Aug 5, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Coroana balenei albe

 

Ei, dacă nu e despre război, atunci e după model american; cam acestea sunt principalele coordonate pe care evoluează romanele franceze distinse prin marile premii literare. E doar o constatare, nu o judecată de valoare. Și se verifică și în cazul laureatului Premiului Medicis, Yannick Haenel, autorul romanului cel mai delirant, pasionant și mistic al toamnei 2017, Tiens ferme ta couronne/ Ţine-ţi bine coroana (Gallimard). Scriitorul, născut în 1967, nu se află la prima distincţie importantă, el primind și Premiul Interallie în 2008, pentru controversatul roman despre o figură de marcă a Shoah, Jan Karski.

De data aceasta, suntem aruncaţi într-un univers apocaliptic, în care ne ciocnim de Dumnezeu, Herman Melville, Michael Cimino, Isabelle Huppert, o sosie a lui Emmanuel Macron, tot soiul de spioni mustăcioși și… un dalmaţian pe care îl cheamă Sabbat. Măcar suntem avertizaţi încă de la prima frază: „Pe vremea aceea, eram nebun”, ne anunţă naratorul, un oarecare Jean Deichel (deșeu, decăzut ?), un personaj care traversează de altfel opera lui Yannick Haenel, de la Introduction à la mort française, pînă la Renards pâles, ca un dublu romanesc, experimental al său. Autor și el al mai multor romane, acest personaj care trăiește într-o garsonieră pariziană mizerabilă, răzvrătit și nevrotic, navigînd între computerul său și sticlele de vodcă, scrie un scenariu-fluviu, The Great Melville, de peste 700 de pagini despre creatorul lui Moby Dick, ambiţionînd să povestească ce se petrece în mintea unui mare scriitor. Evident, nici un regizor nu se grăbește să-i preia acest scenariu imposibil. Dar într-o seară, Jean are o idee luminoasă: i-l va duce lui Michael Cimino, celebrul regizor al lui Deer Hunter, între altele, pentru că „Cimino citește tot ce i se transmite, își petrece timpul citind, caută perla, scenariul absolut, cel care ”va ști să-l atragă pe Dumnezeu în paginile lui”.

Într-un limbaj flamboaiant și extravagant, de o rară frumuseţe, Haenel ne oferă o căutare mistică (și ușor etilică) a absolutului, în formă de vînătoare de adevăr al fiinţelor și al artei, supravieţuitor printre ruinele societăţii noastre de consum. Scriitorul cîntă pe numeroase claviere și registre, reușind o operă polifonică și contrastantă în care se întîlnesc vraja și deriziunea, iluziile și coșmarul, sălbăticia și tandreţea, forţa și fragilitatea, orașul tentacular și natura proaspătă, precaritatea cotidiană și căutarea sacrului, apanaj al celor care își închină viaţa imposibilului. Rimbaldian nevrednic, singuratic convins de virtuţile spirituale ale solitudinii, măcinat de focul sacru al literaturii, dar și de magia filmelor, personajul se definește în cîteva cuvinte percutante, ce dau tonul romanului: „Sunt dintre cei care ar vrea să participe la beţia cerului; iar gravitaţia mă zdrobește”…

