Aug 5, 2018

Posted by in ARTE

Lia FAUR – Postterapia cinema

 

Percepţia propriului trup bolnav de cancer la sîn este o temă frecventă în cinematografia anului 2015: Ma Ma (Julio Medem, Spania), Miss You Already (Catherine Hardwicke, SUA), Chemia (Bartosz Prokopowicz, Polonia). Cele trei filme se întîlnesc nu doar prin tratarea temei, ci şi prin modul de redare realist şi sensibil. Ultimul titlu se naşte dintr-o poveste reală, pornind de la soţia regizorului, Magda Prokopowicz, ucisă de cancer în 2012, scenariul: Bartosz Prokopowicz şi Katarzyna Sarnowska.

Premiera filmului Chemia are loc la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, ediţia cincizeci, iar actriţa care interpretează rolul principal, Agnieszka Zulewska, a fost premiată pentru cel mai bun rol feminin. Mai mult, personajul din filmul spaniol poartă numele soţiei regizorului polonez, iar acţiunea spaniolă se petrece în 2012, anul în care Magda Prokopowicz moare. Cele două cupluri (Magda-Arturo) (Lena-Benedykt) se întîlnesc la limită, fiecare lipsit de perspectivă (lui Arturo îi moare fiica, apoi soţia; Magda – şomeră,  este înşelată şi părăsită, cu un copil; Benedykt vrea să se sinucidă, la fel ca tatăl său; Lena află că are cancer, renunţă la serviciu şi se hotărăşte să trăiască cu intensitate pînă la sfîrşit).

Viaţa este înfăţişată ca o poveste animată, în care orice întîmplări s-ar desfăşura, personajele se ridică şi pleacă mai departe. Dumnezeu este din plastilină. În Chemia, camera focalizează un mic altar al Fecioarei Maria la căpătîiul patului. „Deci unde este raiul?” întreabă fata. „În altă parte”, îi răspunde Benek, cînd intră în camera cu geamurile vopsite în negru şi cu frînghia atîrnată în aşteptare. Pe el îl interesează neantul, sfîrşitul, colapsul, pacea şi transparenţa. O cere de soţie în cimitir. Se construieşte un fir roşu al filmului, este anticipată boala. Dansul lor de păpuşi mecanice între oameni în vîrstă, rutinaţi şi morţi pe jumătate, se combină cu animaţia dinamică şi colorată. Regizorul scapă de poetica realistă introducînd secvenţe animate pentru a descrie boala şi distrage atenţia de la realitatea exterioară. Boala nu este decît o dereglare în jocul prea serios al vieţii. Cancerul este ilustrat sub forma unor tulpini pline de sînge, ce cresc asemenea plantelor carnivore şi se hrănesc din corpul femeii. Se instalează de-a lungul filmului o abstracţiune lirică, dezvoltată alternativ cu evoluţia peliculei.

Boala schimbă oamenii, îi pune în situaţia de a apela la măsuri extreme, iar a da naştere la o nouă viaţă este risc şi speranţă. Lena rămîne însărcinată şi hotărăşte să păstreze sarcina. Articolele încurajatoare citite prin reviste nu o ajută, ea urmează să trăiască propria moarte. Nu se amăgeşte. E un film de semne. Manechinul din vitrină, fără păr şi fără haine, căruia îi ia locul, sugerează subtil că o femeie bolnavă în urma chimioterapiei se poate confunda uşor cu o păpuşă. Se aşază în vitrină dezbrăcată alături de alte manechine, dar bărbaţii care trec pe stradă nu o observă. Boala o va duce singură pe picioare, chiar dacă are alături un bărbat care o iubeşte. Pînă la urmă, moartea, ca şi viaţa, e individuală.

Cromatica filmului urmăreşte starea emoţională a personajelor. Lena poartă încă de la început o rochie în două culori, violet – culoarea doliului, şi galben – a soarelui, împărţite pe verticală, premonitorii secvenţele ce vor urma cînd viaţa se înjumătăţeşte. Albul predomină, dar sugerează mai degrabă doliul. Chimioterapia, redată prin animaţie, este un strop galben care face ravagii şi dezastre între celulele bolnave. Primul dialog al celor doi  are loc într-o parcare subterană unde începe să plouă din senin: „Știi să dansezi?”, „Nu.”, „Să rîzi?”, „Nu-mi amintesc”, „Să trăieşti?”, „Doar pentru scurt timp”. „Perfect”. Fata se jeleşte pe sine încă înainte de a şti ce urmează şi are replici încărcate de subînţelesuri. „Eu nu vreau cu adevărat să mor”. Apare ideea că atunci cînd nu mai poţi trăi pentru sine, merită să trăieşti pentru celălalt.

Prokopowicz, „îndulceşte” drama prin muzică. În Chemia apare un personaj, un fel de Charon feminin, văzut doar de publicul spectator. Versurile sînt despre acceptarea trupului iubit chiar şi dacă este bolnav. Copilul este o speranţă, dar viaţa femeii merge invers proporţional cu cea a fetiţei: una creşte, cealaltă descreşte. Dialogul se construieşte pe spaţii goale, pe tăcere. Nu există replică irelevantă. Totul are un sens, concentrarea celor din spatele camerei e maximă. Refuzînd să numească ceea ce le poate fi fatal, Lena şi Benek scriu pe pereţi. E mai bine să nu atragi răul, numindu-l. Lena rosteşte un monolog despre frică în lipsa lui Benek, „Sînt o frică desfigurată”, spune ea. Frica se insinuează în toate acţiunile ce urmează. Fizionomia fetei se schimbă, ingenuitatea devine violenţă, se luptă cu sine să-şi păstreze feminitatea, dar lipsa sînilor o demoralizează. Sînii sînt atuurile feminităţii, nu coapsele, nu picioarele, nu sexul, nu braţele, nu gîtul, nu buzele. Toate organele îşi pierd valoarea treptat, concentrarea maximă fiind pe lipsa celor doi sîni.

Chiar dacă bărbatul îi stă alături, Lena e singură în boală. Imaginea ei cu braţele întinse conduce la Crist pe cruce. Benek consideră că în faţa cancerului trebuie să lupţi în echipă, iar trădarea se pedepseşte cu moartea, Lena nu crede în acest joc, e vulnerabilă şi se situează de partea celor învinşi. Gelozia este o ultimă încercare de apărare a teritoriului feminităţii. Lena îl acuză pe Benek că se uită la sînii colegei lui. Nu poate trece peste acest enorm handicap: o femeie plată în jurul pieptului este o extraterestră. Oglinda devine duşmanul realităţii pentru că ea este însăşi realitatea. Trebuie vopsită şi eliminată.

Rădăcinile bolii rămîn sub pielea cusută, ca o ameninţare. Fragilitatea personajelor feminine este fragilitatea tuturor victimelor de cancer. „Să suferi necesită mai mult curaj decît să mori.” (Lena)

 

Revista indexata EBSCO