Aug 5, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Stan V. Cristea, Marin Preda, confesiune și romanesc, Editura Aius, Craiova, 2015, 142 p. Marin Preda, anii formării intelectuale, editura Aius, 2016, 350 p. plus iconografie consistentă, și Marin Preda, Repere biobibliografice, editura Aius, 2017, 792 p.

Nu cred că în istoria literaturii române contemporane să existe un autor mai profund cercetat decît Marin Preda, cercetat sub toate aspectele, de unul dintre cei mai admirabili și autentici istorici literari, și l-am numit aici pe Stan V. Cristea. În cartea Marin Preda, confesiune și romanesc, volum dedicat împlinirii a 35 de ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, autorul Stan V. Cristea, readuce în memoria cititorului, un prozator modern prin toată creația sa, un autor mereu proaspăt Această uitare a lui Marin Preda, dorită de către unii, imposibil de oprit de către alții, indiferentă pentru foarte mulți, a fost însă întreruptă anul acesta de împlinirea a 35 de ani de la trecerea în eternitatea Spiritului, aș spune fără teama că aș greși, îi este locul definitiv. Stan V. Cristea, Ana Dobre, Iulian Chivu, Liviu Comșa, Gheorghe Stroe, sînt doar cîteva nume de scriitori și critici literari care îl țin în actualitate pa Marin Preda. Ștefan Mitroi, excepțional poet și prozator, dar și un generos spune: „Deși mare scriitor, Marin Preda, era într-un anume fel asemenea celor din satul în care se născuse. Poate că și asta l-a ajutat să fie un mare scriitor, poetul teleormănean Florea Burtan, în articolul Timpul n-a mai avut răbdare, scris să țină loc de prefață la această carte spune: „Dacă alții l-au uitat, noi conjudețenii săi, continuăm să rămînem lîngă Marin Preda. Să îl aducem pe plaiurile natale…, dar plaiurile natale ale lui Marin Preda sînt peste tot în România. aceste gesturi de atașament dar și de prețuire față de un prozator de geniu nu fac decît să ne asigure că Marin Preda este mereu prezent printre cititori. În cartea Marin Preda, anii formării intelectuale, Stan V. Cristea surprinde, cu maximă precizie și probitate profesională, drumul spre formarea intelectuală a acestui scriitor nepereche. Încă din 1929-1948, ani cînd Marin Preda este elev la diverse școli, apar în această carte înscrisuri, fotocopii și fotografii (în masiva iconografie, din finalul cărții). Trebuie să recunosc, și o fac bucuros, erudiția și devoțiunea lui Stan V. Cristea, dar și modul elegant și corect, prin care ni-l prezintă pe prozator, în calitatea de elev în clasele primare. Nimic trucat, nimic eronat. Totul este de o naturalețe și un firesc aparte, demn de seriozitatea istoricului literar autentic, pe a căror informații poți, pune bază, cu adevărat, redîndu-ne un Marin Preda care ne aparține, așa cum a fost cu adevărat. Această masivă carte a lui Stan V. Cristea aduce o rază de lumină în biografia unui prozator de excepție, așa cum este, cu adevărat, Marin Preda. Cel de al treilea volum în care Marin Preda este personaj se referă la reperele biobibliografice ale prozatorului. Cu o tenacitate de invidiat, răscolind arhivele, bibliotecile și bazîndu-se pe amintirile contemporanilor, istoricul literar, conturează, cu foarte puține firești scăpări, un adevărat catalog exhaustiv despre tot ce s-a scris, și a scris Marin Preda de-a lungul întregii sale vieți. Foarte puțini dintre marii noștri scriitori au beneficiat de aportul unui intelectual precum Stan V. Cristea, care să-și dedice întreaga energie în a reda cititorului o asemenea carte. Efortul lui este unul de toată lauda pentru că reușește să-l redea bibliotecii dar și cititorului pe Marin Preda întreg, în totalitatea a tot ce este legat de numele și de personalitatea sa. Sînt convins că pentru o astfel de lucrare, însuși Marin Preda ar fi mulțumit și s-ar bucura și cred că ar spune ca Moromete: „așa ceva nu există”. Și totuși, datorită efortului unui intelectual de excepție, iată că această carte există cu adevărat.