Impulsionat de inspiraţia subită, naratorul pornește deci spre New York, pentru a-și căuta idolul cinematografic. Urmează o vîltoare nebunească de peripeţii, care de care mai trăsnite, după ce Jean reușește să obţină numărul lui Cimino de la un producător și îl cunoaște în sfîrșit pe marele regizor, căruia îi dăruiește o carte, a lui Lyotard despre Malraux, iar cineastul îl introduce în Testimony al lui Charles Reznikoff. Între timp, o vedem pe Isabelle Huppert într-o faimoasă braserie pariziană, atacînd „cu o brutalitate stupefiantă” o farfurie de carne crudă și povestind turnajul filmului Heaven s Gate, timp în care dalmaţianul Sabbat își face de cap, iar eroul nostru revine asupra zilei petrecute la New York, între beţie și extaz, cu Cimino dînd pe gît shot-uri de vodcă, pe un ferryboat, în largul insulei Ellis, și scoţînd deodată un revolver, pe care îl îndreaptă spre statuia Libertăţii, înainte de a-l azvîrli în apă, rîzînd și contemplînd stelele din apă. Autoportretul lui Yannick Haenel, spart în mii de bucăţi, se recompune din fragmente atribuite personajelor sale, precum în pasajul în care dezvăluie esenţa magnetismului regizorului american: „Asta e ceea ce am iubit mereu la Cimino: arderea. La el, totul era dublat de sacru […]; omul acesta era înflăcărat pînă în vîrful unghiilor. Trăia potrivit zeilor lui; și îi saluta în permanenţă.” Așa cum face și scriitorul la fiecare pagină, salutîndu-i cînd pe Melville, cînd pe Joyce, cînd pe Beckett sau Jean-Luc Godard, inflamîndu-se la rîndul lui și împrăștiind cu generozitate focul sacru al pasiunii și talentului.

            Realizarea unui film nu mai este un scop în sine pe măsură ce avalanșa de întîmplări își continuă cursa dementă, incorporînd pe parcurs povești despre clonaj, manipulări genetice, speculaţii financiare, terorism, emigranţi și distrugerea speciei umane. Întors la Paris, în micul său spaţiu sordid, Jean Deichel nu face altceva decît să privească în buclă toate filmele lui Cimino, dar și Apocalypse Now al lui Coppola. Din loc în loc, o lumină discretă ca o epifanie își face apariţia și sfera hieratică în care se înscrie acest roman se întredeschide o clipă. E propria apocalipsă a lui Haenel, propria sa revelaţie. O gamă aproape infinită de ramificaţii mitologice, de viziuni și obsesii, de o intensitate greu de suportat, o erudiţie sclipitoare desfășurată în ludic și depresie, în povești improbabile, plimbare halucinantă prin „interiorul mistic alveolat” al minţii unui creator, o călătorie la capătul nopţii noastre din care singura salvare posibilă e frumuseţea. Frumuseţea unui cuvînt, a unei zeiţe, a curbei unui gînd, a libertăţii neîngrădite…

Și totuși, ce legătură are titlul romanului cu textul? Imposibil să nu-ţi pui această întrebare, pînă la sfîrșitul cărţii, cînd tot nu vine răspunsul. Sau cel puţin nu explicit. Dar simţi că nu e vorba de vreo schemă ironică, atît de obișnuită în scriitura postmodernă. Explicaţia vine dintr-un lung interviu cu Fabien Ribery, pe blogul acestuia. Haenel recunoaște că a găsit fraza la Proust, în Carnetele sale, dar că și acesta o preluase din Apocalipsa după Ioan. Un enunţ-talisman cu care s-a jucat ani de-a rîndul înainte de a-l oferi acestui roman. Cît despre interpretare, fiecare după sufletul și mintea proprie, gîndul autorului mergînd însă spre coroană ca sinonim a libertăţii, ceea ce ne face pe toţi niște regi ameninţaţi.

            Drum iniţiatic, poetic, interior și exterior ca o buclă a lui Moebius, transcendent precum căutarea căpitanului Ahab, bîntuit de balena lui albă, rătăcire veșnic reluată, printre hohote de rîs, sticle goale și filme nemuritoare, fără disperare însă pentru că „Chiar și în inima beţiei, cînd totul se înceţoșează – cînd spiritul meu pălește – disting o sclipire: e o linie discretă, dar strălucește suficient pentru ca o cărare să se deschidă în ea. Și atunci, nu mai contează că e imposibil să primești ceva ce se oferă astfel, nu mai contează că această șansă nu se exprimă decît printr-o lumină care fuge

Revista indexata EBSCO