Aug 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Un scriitor îşi schimbă registrul…

dar nu-și părăsește fantasma ca subiect preferat. În ultimul timp și nu numai la nivel european, cei mai mulţi scriitori trec prin avataruri voite, o fac spre a se înscrie în noua orientare ce le asigură succesul pe teme și motive relativ comune, scoţînd în prim plan partea întunecată, dură, a existenţei actuale. E o nouă avangardă a cărei viaţă e imprevizibilă și care ar putea fi motivul principal al îndepărtării de lectura cărţii, înlocuită, regretabil pentru umanitate, de preferinţa pentru artele vizuale repede receptate, pe aceleași subiecte. Sînt prea multe probe recente ca să nu poată fi rezumate în cazuri reprezentative pentru ceea ce ar însemna „corectitudinea politică” manifestă în literatură. Un exemplu ne vine chiar din literatura română, punînd problema diferenţei în ce privește psihologia și curiozitatea lecturii ca plăcere. A se vedea cum se citește Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameșteanu, spre deosebire de Provizorat-ul ei. Și nu e singurul exemplu. Dar, pentru că observaţia mea este întemeiată pe două lecturi din literatura universală voi ieși din rama literaturii române.

Invoc mai întîi arta unui scriitor american, Peter Beagle, care își schimbă registrul voind să plaseze, acuzator, un vechi subiect în datele societăţii de astăzi. Prea puţin cunoscut la noi, Beagle este autorul a trei cărţi cu același subiect mitopoetic fantastic, licorna, care a bîntuit imaginaţia scriitorilor și artiștilor plastici, începînd cu evul mediu, în Renaștere și, cum se vede, pînă astăzi. În 1968 a publicat best-seller-ul Ultima licornă, tradus în peste douăzeci de limbi. I-a urmat Sonata licornei, iar în 2017 În Calabria, prezentat analitic mai departe. Componentele narative ale discursului se schimbă, de la feeric la miraculosul apărut spontan în realitatea actuală, geografic numită în titlu. Finalul e izbînda estetizată a optimismului personajului încrezător în posibilitatea de a-și duce viaţa mai departe, renunţînd la singurătate. Acesta e și efectul asupra cititorului la încheierea lecturii celor mai puţin de două sute de pagini. Un psihanalist ar avea de studiat o materie special nuanţată din aceste proze ale lui Peter Beagle, un singuratec în literatura americană contemporană.

