Aug 5, 2018

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Prințesa paparudelor

 

   Cine a citit cele trei romane – În captivitate, Simfoniile destinului și Gemenii –, tipărite de Caliopia Tocală în urmă cu patru ani, va avea, în adevăr, o mare surpriză când va parcurge microromanul Năluca; proiecția prozei existențialiste, în marginea lui Sartre, ca și dezvoltările narațiunii în registrul oniric (pe)trecut prin lentila (de)formatoare a aparatului de filmat, în scenariile ionesciene, din acele romane sunt abandonate de Caliopia Tocală în Năluca, unde scrie o radiografie de un realism crud a condiției umane din România contemporană, printr-un personaj (aproape) schizofrenic: Casandra, protagonista textului, trăiește, la limită,  în vechiul regim, înainte de  ’90, coșmarul profesorului, într-un loc unde nu-l vrea nimeni și nu-și găsește rostul, dar, deopotrivă, și în „noul regim”, după mișcarea revoluționară din 1989, când constată, cu amărăciune, că „acum e ca înainte”. Viața la țară a intelectualilor în vremea comunismului e subiectul care o asumă pe Casandra, un personaj care își poartă mitologiile inculcate numelui: „Peste drum, la poarta altei prestigioase instituții, Cooperativa Agricolă de Producție, un sanctuar de suflete, unele rătăcite în culisele istoriei, altele deposedate de bunuri și speranțe la marea fraiereală agrară, aud vorbindu-se ungurește, el e Lozzi, ea e Caty, iar cealaltă, Țirachi, frământând lutul cu celebrele cizme de cauciuc în care intrai în septembrie și renunțai la ele în mai, după ce urzicile ajungeau la maturitate și deveneau suficient de incomode la mestecat, mai ales că și codrul de pâine de săptămâna trecută nu era mai prietenoasă… iar Iașul era la fel de departe și la dus, ca și la întors, depinde de noroc, o căruță, un tractor, nu are importanță, misiunea de dascăl și de cel din urmă agricultor cere sacrificii, jertfă, sosiți, până și ei uitaseră de când, din inima țării să învețe elevii din satele moldovenești tradu-când din ungurește și să facă la câmpie agricultură experimentală, ca pe crestele Munților Făgăraș și toate conform Directivelor Partidului Comunist Român, care a propus și s-a votat la al VIII-lea, al IX-lea, al X-lea Congres și în veacul vecilor amin, pecetluind atunci, acum și în viitor soarta intelectualității, pentru că răul de la cap începe, depinde din ce parte privești! Acolo trebuie să lovești întâi. Ei trebuie împrăștiați în locuri cât mai îndepărtate de civilizație, în cătune în care și dracul refuză să înțarce iapa!”; repartițiile, legarea de glie, amintind de legile iobăgiei din Evul Mediu, colectivizarea („Ce grozăvie, domnule! Cum să-i ceri țăranului să-și semneze propria condamnare, să schimbe libertatea cu sclavia comunistă!”), organigrama unei școli – atunci, ca și acum –, făcută cu dezrădăcinați, ilustrând, în ironie și sarcasm, visul de aur al unei generații de aur, într-un peisaj de identificare în deriziune, stare de suflet, cum spuneau romanticii, altădată („Cârduri, cârduri, cocorii pleacă și odată cu ei speranțele, aspirațiile, visurile generației mele, generația de aur, în plină Epocă de aur… Podoabele toamnei transferă pustietatea și frigul în interiorul meu. Ce întuneric de smoală s-a lăsat peste zarea sufletului meu! Vântul fâlfâie perdeaua printre crăpăturile mari ale cercevelelor și ușa nu se închide, lemnul nu mai primise atingerea vopselei. Zbaterea interioară, nevoia de evadare dintr-un univers crepuscular, tristețea singurătății, izolarea într-o lume fadă, lipsită de moralitate și orizont, dar cu principii de viață foarte sănătoase; pe om să-l jumulești când ți-a picat în mână că a doua oară nu-l mai prinzi! Înțeleaptă filosofie!”), într-o lume care cultivă ura față de intelectuali – dar, iarăși, atunci, ca și acum („Când au venit specialiștii și în inocența lor au început să producă vagoane, vapoare și acum chiar și vipuri, tatăl faraonilor a scuipat în făclia spiritului românesc și a zis: de azi, voi veți fi scursurile Europei, adică veți recicla tot ce se scurge din Europa, de la carne, la fructe și de la pește cu viermi, specii rare, domnule, la babalâci!”), când ceaiul și supa se fac pe calorifer, în cele câteva ore „când se dă căldură”, cu scenariile deformatoare ale lăuntrului ființei, până la fibră („Nu se făcea religie în școli, comuniștii nu mergeau la biserică, nici atunci când botezau sau cununau pe cineva, când, după tradiție trebuia să intre în biserică. Intra doar femeia lui însoțită, un fel de mascaradă comunistă, de o rudă care nu avea funcție, care nu trebuia să fie mai ales primar, președinte la Cooperativa Agricolă de Producție, secretar la Consiliul Popular, director de orice fel etc. Dar la aceste divinități ale întunericului stăteau căruțele și mașinile la poartă ca acum, și nu în pelerinaj la Arsenie Boca, ci în scopuri precise, să intre la medicină, să moară nevasta unuia și să o ia pe ea de nevastă, să moară bărbatul ca să se căsătorească cu altul, care și el, la rândul lui mergea să ceară să-i moară nevasta, să câștige la Loz în plic, să câștige o mașină și câte și mai câte”) – totul într-un scenariu traumatizant al femeii umilite, începând cu o vizită la medic, cu o coadă la Alimentara și terminând cu compromisul, sub semnul – atunci, ca și acum – al devizei „trăim în România și asta ne costă!”: sub ploșniţe, simbolul și modelul acelei societăți.

