Aug 5, 2018

Posted by in ARTE

Ioan GROȘAN – Lucian Pintilie: in memoriam

 

Am avut onoarea și plăcerea, ca director artistic al nou înființatului (de către Andrei Pleșu, în 1990) Studio de creație cinematografică al Ministerului Culturii, să fiu alături de Lucian Pintilie timp de șapte ani (1990-1999). Îl cunoșteam încă din 1978, când, proaspăt repartizat ca profesor de limba și literatura română în București, l-am căutat și am avut norocul să fie în țară, ba mai mult, chiar să filmeze atunci secvențe din „De ce trag clopotele, Mitică?”. M-a primit cu amabilitate în apartamentul unde locuia cu doamna Clody Bertola, iar eu, care eram topit după „Reconstituirea”, i-am cerut pentru „Echinox”, revista studenților clujeni, un fragment din scenariul la „De ce trag clopotele, Mitică?”. A surâs sceptic, spunându-mi că nu crede c-o să apară în revistă, dar până la urmă mi l-a dat. Și a apărut! (În urma publicării, drept represalii, „triumviratul” Ion Pop=Marian Papahagi-Ion Vartic de la conducerea „Echinox”-ului a fost demis și înlocuit cu un politruc local). Apoi mi-a permis să asist la câteva filmări la eseul – căci un adevărat eseu este filmul! – după Caragiale, secvențe pe care nu le voi uita niciodată și pe care le-am evocat în altă parte.

Cum era Lucian Pintilie ca „șef”? Era de o rigoare de speriat. Domnia-Sa a fost un matinal: se scula la 5,30, până la 8,30 lucra la ale lui, iar la 9 fix era la birou, la studio. Eu sunt un nocturn, mă scol greu dimineața când e somnul mai dulce, și era un adevărat chin să ajung la 9 la studio. Cu chiu, cu vai, după vreun an, am reușit să-l conving pe Lucian Pintilie să vin la zece. Iar după încă doi ani, mi-a permis să ajung la 11.

Cum lucra, cum filma? Textul scenariului era întâi citit de actori la masă, se stabileau nuanțele replicilor, inflexiunile dialogurilor, relațiile dintre personaje. (Țin minte, de pildă, că în „Balanța”, Victor Rebengiuc, care juca rolul primarului, a nimerit la prima lectură exact tonul, nervozitatea, sarcasmul și energia cu care împroșca replica „Vă spui eu: ăl mai prost om din lume e americanu!”. La Cannes, în marea sală a festivalului, când a auzit replica, publicul francez, care numai americanofil nu e, a izbucnit în urale…). Apoi se trecea pe teren, în exterior, în diverse decoruri, unde se filma efectiv. Pintilie, în lumea cineaștilor, era cunoscut că nu făcea economie de peliculă: trăgea în medie 10-12 „duble”, dar uneori scena era repetată și filmată de 15 ori, până regizorul era mulțumit, ajutat de formidabila echipă de producție  de la „Filmex”, condusă de Titi Popescu. Apoi postsincronul, un alt chin, apoi montajul etc.

Aș putea să povestesc o grămadă de întâmplări mai mult sau mai puțin comice pe care le-am trăit alături de Lucian Pintilie, care avea un umor special, la limita sarcasmului profund. Îmi amintesc în special de una: eram la recepția fastuoasă de după premiera de mare succes de la Cannes a „Balanței”. Recepția se ținea în larg, în Mediterana, la bordul unui vas cu pânze despre care se spunea că aparținuse actorului play-boy din anii treizeci, Errol Flynn, care avea obiceiul să-l invite pe corabie pe bunul său prieten Humphrey Bogart și, împreună cu el, la adăpost de ochii lumii, să – cum se zice azi – hărțuiască sexual june actrițe la început de carieră. Ca la recepție, lume multă, celebrități (am recunoscut-o pe Françoise Giroud, campioana feminismului din anii optzeci), Marin Karmitz, producătorul francez al lui Pintilie etc. etc. Ne clătinam toți ușor, legănați de vas, cu un pahar de vin roșu în mână. Și, cum se mai întâmplă la recepții, n-a mai fost vin. „Nu se poate – mi-am zis – trebuie să mai existe pe undeva, ceva…” și-am coborât pe o scăriță mică, de lemn, în burta  vasului. Și într-adevăr în ceea ce părea bucătăria, am dat peste bucătar, un sârb din Banatul sârbesc care știa  românește și care a scos imediat două sticle din același vin pe care le-am mântuit amândoi în câteva minute, după care am revenit pe punte cu paharul gol în mână. M-a văzut imediat Lucian Pintilie: „Groșan, unde ai mai băut?” I-am făcut semn că jos, în catacombele vasului. „Dar cum v-ați dat seama c-am băut?” – am îndrăznit să-ntreb. „Păi tu nu vezi că toți ne clătinăm pe vasul ăsta, numai tu mergi drept?”

Lucian Pintilie n-a fost numai un mare regizor de film, ci, în calitate de producător, a finanțat cu generozitate prin Studioul Ministerului Culturii pelicule ale lui Stere Gulea, Nae Caranfil, Cristi Puiu ș.a.m.d. Tocmai de aceea, că a fost ani în șir directorul Studioului Ministerului și că a adus României mai multe premii decât au adus toate celelalte studiouri la un loc, a surprins neplăcut faptul că la înmormântarea Domniei-Sale, n-a participat NIMENI din partea sus-numitului minister, deși unii, precum actorul Dan Nuțu, au venit de peste mări și țări ca să fie de față la acest ultim act. Probabil că ministrul, un actor, de altfel, și echipa lui lucrau în draci la organizarea celei de-a doua părți a Centenarului, fiindcă în prima jumătate, din partea lor, nu s-a văzut absolut nimic.

 

Revista indexata EBSCO