Un caz special, opus, de radicală schimbare, este al lui Gabriel Osmonde, autorul recentului roman, Lucrarea iubirii. Sub pseudonim, cu schimbare de registru și subiect, el este scriitorul rus, siberian de origine, autoexilat în Franţa ( acum primit în Academie), Andrei Makine. Nimeni nu spune că acesta era numele lui adevărat, dacă nu cumva i s-a părut interesantă heteronomia practicată de Pessoa. Nu încerc un comparatism clasic dezvoltat. Mă limitez la a spune că cei doi scriitori se deosebesc radical, întîlnindu-se doar într-un singur punct. Cel dintîi, Begle, acuză o realitate violentă înfrîntă de un simbol mitopoetic, favorizînd o lectură căutătoare de sens. Osmonde dezvoltă fragmentar și descriptiv o realitate dură, adesea împinsă pînă la dezgust, cu discursul la suprafaţă, obligînd la o lectură în zig-zag. Reorientarea tematică radicală atrage după ea mascarea numelui sub pseudonim. Se poate vorbi de un dublu, doi scriitori într-unul. Începuse să prindă un loc în literatura franceză încă din 1995, cînd pentru Testamentul francez primise premiul Goncourt. Personajul acestei proze este un tînăr rus care își revendică rădăcini franceze după poveștile și fotografiile bunicii, o franţuzoaică rătăcită în Rusia. Voind să fie adoptat de Franţa, Makine scrie acest original poem în proză închinat a tot ce e de stirpe franceză. E o dorinţă a cărei aripă a atins sentimental orgoliul francez, sentiment cîștigat prin secole de cultură. În cele din urmă plusează declarînd: „Franţa grefată în inima mea, studiată, explorată, învăţată, să facă din mine un alt om”. E cartea care schimbă destinul lui Makine devenit un altul. Această alteritate se va încerca în alt gen de literatură, uitînd mediul rusesc epuizat ca subiect. Nu înainte însă de a se despărţi de Rusia într-un mod ingenios, literar vorbind. În 2009, Editura du Seuil îi publică romanul Viaţa unui bărbat necunoscut. Este un an de răscruce. Șutov, personajul povestitor, se reîntoarce de la Paris la Leningrad căutîndu-și trecutul, pe care nu-l mai recunoaște, după cum și el rămîne un necunoscut în acest mediu. Rusia era în plină „perestroika”. Șutov simte cu violenţă că nu mai poate aparţine niciodată acelei lumi rusești care renaște altfel în vechea sa patrie, dar că acolo ar mai exista fiinţe ce vor trebui salvate de la uitare. E ca și cum și-ar fi făcut datoria de a salva fiinţe reprezentative ale vechii Rusii. Încă și mai interesant e faptul că după ce reneagă orientarea literaturii de la acea oră, paradoxal, Șutov programează cum trebuie să fie scriitorul zilelor noastre. E un fel de autorecunoaștere a propriei orientări, perfect încadrată în pluralitatea literaturii contemporane. În numele iubirii sale pentru „învechiţii” Cehov și Tolstoi – nimic despre Dostoievski – Șutov se dezlănţuie „împotriva mizeriei literaturii actuale…, împotriva scriitorilor castraţi de corectitudinea politică… contra găinăriilor din mediul literar și a scriitorilor lingăi”, numiţi de el „elita putredă”. „În zilele noastre trebuie să scrii altfel – cum și el, Osmonde, scrie –, protagonistul trebuie să fie nevrotic, cinic etc.”. Strigă contra lui Nabokov și a „cărţii greţoase” care este Lolita. Asta nu înseamnă că, în ce va scrie după 2009, nu-și lua și el „rămas bun” de la modelul clasicilor ruși. Schimbarea de registru e îndelung gîndită, încît Lucrarea iubirii, deja tradusă la noi, nu pare un simplu experiment. Nu știm cum vor fi următoarele cărţi ale lui Makine devenit Osmonde, dar Lucrarea iubirii, ca lipsă de iubire, e un manifest ce dezvăluie falsul umanism cu durităţile lui aproape de neimaginat, nevăzute, ale lumii actuale, mascate de ecranele propagandei și a cărei salvare n-o vede. Cartea se înscrie pe un drum al literaturii ale cărei șanse de a-și cîștiga cititorii lumii noi nu se pot prevedea.

Și totuși, literatura unui Peter Beagle, evadat imaginar din lumea americană, încurajează speranţa. El nu se desparte de nimeni, nu vrea să fie un altul, rămîne visător la o fantasmă, licorna, mai nou readusă în lume spre a ucide răul. O jumătate de secol desparte cele două cărţi pe tema predilectă, licorna. Pentru consecvenţă și calitatea umanistă a literaturii sale, în anul 2000 a fost onorat cu „Mythopoetic Fantasy Award for Adult Literature”. Este un mod de a i se recunoaște clasicitatea în literatura fantastică. S-a ţinut cont de unitatea internă a literaturii sale care e asigurată și de pasiunea scenaristului Beagle pentru subiecte mitopoetice. El este autorul scenariilor a trei filme de gen, Stăpînul inelelor, Camelot și Ultima licornă. Cel din urmă scenariu prelucrează propriul roman, o proză cu valenţe de poem în proză despre aventurile unei licorne nemuritoare. Pentru un scriitor al Americii contemporane, refugiul în mit are o funcţie psihologic salvatoare.