 

 

 

Valentin Talpalaru, Interviuri, pînă la un punct (vol. I), editura Doxologia, Iași, 2017, 160 p. „Cuvînt de însoțire” de Adrian Dinu Rachieru.

Pentru a fi cît mai aproape de spiritul acestor dialoguri propuse de Valentin Talpalaru, s-ar cuveni să redăm cititorului un fragment din cuvîntul însoțitor, scris de Adrian Dinu Rachieru, pentru această carte, în care spune: Om umblat, Val al nostru, pornit pe urmele lui Nichita, va ajunge la Struga și, în compania lui Gjorge Ivanov, președintele Macedoniei, să reconstituie aura festivalului; sau îl provoacă pe siamezul lui Nichita, faimosul și marele poet Adam Puslojic, cu vîrtejul său de cărți, reviste, xeroxuri. În fine, despre soarta românilor din Serbia discută cu Bojko Stanojevici, pentru a găsi soluții. Eugen Stroe, fiul lui N. Stroe, reînvie perioada de glorie a teatrului de revistă din România, oferindu-ne volumul Stroe și Vasilache. Aplauze! Iar Tudorel Dima deplînge ruptura dintre literatură și filozofie, în timp ce impetuosul Nicolae Breban se luptă cu ceata demolatorilor, iscînd, se știe, o sîngeroasă cruciadă a revizuirilor. Pentru ca în final, să ne împărtășim din liniștea interioară (cucerită) a cărturarului Constantin Ciopraga, un adevărat homo humanus. Pe lîngă cei pomeniți de Adrian Dinu Rachieru, în carte mai descoperim interviuri cu: Mitzura Arghezi, Mihai Cimpoi, Dinu Flămînd, Arcadie Suceveanu, Dorin Tudoran, Vasile Tărâțeanu, Varujan Vosganian etc., nume de prim rang în literatura română, nume cu un destin cu totul special în evoluția istorică întru formare. Din interviul cu Mitzura Arghezi, fiica lui Tudor Arghezi aflăm adevărul despre o faimoasă carte a marelui poet, Cartea cu jucării. Aflăm, de asemenea, și o serie de amănunte despre viața în familie, despre obiceiurile casei, despre comportamentului cu cei din familie, cu musafirii, cu oficialitățile vremii, dar și multele necazuri legate de cenzură, care punea tot felul de piedici lui Tudor Arghezi, amănunte, altfel necunoscute marelui public. relevantă este scena în care Antonescu propune arestarea, nu ca pe o pedeapsă – ci pentru a-l pune sub protecție și pază specială, spre a nu fi extrădat în Germania nazistă pentru cunoscutul său pamflet Baroane, ceea ce ar fi însemnat, de fapt, uciderea sa. Acest interviu cu Mitzura Arghezi reprezintă o mare valoare pentru istoria literară și scoaterea la lumină a unor adevăruri, care, altfel ar fi rămas cu totul necunoscute. Un interviu la fel de interesant este acela cu Academicianul Mihai Cimpoi, cel care, aici, face un extrem de exact portret al lui Grigore Vieru, fiind și primul critic literar care a realizat o monografie a poetului. Aflăm din acest interviul și despre avatarurile prin care a trecut Uniunea Scriitorilor din Moldova, dar și despre dorința unor politicieni locali de a destructura această uniune și de a forma o alternativă pe care să o poată manipula conform unor interese, non-estetice. În urma lui Mihai Cimpoi rămîn întotdeauna ecoul unei bonomii și bunătăți inepuizabile și sentințele sale critice, rostite apăsat, fără tiranie didactică, într-un ambalaj clar, impecabil clasic. Mărturie la cele afirmate de Valentin Talpalaru stă ampla și exhaustiva Istorie a literaturii din Basarabia, trei ediții, care și-a propus racordarea scriitorilor din acea parte de Prut la literatura română, integrarea lor la marea literatură română, demonstrînd că există literatură valoroasă și la dreapta și la stînga Prutului. Pentru aceste merite și pentru multe altele sentințele sale critice sînt de un real interes și mereu actuale. Remarcabile și încărcare de amănunte și sensuri interesante sînt și interviurile cu: Constantin Ciopraga, Nicolae Breban, Adam Puslojic, Vasile Tărîțeanu sau Spiridon Vangheli, din care se pot decoda multe dintre rosturile literaturii române. Așa cum spuneam încă de la început, de remarcat este și Cuvîntul însoțitor semnat de Adrian Dinu Rachieru, cel care spune: „Noua ispravă editorială a lui Valentin Talpalaru, harnic om de radio, cel care semnează în revista Convorbiri literare, „ComPresa revistelor literare” și inevitabil, se îndeletnicește cu cetitul presei, procură la lectură, într-o lume grăbită și ipocrită, șansa înțelepțirii. Chiar asta ne oferă cartea lui Valentin Talpalaru, interviuri pînă la un punct, șansa înțelepțirii prin ceea ce descoperim din aceste confesiuni.

