu autorităţile, că, deşi Ismail Bay îi sprijină, doar pentru Kontoguris şi atât, într-o astfel de situaţie ar trebui să-şi trimită oamenii împotriva lor pentru a restabili ordinea. Era obligat să facă asta, era de datoria lui. Cu cine ar fi trebuit să se lupte ei? Cu soldaţii Comisiei Europene a Dunării şi cu cei ai Imperiului Otoman, iar ei nici corăbii nu mai aveau în port, başca armele. Ar fi însemnat moartea tuturor, inclusiv a lui Kontoguris şi asta nu ar fi nimic, dar după ce o să fie înfrânţi se va începe pedepsirea familiilor, vor aresta şi schingiui femeile, copiii şi bătrânii. Asta vor? Păi dacă nu, să stea liniştiţi până când li se va spune ce să facă. Dumnezeu e mare, facă-se voia Lui, oricare va fi ea!

După întâlnirea asta lămuritoare care avusese loc în subsolul casei prinţului doar cu flăcăii lui Kontoguris, tot mai multă lume privea zborul păsărilor pe cer. Doar, doar, şi nimic.

Într-o seară târziu, Leana, fata de la lăptărie, sora Marinei, care lucra acum la prinţesa Moruzzi pentru că Matilda nu mai era capabilă să ţină singură casa, o anunţă pe stăpână-sa, care se pregătea de culcare, că Ştefanucă şi frăţiorul lui Mitruţ vor să-i spună ceva urgent. Prinţesa puţin deranjată, puţin amuzată se duse totuşi în bucătărie, convinsă că nu va fi ceva important, nici nu avea ce, probabil că le era foame, însă ştirea adusă de copii puse casa în picioare. Prinţul plecă la domnul Gessi, iar pe copii, după ce le dădu câte un bănuţ, îi trimise să-l aducă pe Chiorul şi pe Pavel la el. Se hotărâse ca execuţia să aibă loc prin spânzurătoare în sâmbăta aceea, adică peste două zile, copiii îi auziseră pe Ronson şi pe Sir. Charles vorbind despre asta în faţa sediului poliţiei portuare cu o oră în urmă.

Se ţinu mare sfat de taină în casa Moruzzi şi ca de obicei salvarea veni de la prinţesă care găsi soluţia, dar pentru asta trebuia să intre în casa lui Sir. Charles şi să vorbească cu Elisabeth, dar cum? Numai prin Debby.

în zorii zilei de vineri sosi şi Bettina aducându-le o veste minunată, Kontoguris era salvat, Sultanul Abdul Aziz semnase un ucaz prin care Kontoguris era declarat „persoană de maximă importanţă pentru Imperiu”, asta însemna că era liberă să circule oriunde pe teritoriul Imperiului şi care se afla în misiune specială dată de Sultan şi doar Sultanul putea judeca o astfel de persoană şi nimeni altcineva, de aceea armata otomană avea sarcina ca în orice situaţie să-i apere viaţa cu orice preţ.

Ismail Bay rămase cu gura căscată, era de peste 20 de ani în administraţia Imperiului, deţinând funcţii foarte importante, dar niciodată nu văzuse aşa ceva şi nici nu auzise de aşa ceva de pe vremea lui Suleiman Magnificul. S-a uitat de trei ori la peceţile documentului, la semnătură şi la sigiliu, erau adevărate şi totuşi nu-i venea să creadă. Şi dacă Kontoguris ar fi fost cel mai mare duşman al lui, din acest moment trebuia să-l apere cu propria-i viaţă.