Literaturizarea mitului, în concepţia acestui scriitor păstrează multe miteme ale poveștii originare. Ceea ce schimbă el, cu sens intim interpretabil, e genul schimbat al animalului fabulos. În ambele romane citite (Sonata licornei n-a fost tradusă la noi și nici nu s-a vorbit despre), licorna e de gen feminin, modificare ce capătă semnificaţie de simbol ce va influenţa radical viaţa singuraticului personaj principal trăitor în Calabria italică. În Ultima licornă personaj focal este licorna cu trecerea ei spectaculoasă printr-un univers variat, fără nici o localizare geografică, cu însoţitori avînd funcţie episodică, de comparși, dar cel mai important ajutor al ei va fi un vrăjitor. Povestea e plină de poezie, din care puţin și în altă formă rămîne și În Calabria. Personajul scrie și gîndește poezie, dar nu e numai atît. Există, însă, o poezie conţinută în sensul simbolic al ultimei proze. Participativ tradusă de Mircea Ivănescu, Ultima licornă se deschide romantic cu un peisaj dominat de lumina lunii. Pe fond e plasată făptura strălucitoare a licornei. În tăcerea pădurii, doi vînători dialoghează pe acest subiect mitologic, invocîndu-i atributele fabuloase după ceea ce scrisese Plinius, îndoindu-se că unicornul ar fi existat vreodată. Ieșită din peisajul păduratec, licorna se avîntă într-o aventură plină de peripeţii, în căutarea altor fiinţe din neamul ei. La început aleargă liberă pînă ce cade în captivitatea unei caravane de circ. Pagini întregi zăbovesc povestind, semnificativ, despre ceea ce este lumea ca circ. Din captivitate o va salva vrăjitorul, cel care o însoţește în alte variate peripeţii, încercînd să ajungă pe tărîmul de basm al unui rege legendar. Acolo viaţa licornei e pusă în pericol de furiosul taur stacojiu. Din primejdie o scoate vrăjitorul metamorfozînd-o într-o fată frumoasă, cu numele muzical de Amalthea. Scriitorul se complace să întîrzie mult cu povestirea întîmplărilor fantastice de la curtea acestui rege fioros care recunoaște esenţa ei unică ascunsă sub înfăţișarea feciorelnică. Este un nou pericol, încît nici lumea basmului fantastic nu-i priește. E o inserţie ce ocupă un considerabil loc în spaţiul narativ al romanului. Spre a nu fi lăsată să moară ca fiinţă umană, vrăjitorul o preface din nou în licornă. Finalul închipuit de Peter Beagle este de-a dreptul poetic. Doamna Amalthea, o splendidă albă licornă, intră în mare, crezînd că valurile albe înspumate sînt surorile ei, fără ca ea să-și piardă unicitatea. Romanul e o reverie de poet cu semnificaţii nu ușor de înţeles. Reveriile povestite în scris, în stare de veghe, au un sens defensiv, sînt o fugă din lumea reală agresivă, tradusă într-o aventură fantastică plină de pericole. Simbolurile sînt răsturnate în formă, nu și în esenţă. Oricum, e o ieșire din real. Scriitorul, eseist pe teme de literatură, nu-și economisește talentul teoretic și include, în ultimele pagini, elemente de teorie care îi motivează romanul. „Marii eroi au nevoie de suferinţe… E și asta o parte din basm”, scrie el. Dar, „eroul are și el dreptul la un final fericit”. Parcă prevestindu-și celelalte proze despre licornă, încheie: „Părăsind povestirea de pînă acum se intră în altă poveste”.

Această altă poveste este foarte recenta carte În Calabria, împărţită în cinci secvenţe și vizual ornată cu numeroase vignete reprezentînd inorogul în poziţie cabrată. Nu știm dacă acest artificiu grafic este și în originalul acum tradus. Inspirată, editura Polirom a ilustrat coperta cu un detaliu din „Grădina deliciilor”, pictura lui H. Bosch, reprezentînd inorogul care purifică apa din care beau alte animale. E un fragment scos dintre alte fabulaţii ale mitului. Dar rămîne esenţial pentru discursul de bază al micului roman ce vizează uciderea unui rău social-politic, capul mafiei calabreze. Peter Beagle mută povestea într-un loc geografic foarte precis, începînd cu titlul. Vrea să-și asigure cititorul, chiar și pe cel italian, că toate elementele de amănunt întreţin atmosfera specifică. Plasează ferma lui Claudio Bianchi, personaj focal, în zona a două mari orașe Reggio și Siderno, în apropiere de strîmtoarea Messina, cu toate punctele lor cardinale. Vîntul nord-african, Sirocco, bate înspre Aspromonte, muntele care separă extremitatea sudică de restul Italiei continentale. Limbajul naratorului și al personajelor este colorat cu vocabule și expresii în italiană, păstrate de traducătoare. Mai mult, Bianchi e sceptic, așa cum sînt, prin natura lor, toţi calabrezii, iar mafia zonei poartă numele specific de ’Ndragheta. Atît, dar nu e tot din ce înseamnă tehnica romancierului, american prin naștere, de a-și plasa povestea licornei într-un mediu în care fabula ei era cunoscută. Și acum despre „schimbarea de registru”, avansată iniţial. Dacă în Ultima licornă acţiunea de basm se întîmplă nicicînd și niciunde, În Calabria povestea licornei, care nici nu mai este ultima, este plasată în actualitate, cu toate datele lumii de astăzi. Realitatea tinde să domine fantezia, o provoacă, se va vedea cu ce final. Ceea ce pare iluzie corectează optimist violenţa realităţii, de acum și de oriunde. Nici un detaliu ca act de uitare din partea autorului nu duce la ceva care ar fi de specific anume american. Beagle realizează excelent transferul, plasarea fantasmei sale într-o lume care o suportă. Practicismul american și cultura continentului „Lumii Noi”, de dată mai recentă, cum se știe, respinge astfel de închipuiri, fără ca literatura să refuze un happy end mai realist.