 

 

Ionel Necula, Personalități tecucene în Academia Română, editura Eikon, București, 2017, 154 p. În loc de prefață, articol semnat de autor.

Nu știu să existe o situație din care să rezulte distribuția pe localități a academicienilor români, de la înființarea instituției (1866) și pînă în prezent. Un lucru e sigur; atunci cînd se va realiza această statistică se va vedea că şi Tecuciul a avut o contribuţie substanţială şi acest aspect ne-am propus să-l subliniem în această carte mărturisitoare, rezultată dintr-o vanitate subiectivă, dar şi dintr-o dorinţă firească de a reconstitui soclul demnităţii tecucene – spune Ionel Necula în cuvîntul său ce ţine loc de prefaţă. Şi nu consider deloc nici vanitate şi nici lipsă de modestie din partea autorului în realizarea acestei cărţi atît de necesare pentru cultura şi ştiinţele din România, ci mai degrabă un act de curaj. Nu e puţin lucru să cercetezi în arhive scrierile sau ce s-a scris despre un număr atît de important de personalităţi, membri ai Academiei Române, care s-au născut sau au puternice legături cu Tecuciul. Nu mai puţin de 14 academicieni fac obiectul studiului pentru întocmirea acestei cărţi a lui Ionel Necula. Aş numi, în ordinea propusă de autor, spre cunoaşterea cititorilor dar şi a autorităţilor locale, care ar putea completa Aleea Personalităţilor tecucene cu busturile celor care nu şi-au găsit încă locul meritat, acolo. Este vorba de: Istoricul Mihai Berza (n. 23.08.1907 – d. 05.10.1978), chimistul Dănăilă Negoiţă (n. 17.04.1878 – d. 05.02.1953), juristul Vintilă Dongoroz (n. 27.03.1893 – d. 18.01.1976), lingvistul Iorgu Iordan (n. 29.09.1888 – d. 20.09.1986), chimistul Ilie Matei (n. 08.05.1895 – d. 31.03.1969), folcloristul Tudor Pamfilie (n. 11.06.1895 – d. 31.10.1921), istoricul Vasile Pîrvan (n. 23.09.1882 – d. 26.06.1927), istoricul Alexandru Papadopol Calimah (n. 15.01.1833 – d. 18.06.1898), pictorul Gheorghe Petraşcu (05.12.1872 – d. 03.05.1949), filosoful Ion Petrovici (n. 14.06.1882 – d. 02.02.1972), economistul Anghel N. Rugină (n. 24.05.1913 – d. 15.12.2008) inginerul Anghel Saligny (n. 18.04.1954 – d. 17.06.1922), poetul Theodor Şerbănescu (n. 29.12.1839 – d. 02.07.1901), medicul C.D. Zeletin (n. 13.04.1935). Numai trecerea în revistă a numelor acestor personalități ne arată cît de puternică și de importantă din punct de vedere cultural și educațional era această zonă a Tecuciului, loc unde s-au format și au evoluat nume de o importanță covîrșitoare din cultura națională, dacă ne-am gîndi numai la Vasile Pârvan, Gheorghe Petrașcu, Ion Petrovici sau Anghel Saligny. Am remarcat și obiectivitatea, dar și detașarea cercetătorului istoric și literar Ionel Necula, prin analiză lucidă asupra activității unor personalități, vezi cazul Iorgu Iordan, prin descrierea celor două laturi, ale omului și ale intelectualului. Ca om Iorgu Iordan, mai ales în cazul concitadinului său Ion Petrovici, a fost, am putea spune, diabolic, prin comportamentul pătimaș față de acesta. Ca lingvist, părerile sînt împărțite, chiar dacă a fost apreciat pe plan național și internațional. Personalitate intrată într-un nemeritat con de umbră din varii motive este și Istoricul Vasile Pârvan, căruia, și după atîta amar de timp i se face o mare nedreptate. Poate că vremurile viitoare vor fi mai generoase cu realizările acestui mare istoric al neamului nostru. Demersul lui Ionel Necula, prin publicarea acestei lucrări, este mai mult decît benefic și reparatoriu, în aceste vremuri atît de grăbite.