Singurele repere ferme ale unei ființe „scindate”  între în-înfățișarea de zi și aceea de noapte, într-o lume aflată în anomie și haos, rămân lecturile din Dostoievski ori din F.S. Fitzgerald, spectacolele de teatru „imaginate” și piesele muzicale, dar, mai ales, părul pe care un medic, punând un diagnostic greșit, vrea să-l taie: „Oriunde mergeam, eram remarcată pentru părul meu superb, lung, bogat, strălucitor, în ape, des, ondulat, care îmi îmbrăca trupul în cea mai fină, delicată, originală și spectaculoasă rochie, era bogăția mea cea mai de preț, era ca salcâmul lui Moromete, se vedea din orice parte a satului și neamul moromeților știa că acolo e casa lor, așa și părul meu, era suficient să se vadă, indiferent unde mă  aflam, ca să fiu recunoscută, și acum, aflam într-o comunicare simplă, rece, directă că trebuie să-l rad, să rămân cheală, ce senzație stranie și mi-a venit în minte Cântăreaţa Cheală a lui Eugène Ionesco și au început să se deruleze prin ochii minții și suferinței chipuri de femei superbe rase pe cap, mi-a trecut prin fața ochilor  capul ras al unei cântărețe cu o voce ireală, Sinead O’Connor, cântând Don’t Cry For Me Argen-tina, al reginei Elisabeta I a Angliei și din 1558 și a Irlandei, până la moarte. Eu nu eram interesată de carnal dar nu mă mai simțeam completă, era ca și cum mi-ar fi lipsit o parte din trup, părul reprezintă parte din definirea ființei mele, a personalității mele”. Alternarea rapidă, cinematografică, a planurilor narative era una dintre caracteristicile romanelor amintite; în Năluca, personajul e transferat din căminul sordid al studenției, din absurdul pregătirii „premilitare” și din cancelaria derizorie a unei școli, de lângă „balena”, din Copou („Am plecat de la balenă spre aleea marilor iubiri, Copoul; aveam sentimentul că între noi s-a interpus liniștea dinaintea furtunii, încercam să intuiesc cauza, nu găseam nimic, nu existau motive, totul între noi curgea lin și frumos, mă gândesc că ceva de altă natură îl face mai introvertit ca de obicei, mai tăcut, mai gânditor, avea o apăsare sufletească, ar fi vrut să spună ceva, îi lipsea curajul, el nu era așa, cred că era ceva ce avea legătură cu noi doi, cu dragostea noastră, ceva de ultim moment, imprevizibil care va impune o schimbare, o strategie, mergem unul lângă celălalt, într-o tăcere totală, fiecare încercând să intuiască ce se întâmplă cu celălalt, era o urmărire cu coada ochiului, eu nu înțelegeam ce se întâmplă, el nu-și putea organiza discursul”), în visele copilăriei, în poveștile de dragoste cu Victor, Walter și Atilla – în care personajul oferă Celuilalt iluzia de a descoperi perechea primordială, cu (re)unirea lui Unu („Eu fără tine nu reprezint nimic! Tu ai generat o metamorfoză a propriei mele ființe, m-ai redat mie însumi, m-ai adunat în mine, simțeam că rătăcesc prin lume detașat de mine însumi, fără sens, fără scop și direcție, nu mă simțeam întreg, aveam sentimentul jumătății pierdute și tot alergam și căutam, alergam și căutam… ce grea e căutarea, ce neputință în încercarea de a reface întregul, acum, gata, te-am găsit, nu vreau să te pierd, vreau să rămâi aici, în acest loc sculptat în trupul meu, special, pentru tine”, spune Victor), apoi, Cernobîl, Europa Liberă, revoluția din decembrie ’89, imensa manipulare – „Totul a fost, este și va fi manipulare!”, exclamă personajul – a unei vechi/ noi generații de activiști care dă, astăzi, o producție record de vipuri: o lume la ea acasă, în profunzimea golului gândirii și al sufletului, cu figurile clasice ale provocatorului, admirabil portretizat de Caliopia Tocală în chipul decanului de la Facultatea de Drept (seara, noaptea, prin boscheți, trăgând cu urechea la ce spun studenții, a doua zi, în „fotoliul de decan”) și cu reţeta de succes a epocii: „Unele colege în sesiune se comportau ca și cum erau în vacanță, altora nu le păsa de note, erau din orașe mai mari, mai mici, dar, dacă aveau pe cineva, undeva,care putea interveni să li se scoată la repartiție un loc călduț, chiar în cartier, acasă, la  mama, fără gazdă, fără chirie, fără pâine la cartelă, nu era necesar să se risipească învățând, când mai ușor și plăcut era să se distreze și să-și găsească un individ, fecior de bani gata, cu o mamă secretară de partid pe la vreo uzină, sau un unchi influent, care să aibă și un apartament și… țelul vieții era atins, unul, doi copii, botez, cumetrii, încuscriri între funcții de partid, nu mai are importanță, se încrucișează carnetul roș de Medgidia cu cel de Odobești, adăugăm și o esență de Bohotin și iese o căsnicie model, cu plozi cu freză, gomoși, sunt fiii cuiva, cu rude la Școala de partid și la Academia Ștefan Gheorghiu, doar ei puteau faulta examenele și, cu toate acestea, să și ajungă cât de sus posibil. Cele două relicve ale sistemului care spionau în boscheți au fost în mod sigur recompensate, fiii, fiicele, nepoții, strănepoții și strănepoții strănepoților au deja un loc rezervat în Panteonul trântorilor bogați, în sinea lor se și consideră rasă superioară”.

