Aug 5, 2018

Posted by in ESEU

Traian-Ioan GEANĂ – A se nevoi, nevoie, nevoință – dialectica ascezei ortodoxe reflectată în rostirea filosofică românească

 

Rîndurile care urmează sînt consacrate unui verb mai aparte al limbii române. Este vorba de verbul „a se nevoi”, care va fi corelat aici la răstimpuri cu substantivele „nevoie” şi „nevoinţă”. Ce atrage cu precădere la aceste cuvinte este tensiunea de sens – am putea-o numi chiar tensiune dialectică în sensul enantiodromiei lui Heraclit – care le dinamizează şi care se datorează particulei negatoare „ne-”.[1] Astfel, conceptul de „nevoie” sau „nevoinţă” poate implica simultan două direcţii contrare, a vrea şi a nu vrea. Este adevărat că vrerea/voinţa nu trebuie negată tot printr-un act de voinţă, printr-o intenţie asumată conştient şi cu toată fiinţa de o persoană în cauză. Ne-voinţa sau ne-voia pot indica stări care denotă absenţa voinţei şi nimic mai mult. Însă în funcţie de contextul şi situaţia existenţială la care aceste cuvinte sînt aplicate, ele pot sugera un conflict între a vrea şi a nu vrea, între dorinţă şi constrîngere, între poftă şi înfrînarea de la pofte, între putinţă şi neputinţă.

Dintre cele trei cuvinte înrudite enumerate mai sus, cel mai interesant este de departe verbul „a se nevoi”. Acest verb nu semnifică pur şi simplu o stare, ci sfidează întrucîtva tiparele în care se încadrează verbele româneşti prin faptul că elementul negator nu este separat de verb, ci este parte din verbul însuşi. Nu vom spune niciodată „a ne-bea”, „a ne-uita”, „a ne-limita”, „a se ne-duce”, „a ne-lungi”, „a ne-îmblînzi” etc. Folosim, e drept, forme cu particulă negativă la celelalte moduri impersonale: gerunziu (nevrînd, nelipsind etc.) sau supin (de neuitat, de neexprimat etc.). Însă la forma de bază a unui verb – la infinitiv – există puţine verbe cu particula „ne-” în faţă. În astfel de situaţii, particula proclitică „ne-” nu îndeplineşte funcţia unei simple negaţii, ci acţionează şi asupra sensului iniţial al cuvîntului de bază; de exemplu, „a nesocoti” (cu substantivul corespunzător „nesocotinţă”) nu mai înseamnă „a nu socoti / a nu efectua un anume calcul matematic”, ci „a nu ţine seama”, „a neglija”, „a ignora” (~ o povaţă, o şansă etc.). Cazul cel mai relevant, de care ne vom ocupa în continuare, este acela al verbului „a se nevoi” (împreună cu substantivele deja menţionate din aceeaşi familie lexicală). Acest reflexiv în regim negativ – „a se nevoi” – indică nu doar atitudinea de a nu voi, adică mai mult decît un refuz al determinaţiilor (decît o „ahoretie”, cum ar zice Constantin Noica[2]), ci, totodată, cum vom vedea, o asumare a suferinţei-prin-privaţiune pe care şi-o asumă cel ce se nevoieşte.

Aşadar, în limba română s-a strecurat – sub formă reflexivă – acest ciudat „a se nevoi”, care conţine în structura sa tocmai negaţia unui verb atît de fundamental pentru săvîrşirea de acţiuni cum este „a vrea”.[3] Şi pentru că „a se nevoi” este totuşi un verb, întrebarea dacă el implică o tensiune dialectică între „a vrea” şi „a nu vrea” (ba mai mult chiar, între ideea de „a nu vrea să vrei” şi cea de „a vrea să nu vrei”) este legitimă în anumite contexte, aşa cum vom încerca să demonstrăm mai jos.

Mai întîi se cuvin însă nişte precizări mai clare de ordin filologic, şi asta deoarece, de multe ori, tindem să uităm de tensiunea dintre afirmaţie şi negaţie conţinută în verbul „a se nevoi”, dar şi în substantivul „nevoie” (la substantivul „nevoinţă” negarea voinţei este mai uşor de observat). Privitor la cuvîntul „nevoie”, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI) menţionează următoarele sensuri:

 

  1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuinţă, necesitate, cerinţă.
  2. (la forma de plural) Treburi, afaceri.
  3. 3. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jenă financiară.
  4. Ceea ce provoacă cuiva o suferinţă materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la

    pl.) greutăţi, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva.

  1. Situaţie grea, periculoasă; primejdie, pericol.
  2. (Înv.) Constrîngere.
  3. (Pop.) Lucru, fapt ieşit din comun, care miră, uimeşte; ciudăţenie, minunăţie;

    drăcovenie, drăcie.