 

Ion Apostu, Îngemănări de gînduri, Editura Salonul literar, Odobești, 2018, 102 p. Cuvînt însoțitor de Culiță Ioan Ușurelu.

Scrisă într-o manieră clasică, bazată pe multă ironie, cu o puternică reprezentare a realității, dar și pe o sensibilitate aparte, poezia lui Ion Apostu are darul de a ciupi tarele unei societăți bulversate și de a corecta ceea ce este și se poate corecta, fie și prin poezie. Îngemănări de gînduri cartea semnată de Ion Apostu face chiar din primele poeme o radiografie a modului de a percepe lumea în toate detaliile ei și, desigur, nelipsind dragostea, uneori furtunoasă, sinceră și firească, alteori melodramatică și cu nuanțe satirice. Cantabilă și ușor recitabilă, poezia din acest volum evidențiază stări sufletești diverse, de la adolescență la maturitate, năucitoare ispite… și ardeau lumini de heruvimi cum le definește în unul dintre poeme: Cînd privești,/ Ghețarii se topesc/ de căldura ochilor tăi adînci constată Ion Apostu, evidențiind căldura tainei și răcoarea așteptării împlinirii visului său. Ca să vorbesc…/ am învățat de la/ pămîntul mut./ Ca să tac,/ am învățat/ vuietul apei/ în cascadă//…// Despre fericire,/ am învățat de teama durerii… spune el într-un fel condensîndu-și întreaga sa poezie, în acest poem intitulat De la tine, în care adună mai multe contraste spre a se defini și spre a-și defini crezul poetic. De fapt, Ion Apostu este un temerar neliniștit, care prin dragoste încearcă să-și contureze toate trăirile și mai ales să ofere persoanei iubite din plinătatea sentimentelor sale. Poezia sa pare un pîrîiaș de munte care, atunci cînd scapă din digurile din cale se prăvălește, grăbit să se afunde în taina și în hăul mării. Autorul introduce uneori, și umorul, dar va rămîne legat de realitate și, în momentele ei mai puțin plăcute, va avea accente de regret, dar nu pentru că a iubit, ci pentru că n-a iubit pe măsura tinereții, spune Culiță Ioan Ușurelu, cel care surprinde cu multă acuratețe întreaga gamă de trăiri ale autorului din această carte. Constatăm că prin metaforele de excepție create de Ion Apostu, că IUBIREA este cel mai puternic și mai profund sentiment și ea trebuie cîntată și împărtășită oamenilor. De fapt poezia lui Ion Apostu este o lungă declamație și o bună pledoarie pentru iubire și pentru adevăr și asta, mi se pare, nu e deloc puțin lucru în aceste vremuri cînd a vorbi despre iubire este mai mult decît un păcat, a visa la libertate este un delict, a spera este considerată o neghiobie. Ion Apostu continuă să spere în toate acestea şi mai ales în sinceritatea exprimării.

 

Viorel Sâmpetrean, În triunghi nu pătrund lasere, editura Tracus Arte, București, 2017, 64 p.