Dar oare ce făcuse acesta de beneficia de o asemenea onoare din partea Sultanului? Nu cumva banda de piraţi condusă de Kontoguris acţionase în beneficiul Imperiului? Mai fusese în istorie un caz similar în timpul Elisabethei a Angliei, cu celebrul său pirat Drake, să fie aceeaşi situaţie? întrebările rămâneau fără răspuns şi era convins că nici nu va afla vreodată adevărul, aşa că trebuia să se preocupe acum de situaţia lui Kontoguris şi primul lucru pe care îl făcu a fost să-i convoace oficial pe Sir. Charles şi pe Ronson la o întrevedere, în care să le ceară imperativ eliberarea lui Kontoguris. Ca urmare a ucazului semnat de Sultan, acum nu mai era vorba de un pirat prins după ce a atacat o corabie, ci era o problemă diplomatică, de cea mai mare importanţă care dacă nu era gestionată cu fler putea degenera. S-au pornit războaie din mult mai puţin decît atât.

Discuţia purtată a fost absolut surprinzătoare atât pentru Sir. Charles şi Ronson, cât şi pentru Ismail Bay. Primii pe de o parte, au fost luaţi cu totul prin surprindere de documentul venit de la înalta Poartă şi abia acum aveau explicaţia interesului lui Ismail Bay pentru soarta lui Kontoguris, iar Ismail Bay a fost de-a dreptul şocat de reacţia necontrolată şi deplasată a lui Ronson care a ameninţat că oricine se apropie de prizonierul lui sau încearcă să împiedice execuţia va fi împuşcat pe loc.

Sir. Charles însă a trebuit să calmeze spiritele folosindu-se de un şiretlic, de care Ismail Bay nu l-ar fi crezut în stare, a cerut să-i acorde timpul necesar pentru a se consulta cu ambasadele europene din Sulina forţîndu-1 pe Ismail Bay să fie de acord cu amânarea discuţiei pentru a doua zi.

Cu toate demersurile diplomatice care se demaraseră şi care în mod normal ar fi trebuit să oprească pregătirile pentru execuţia de sâmbătă, oamenii lui Kontoguris care stăteau de pândă în piaţă, au informat că se continuă pregătirile pentru eşafod. Mai mult decât atât, domnului Gessi nu i s-a mai permis intrarea la Kontoguris şi, lucru nemaipomenit, nici lui Ismail Bay.

Sir Charles între timp, a făcut o serie de vizite private, e adevărat, la ambasade şi i-a cerut o întrevedere lui Ismail Bay, în numele tuturor ambasadorilor pentru sâmbătă, 25 martie, la ora 12.

Ismail Bay, sfătuindu-se cu Gessi şi cu Moruzzi au ajuns la concluzia că este o şmecherie, odată ce execuţia fusese public anunţată pentru sâmbătă tot la ora 12. Aşa că l-a informat pe Sir. Charles că doreşte să îi primească sâmbătă la ora 9.

Toată seara de vineri au tropăit mesagerii de la o reşedinţă la alta şi în final nu s-a stabilit nicio oră, iar Ismail Bay era în cel mai greu moment al carierei lui, nu ştia cum ar fi putut să-l apere pe Kontoguris, aşa cum îi ceruse Sultanul fără a provoca un conflict armat cu Comisia Europeană a Dunării şi implicit cu ţările europene.

Noaptea de vineri a trecut greu peste Sulina! în unele case pâlpâiau lumânări, în altele se ridicau la cer rugăciuni, iar în altele se ştergeau lacrimi ce curgeau necontenit. Şi poate din cauza lor, a lacrimilor şi a tristeţii, ziua de sâmbătă 25 martie 1871, ziua Greciei, de altfel, se născu aproape în întuneric. Nori grei îşi scuturau poalele zdrenţuite de fulgere din cer, formând o centură de presiune, de sfîrşit, de teamă şi mai ales de tristeţe. Oamenii însă nu au ţinut cont de nimic şi au umplut piaţa încă de la primele ore ale dimineţii, printre ei erau băieţii Chiorului care transmiteau mai departe fiecare nouă mişcare ce avea loc în piaţă. Deşi Ismail Bay îi chemase pe domnii ambasadori din nou la discuţii, nimeni nu se prezentase până la prânz la reşedinţa sa, aşa că fără tragere de inimă a cerut garnizoanei să meargă în piaţă, informând că obiectivul este salvarea vieţii lui Kontoguris din ordinul Prea Luminatului Sultan.