Incipitul romanului, un dialog între poștașul care aduce reclamele și Claudio Bianchi, aflat la ferma lui, izolată de sat, atrage atenţia asupra momentului temporal actual. Romano, il postino, se introduce cu observaţia că ferma e prea nepotrivit plasată pentru a atrage turiști americani și germani. Claudio susţine că izolarea lui e o binecuvîntare, un colţ de rai bombardat de reclamele pliante aruncate imediat la coș. Replica e a unui conservator al tradiţiei primite odată cu moștenirea fermei. Deocamdată, universul fermierului e populat de animalele botezate cu nume istorice, el scriindu-și în liniște poeziile intime apărate cu discreţie. Numai Giovannei i le va citi, atunci cînd va deveni partenera lui, singura care va ști totul despre licornă. Poezia era un hobby ce-i umplea „zilele lui solitare de fermier din botul cizmei italiene”. În aceste paranteze, destul de dese, ce amintesc de modul în care Bianchi se reculege scriind poezii, se percepe un lirism subiacent, expresie a dorului scriitorului după o viaţă liniștită. Uneori își scria poeziile în minte, iar cînd ajungea în casă să le scrie se topeau ca un vis. Este o idee a scriitorului de a reabilita poezia. O urmă de lirism rezistent la agresiunea noii civilizaţii. Peter Beagle, încă dintru început, se grăbește să schiţeze, în maniera clasică a vizualizării picturale, portretele fizice și să avanseze numele celui de al treilea personaj, Giovanna, sora poștașului, rămasă, cu rolul ei sentimental de simbol al feminismului, alături de Bianchi, pînă la finele poveștii. Evenimentul de deschidere a conflictului este apariţia unei licorne albe în via lui Bianchi. Începe un conflict între existenţa tihnită și onestă a fermierului și zgomotul prezenţei jurnaliștilor, televiziunii, a reporterilor sau a amatorilor de vînătoare, cînd se află de prezenţa licornei. Elicoptere de observaţie și drone survolează ferma în căutarea sălașului licornei. S-a produs, în crescendo, o invazie a dubelor, rulotelor și carelor de televiziune, făcîndu-l pe Bianchi să înţeleagă ce înseamnă să „năvălească secolul douăzeci și unu peste viaţa lui din secolul nouăsprezece”. În plus, existenţa lui e pusă în primejdie de dorinţa mafiei locale și a șefului ei, numit Monstrul, de a cumpăra ferma spre a o transforma în cîmp turistic de vînătoare de licorne. Povestea se complică atunci cînd Bianchi observă, încercînd să-și apere cu vehemenţă taina, că licorna, numită, ca pentru el, La Signora, simbol al feminităţii, era gestantă. Îi va îngădui Giovannei, corespondenta umană a simbolului, să asiste împreună cu el, la apariţia unui mînz de culoare neagră. Deci ea nu mai era unică, avusese un partener tainic, la care se face aluzie în scena finală a romanului. Impresionat mereu de prezenţa acestui animal mitic, Bianchi vorbește cu licorna, dar nu primește decît priviri sentimental înţelegătoare. Importante, ca elemente de articulare a sensului poveștii cu mitologia, sînt insulele de text prin care cititorul e pus în legătură cu semnificaţia acestei fantasme a scriitorului, în înţelesul personal. Ca și în Ultima licornă, în literatura lui Beagle se renunţă la străvechiul simbol falic al cornului, care transformă unicornul în sclav al fecioarei și captiv al lumii, cum apare în tapiţeriile medievale. Licorna e privită „fie ca o încarnare a fecioarei, fie ca o primă apariţie, după secole, a unui simbol magic și adorat”. Imediat apare și reprezentarea reală a feminismului, Giovanna, iar La Signora revine din ce în ce mai rar. Foarte directă, Giovanna traduce: „De ce ar veni licornele la tine – de ce n-ar veni și o femeie?” Atunci Bianchi își povestește eșecul primei căsătorii, trecut ce explică rezerva prezentă. Astfel se relevă noima înlocuirii fantasmei cu reprezentarea ei, femininul existent în lume și pe care el se hotărăște greu să-l accepte. În sine îi recunoaște necesitate a „ca energie pozitivă”.