Năluca, față de scenariul oniric al romanelor amintite mai înainte, adoptă formula monologului interior  al unui sine „activ”, deseori, inflamat de trăirile lăuntrice („Flacăra e la tine, tu ești sursa și lumina și flacăra, învață să vezi, să te vezi, să le vezi și atunci te vei înălța deasupra lucrurilor și lumii”, spune acesta), fixându-se într-un refren – atunci, ca și acum – care nu lasă nici o speranță, nici o cale de ieșire de pe tărâmul înghețat de dinainte de ’89, dar nici din mlaștina de după mișcarea revoluționară din decembrie al acelui an: acesta este rostul efectului de distanţă pe care îl trăiește Casandra de atunci și, deopotrivă, de acum. Surpriza microromanului vine din scenariul mitologic, al unui fond arhetipal care susține textul narativ: paparudele, prințesa lor, Moirele și vocea șamanului care se aude distinct, limpede, chemând personajul cu numele său, acela cu încărcătură mitologică, spre fanta eliberatoare. Casandra e, în cealaltă lume, o ființă din alaiul paparudelor ori, poate, una dintre Moirele vechilor greci; apelul la fondul arhetipal îmbogățește textul, îi oferă o deschidere specială spre tărâmul de identificare a nălucilor, a nălucirilor care pot salva lumea de atunci, ca și pe aceea de acum: năluca e adevărul, speranța, lumina de la capătul întunericului, prin care rătăcește personajul Caliopiei Tocală, un prozator care, iată, confirmă.

 

Revista indexata EBSCO