La ora 12 apărură în piaţă şi trupele atât cele ale lui Ismail Bay, cât şi cele ale Comisiei Europene a Dunării. În scurt timp a apărut preotul, călăul şi toată protipendada oraşului, inclusiv Sir. Charles şi domnii ambasadori care se poziţionară pe partea dreaptă a eşafodului pentru a nu sta alături de Ismail Bay însoţit de Gessi, prinţul şi prinţesa Moruzzi, care se aşezaseră pe stânga.

La un moment dat clopotul unei biserici, nu se ştie care, începu să bată rar, în dungă, anunţând o moarte ce urma să fie, iar ploaia cu pleznetele ei repetate lovea eşafodul şi feţele mulţimii. În rest linişte, vorbele erau de prisos, nici gânduri nu erau, era numai un gol imens de început de lume adâncit de dangătul conţinu.

Deodată se auziră huruituri de roţi, iar în mulţime se făcu culoar pentru a trece căruţa cu condamnatul flancată de o parte şi de alta de soldaţii lui Ronson. Opri în faţa hidoasei scene pe care urma să aibă loc spectacolul morţii, moment în care Kontoguris ce stătea drept în picioare în mijlocul ei, fu tras jos de soldaţi şi împins de la spate de paturile de puşcă. La un semn al lui Ismail Bay soldaţii otomani făcură zid barând drumul condamnatului şi gărzii ce îl însoţea. Ronson şi soldaţii săi luară şi ei poziţia de tragere. Ismail Bay din doi paşi ajunse în faţa trupelor sale, Ronson făcu acelaşi lucru, ca în oglindă. Nu mai era timpul negocierilor, era timpul confruntării directe, era un război al nervilor şi voinţei, fiecare aşteptând ca celălalt să cedeze, se priveau în ochi, Ismail Bay şi Ronson, unul soldat călit în războaie cu misiune clară de îndeplinit, altul mânat doar de ură, ambiţie şi încăpăţânare .

Experienţa şi inteligenţa cedară, Ismail Bay a luat decizia de a se retrage, evitînd ceea ce putea fi un conflict de proporţii, asumându-şi eşecul misiunii încredinţate.

Kontoguris fu împins pe scările eşafodului. Fiecare treaptă pe care o urca era acompaniată de un dangăt de clopot, ploaia îi lipise cămaşa de trup şi picături reci stăteau atârnate în păr înainte de a fi împinse de altele şi obligate să cadă pe faţă. Urcă demn, fără să se grăbească sau să se oprească din drumul pe care şi-l alesese singur, cu mult timp în urmă. Odată ajuns sus privi o clipă funia şi călăul după care se întoarse încet cu faţa spre mulţime, îşi văzu oamenii împrăştiaţi prin mulţime. Îl priveau trişti, unii chiar speriaţi. Îl văzu pe prinţul Moruzzi cu doamna Catinca lângă el şi găsi puterea de a le zâmbi încurajator, apoi se uită la Gessi şi la Ismail Bay şi se aplecă protocolar în faţa lor, iar aceştia îi răspunseră punându-şi mâna dreaptă la inimă, după care îl privi pe Sir. Charles, numai că acesta îi ocoli privirea, nu avea curajul să-l privească în faţă. Era singurul pe care, de altfel, era supărat, nu pentru cum se comportase cu el, asta înţelegea, ci pentru modul în care o tratase pe Elisabeth. Poate dacă ar fi fost puţin, doar puţin mai îngăduitor, ar fi văzut-o acum. Era ultima imagine pe care ar fi vrut să o ia cu el, privirea din ochii ca marea. Îşi aduse aminte de eşarfa pe care o cumpărase la Constantinopol, uite că nu-i dăduse Dumnezeu răgazul să i-o dea Elisabethei!