În timp ce curiozitatea jurnaliștilor se potolește, agresivitatea mafiei crește. I se ucid animalele, Bianchi e atacat fizic în timpul nopţii, viaţa fiindu-i salvată de vitejia miraculoasă a Giovannei, fata declarat îndrăgostită de mai vîrstnicul, singuraticul fermier. Crește frica lui de puterea mafiei calabreze, imposibil de stăpînit de poliţie. Parcă spre a-l liniști, în lumina aurie a soarelui de vară, apar strălucitori unicornii. S-au lăsat mîngîiaţi, răspunzînd cu expresia blîndă a ochilor. Într-un acces de revoltă împotriva slăbiciunii sale de a nu-i putea alunga, cum nici pe Giovanna n-o putea îndepărta, Bianchi le strigă: „Toţi cei care contează pentru mine ar trebui să stea departe. Oameni, animale, toţi, toţi să staţi departe de mine”. Aici e paradoxul fiinţei sale, antinomia, fenomen contradictoriu structural. Spre a-l liniști și a-i împrumuta putere, „licorna a făcut un gest straniu: și-a aplecat capul și l-a atins ușor cu cornul pe umărul stîng de parcă îl făcea cavaler al unui ordin”. El se hotărăște să continue lupta, fără să știe cum și cu ce final. Drept care scrie o poezie-testament. Se anunţă, pentru ultima parte a romanului, o luptă pe viaţă și pe moarte între realitatea crudă și „energia pozitivă” a fantasmei. Zvonul întîmplării se răspîndește, orașul vecin reacţionează, este vizitată ferma, încurajat și sfătuit onestul stăpîn.

În cele din urmă pare că Bianchi cedează. Conduce grupul mafiot înarmat ameninţător, în frunte cu Monstrul, la locul unde știa că adastă licorna cu puiul. Erau acolo, iar fermierul li se alătură. Începe o luptă fantastică, de basm, cu întîmplări halucinante. Povestitorul descrie, într-o confuzie caracteristică, starea de transă a fermierului încălecat pe licornă. Apare fulgerător și umbra uriașă, întunecată a amintitului partener al licornei. Nimic nu mai putea fi privit cu ochi limpede. Descentrat, Bianchi are viziuni, pare că și-a pierdut minţile. Cînd iese din transă vede că Monstrul zăcea mort, cu pieptul despicat. Cu o voce care parcă nu era a lui are puterea să alunge mafioţii, înmărmuriţi de întîmplare, strigînd cuvinte profetice: „Aici s-a născut un unicorn, aţi încălcat un pămînt sacru…. Dacă vă întoarceţi blestemul va cădea asupra voastră și veţi muri. Aici s-a născut un unicorn”. Cîteva pagini de încheiere a poveștii sînt foarte dense în declaraţii. Bianchi și Giovanna (dezmierdată Giobella), cea care văzuse de la distanţă scena luptei, își spun impresiile despre puterile fantastice ale unicornilor. Epuizat, Bianchi îi citește Giovannei poezia închinată licornei și, simbolic, chiar ei. Impresionată, alăturîndu-i-se, ea exclamă: „Claudio, vita mia!”, subînţelegîndu-se finalul. De pe acest pămînt sacralizat printr-o naștere excepţională, ei își iau adio de la licorna ce se pierde în zare. Împerecheaţi pe viaţă, rămîn să trăiască o viaţă liniștită apăraţi de sacralitatea întîmplării. Final de basm cu timpul verbal mereu la prezent. Psihologic interpretînd, această luptă a lui Claudio Bianchi cu adversarii săi din lumea de azi, opuși existenţei liniștite, e o luptă lăuntrică ce are nevoie de o „energie pozitivă” dinafară ca să se rezolve. Bianchi e o valoare umană care își recîștigă speranţa de viaţă posibilă. Ce se povestește contrazice optimist noua orientare a literaturii descurajante. Propune astfel Peter Beagle o soluţie romanescă de întoarcere a omului, inconștient exasperat, al zilelor noastre, spre lectura acestui gen de literatură? Departe de a fi o carte minoră, În Calabria e un roman cu multe înţelesuri pentru adulţi, profitabil ca soluţie existenţială indusă pe calea fantasticului semnificativ, adjuvant pentru dominarea răului din realitatea contemporană. Este o credinţă.

Revista indexata EBSCO