Viorel Sâmpetrean face parte din galeria de poeți autentici, coborîtor din Purcărenii Brașovului și pregătit, anume, să cucerească, pe tăcute, capitala, plină de capcane și de provocări. Deși ajuns la vîrsta de 65 de ani, bagajul lui de cărți nu este prea greu, pentru că s-a grăbit încet, publicînd rar şi fără a face precum alți confrați care procedează aşa ca găinile oarbe cînd fac un ou. El și-a trăit fiecare apariție editorială într-o tăcere exemplară, o discreţie onorantă. L-am cunoscut pe Viorel Sâmpetrean din tinerețe și l-am considerat unul dintre prietenii mei, şi aşa a şi rămas. Cînd mergeam la București, ce-i drept destul de rar, sau cînd venea el la Iași, tot la fel de rar, ne vedeam și aveam lungi dialoguri în plimbările pe străzile cu multă lume, dar de care noi, mereu făceam abstracţie. Apoi, drumurile noastre s-au rărit, s-au tot subţiat. Dar gîndurile se unesc și se împletesc într-un scul de lînă de aur al amintirilor sau al cetirii cărților. Recentul său volum de versuri, În triunghi nu pătrund lasere, mi-a provocat o plăcere deosebită și m-a convins că poezia există atunci cînd este scrisă de poeți autentici, așa cum este Viorel Sâmpetrean. O carte elegantă, aparținînd unui poet cu totul special, bîntuit de aburul serafic al poeziei autentice, este această carte a sa, editată în condiții grafice speciale, apărută la editura Tracus Arte. Cartea de poeme scrise de Viorel Sâmpetrean ne racordează la poezia împlinită, trăită şi durută, scrisă cu multă emoţie, aşezîndu-se împotriva curentelor, tot mai antipoetice, tot mai lipsite de sensibilitate, de o nefastă influenţă asupra cititorului, prin pervertire, bulversare şi o proastă educaţie pentru actul de creaţie. Poeţii autentici, aşa cum este Viorel Sâmpetrean îşi urmează drama poetică călătorind pe Drumul, încărcat de sensuri şi de tentaţii, pe drumul Damascului, cu tenacitate şi seriozitate, dorind să dovedească şi chiar, reuşind, că poezia adevărată nu a murit. Demult sînt umbra unui nor/ Care-a trecut pe lîngă pleoapă./ Fără de ură, fără de sobor,/ De cîntăreţi în mîini cu sapă,//…// Fără de umbră, fără de sobor,/ Am stat retras la cîte-o groapă,/ Hulit că nu-s cu ei în cor,/ De cîntăreţi în mîini cu sapă// Demult sînt umbra unui nor constată cu o tristeţe nedisimulată. Dă-mi îndrăzneala finală să tac invocă el într-un poem al său, conştientizînd riscurile asumate atunci cînd se încăpăţinează să se opună şi se consideră o pasăre pătrunsă în furtună.

Un poet care iscodeşte (termen fundamental, cum se ştie, în vocabularul lui Blaga) singurătăţile, înserările, tăcerile ascunse în lucrurile din afară şi tăcerile indeterminate din interiorul fiinţei. Viorel Sâmpetrean nu este atît de străin pe cît pare, nici de Eminescu, nici de marii poeţi interbelici. El caută, ca toţi expresioniştii, realitatea misterioasă din spatele realului şi, de cercetarea ei, imaginează o mitologie lirică în care stările de spirit şi de suflet tind să se exprime prin mituri. Viorel Sâmpetrean rămîne fidel acestor valori şi, într-o poezie de tip reflexiv, duce mai departe dialogul cu lumea din jur, convins că miracolul există şi că lucrurile nu şi-au pierdut de tot lumina iniţială – spune Eugen Simion în comentariul său Un poet al nuanţei şi al unei stilizate nelinişti, atunci cînd se exprimă despre poezia lui Viorel Sâmpetrean. Pentru plăcerea şi bucuria mea, dar sper şi a cititorului am să citez un poem intitulat Cei migratori şi cei nevăzători, din această nouă carte a lui Viorel Sâmpetrean: – Doamne, destinul verii este clipa!// – Te-aş întreba de poame,/ Acele capsule pline de miere şi mirt,/De strugurii sălbatici, de măceşe şi cîte alte,/ Acrişoare în închipuirea norilor de spirt.// de păstrăvi să întreb,/ De scoici arzînd precum lampadarele în noapte,/ De cei migratori şi cei nevăzuţi/ Tăind cu braţele valuri, în panică, printre şoapte.// Sau de podoabe fără număr,/ Cum şiruri de căpiţe. Şi de peşteri în Lună,/ De cele ce nu ne sînt date/ Ori de cumplitele veşti, încercate în furtună.// Gheţar în arşiţă pare clipa!/ Cum viermele din fruct, sufletul iese din trup:/ – Dă-mi, te rog, îndoiala drept umilinţă/ Din acest năvod să mă rup. Iată, cu adevărat un poem care împlineşte destinul unui poet.

Revista indexata EBSCO