Preotul veni lângă el şi începu să rostească rugăciuni, ar fi vrut să se închine, dar nu avea cum pentru că mâinile îi erau legate la spate şi atunci zise în gând o rugăciune ce o ştia de la maică-sa, dar nici asta nu- i prea reuşi, fiind bântuită mintea-i de chipul drag ce nu avea să-l mai vadă. Se concentră şi o luă de la capăt hotărât să o zică aşa cum trebuie de data asta, dar un murmur din mulţime îl opri. Deschise ochii şi nu înţelegea ce vede în zare, era nălucirea minţii lui? Era perdeaua de ploaie ce crea forme? Putea fi adevărat? Da, era adevărat, Elisabeth îmbrăcată în rochie de mireasă ducând un bucheţel firav de margarete şi ghiocei galbeni în mână, florile sezonului.

Auzind reacţiile mulţimii şi simţind mişcare în spate, cei din primele rînduri se întoarseră să vadă ce se întâmplă şi uimirea a fost mai mare decât dacă însuşi Sultanul Abdul Aziz ar fi apărut acolo. Sir .Charles, în primul moment, a încremenit, iar apoi a vrut să se ducă spre ea să o ia de acolo, însă, citindu-i intenţia prinţul şi prinţesa Moruzzi o înconjurară pe Elisabeth şi prinţesa zise tare, cu o voce aproape baritonală:

– Obiceiul pământului, se va respecta obiceiul pământului!

Unii începură să aplaude, alţii să se închine, alţii să strige „bravo“.

– Ismail Bay, cer să se respecte obiceiul pământului, mai zise Catinca Moruzzi, de data asta gâtuită de lacrimi.

Prinţul Moruzzi secondat de Ismail Bay o preluară pe Elisabeth, fiecare de câte un braţ şi o ajutară să urce scările eşafodului. Ronson, revenindu-şi din şoc, turbat de nervi întrebă ce naiba e aia, obiceiul pământului, ce caută domnişoara pe eşafod lângă comdamnat? Cineva din spate îi spuse că se pot căsători, în acel moment Sir. Charles înţelese şi el, în sfârşit, ce se întâmplă şi strigă la Elisabeth:

– Ai înnebunit? Ce ai de gînd să faci? Te dezmoştenesc, te trimit la mănăstire.

Elisabeth îl privea fix pe Kontoguris. Se apropie de el, acestuia nu-i venea să creadă că nu visează, nu fusese atât de uimit în viaţa lui, Elisabeth îi spuse simplu „te iubesc”. Kontoguris îşi apropie fruntea de capul ei pentru a-i simţi mirosul părului şi mîngâierea delicată a pielii ei, oftă din străfundul sufletului, murise şi ajunsese în rai?

Preotul începu o rugăciune scurtă, după care, îi declară căsătoriţi. Elisabeth se apropie mai mult, se ridică pe vârful picioarelor şi-l sărută uşor pe buze. Kontoguris începu să râdă, era râsul unui om cu adevărat fericit!

Îl auzi pe preot cum îi cere lui Ronson să-l dezlege pentru că era liber. Probabil i s-a părut de la atâta fericire, visa că va fi liber datorită ochilor ei albaştrii care îl priveau intens şi probabil că datorită mâinilor ei ce i se aşezaseră pe piept. Închise ochii, ce senzaţie! Dacă ar fi visat aşa ceva în arest ar fi înnebunit cu siguranţă.

Ronson zbiera ca nebunul, ce obicei al pământului? Au înnebunit toţi? Cum să fie liber? De ce să-l dezlege? Ce bazaconie mai era şi asta? Prinţul Moruzzi, îl lămuri cu satisfacţie:

– Când o fecioară acceptă să se mărite la picioarele eşafodului cu un comdamnat la moarte atunci acesta este iertat şi i se dă drumul. Este un obicei de pe vremea domniilor fanariote şi la noi în ţară nu o să ne spună nimeni ce cutume să avem sau nu.

Doi dintre soldaţii lui Ronson urcaseră treptele şi deja îl dezlegau, erau români.

– Daţi-vă la o parte, zbieră Ronson.

Kontoguris era deja dezlegat, cu mâinile în sfârşit libere o cuprinse în braţe pe Elisabeth, iar mulţimea izbucni în urale, prinţul Moruzzi şi Ismail Bay coborâră treptele.

Elisabeth se uită o clipă la Catinca Moruzzi, după care, ţinându-1 de mână pe Kontoguris se îndreptă spre scări şi atunci îl văzu pe Ronson cum scoate un pistol îl îndreaptă spre ei şi trage. Elisabeth nu apucă decât să întindă braţele şi să acopere cu spatele ei trupul lui Kontoguris. Dintr-o dată rochia ei se umplu de pete roşii de sânge. Se făcu linişte de mormânt, nimeni nu înţelegea ce s-a întîmplat. Elisabeth simţi o căldură insuportabilă, o ameţeală uşoară îi învârtea capul, se lăsă în jos, alunecând din braţele lui Kontoguris, probabil că va leşina, dar nu, nu acum, când era aşa de bine!

Kontoguris o prinse în braţe şi mirat de atâta sânge, o văzu cum păleşte încet, încet şi închide ochii. Căzut în genunchi lângă ea, o strînse în braţe şi îngrozit de realitatea care i se contura sub ochi, începu să o strige cu disperare. În acel moment, al doilea glonţ pomi spre el şi îl lovi în mijlocul pieptului. Încercă să o mai ţină o clipă pe femeia iubită aproape de inimă, dar mâinile lui nu mai aveau forţă, o scăpă şi căzu pe spate.

Ploaia începuse să cadă în rafale, nimeni însă nu o băga în seamă, trecură minute în şir fără ca cea mai mică mişcare să anime piaţa, acum o piaţă populată de statui. Un copil începu să plângă, iar plânsul lui dădea glas unei dureri apăsătoare şi mute.

În cele din urmă, prinţul Moruzzi se apropie de cei doi cu paşi nesiguri, de om distrus, le luă pulsul şi apoi, îi închise ochii lui Kontoguris ce rămăseseră deschişi, privind spre cer.

Sunt 365 de zile de când te iubesc, părea că spune ploaia, părea că spune vântul, ca ultim gând nerostit.

Moirele greceşti cu vălurile lor răscoleau picăturile reci de ploaie ce spălau trăsăturile nobile şi mândre ale celui care fusese Ghiorghios Kontoguris şi ale frumoasei sale iubite.

O piaţă tăcută, plină de apă din Sulina devenise pentru o zi, amfiteatru unei tragedii antice greceşti, unde doar vaierul tânguitor al corului bocitoarelor se mai putea auzi.

 

ÎN LOC DE EPILOG

Mormântul piratului Gheorghios Kontoguris se află în Cimitirul Comisiei Europene a Dunării din Sulina. Pe piatra lui de mormânt este sculptat semnul piraţilor. Lângă mormântul lui Kontoguris se află cel al principesei Ecaterina Moruzzi.

Marghiolita Roznoveanu a devenit o apropiată a prinţului Carol în cinstea căruia s-au dat mai multe baluri rămase celebre în istoria laşului.

Ismail Bay şi-a dat demisia şi a părăsit Dobrogea în 1874, acelaşi lucru l-a făcut şi bunul său prieten Gessi.

Sir. Charles Hartley a plecat acasă, în Anglia, după ce a petrecut şapte ani la Sulina.

Titi Moruzzi a fost căsătorit de vreo două sau poate trei ori şi a murit în sărăcie.

Alexandru Ioan Cuza a murit în mai 1873 departe de casă, în exil.

Comoara piraţilor, dacă o fi existat, sau ce o mai fi rămas din ea, e căutată şi astăzi.

Revista indexata EBSCO