  1. Boală.[4]

 

După cum se poate observa, ideea de voie, de voinţă, precum şi absenţa ei, nu sînt exprimate direct în niciunul dintre sensurile enumerate – ele sînt cel mult sugerate de sensurile 1 şi 6, potrivit cărora nevoia, în calitate de necesitate sau constrîngere, implică supunerea voinţei ca urmare a unor condiţii exterioare. Aceste implicaţii ale sensurilor 1 şi 6 nu pot ascunde însă faptul că ne-am obişnuit să vorbim despre nevoi fără să mai ţinem seama de tensiunea dintre „a vrea” şi „a nu vrea” – şi asta pentru că nevoile ni se par fireşti. Ni se pare firesc să ne fie foame sau sete, să ne dorim pe cineva alături, să vrem familie, prieteni, bani, maşină, locuinţă etc. Ni se pare, cu alte cuvinte, firesc să fim constrînşi fără a ne mai gîndi la tensiunea dintre „a vrea” şi „a nu vrea” care se află la baza constrîngerilor, a nevoilor noastre.

Cu toate acestea, etimologia cuvîntului „nevoie” justifică o înţelegere a sensului acestui cuvînt prin prisma conflictului dintre a vrea şi a nu vrea, aşa cum o sugerează atît Dicţionarul etimologic al lui Alexandru Ciorănescu[5] cît şi cel al lui Mihai Vinereanu.[6] Cuvîntul „nevoie” provine din termenii slavoni nevolja, nevolje, termeni în care este negat cuvîntul volja, respectiv volie (voinţă). La rîndul lor, aceste cuvinte provin din rădăcina proto-indo-europeană *ǔel-, *ǔeli– „a voi, a alege“, rădăcină din care s-au dezvoltat precursorii (slavi, germanici, latineşti) ai verbului „a vrea“ din majoritatea limbilor actuale din spaţiul european. Prin urmare, chiar dacă felul în care folosim astăzi cuvîntul „nevoie” ascunde întrucîtva tensiunea dintre a vrea şi a nu vrea, etimologia cuvîntului ne îndreptăţeşte să nu uităm de această tensiune nici în plan morfologic şi nici în plan semantic.

Ar fi interesant de aflat în ce măsură limbile slave, din care provine cuvîntul nevolja, dispun de un verb echivalent ca formă şi sens cu românescul „a se nevoi”. În ce priveşte limbile germanice şi romanice, un astfel de verb nu există. La noi, el este format prin derivare regresivă de la substantivul „nevoie“; aşadar, verbul provine aici din substantiv şi nu invers. De asemenea, la fel ca şi în cazul substantivului, nici sensurile verbului nu atrag în mod explicit atenţia asupra ideii de „voinţă”. Să le enumerăm aici, apelînd tot la DEXI:

 

  1. (numai la pasiv) A fi silit sau constrîns; a fi obligat, dator.
  2. refl. (înv., pop.) A face eforturi mari; a se strădui, a se căzni; a se ocupa, a se îndeletnici

cu ceva (de ex. în cazul călugărilor, care se nevoiesc postind).

  1. refl. (înv.) A suferi, a se chinui.
  2. refl., intr. A avea grijă, a se îngriji de…
  3. refl., intr. (înv.) A se împotrivi; a ţine piept; a rezista.[7]

 

Dintre toate sensurile de mai sus, atenţia din rîndurile care urmează va cădea îndeosebi asupra sensurilor 2 şi 5. Ele ies în evidenţă în măsura în care sînt de obicei corelate cu sfera de existenţă a călugărului, a pustnicului care trăieşte izolat de lume şi se luptă cu nevoile sale. Această aparentă inactivitate în afara lumii nu poate fi împlinită fără o intensă consecvenţă, fără voinţa susţinută de a birui demonii din afară şi din lăuntru, patimile sau ispitele, de a te lupta cu toate acestea la nesfîrşit. Din acest motiv, a exprima traiul ascetului prin cuvinte precum „a se nevoi” şi „nevoinţă” reprezintă o alegere foarte inspirată, dar numai în măsura în care nu reducem aceste cuvinte la sensul formal de străduinţă, caznă, îndeletnicire sau împotrivire (sensurile 2 şi 5 ale lui „a se nevoi”), ci recunoaştem o tensiune dialectică mult mai profundă, aceea dintre a vrea şi a nu vrea, dar şi dintre a-vrea-să-nu-vrei şi a-nu-vrea-să-vrei. Numai în măsura în care sîntem dispuşi să recunoaştem prezenţa acestor tensiuni fundamentale în modul de viaţă ascetic, putem concepe cuvintele „a se nevoi”, „nevoie” şi „nevoinţă” ca pe nişte cazuri de rostire filosofică românească de prim rang. Altfel spus, pentru a surprinde complexitatea traiului de călugăr prin aceste cuvinte, este necesară o depăşire a sensurilor lor de dicţionar şi o includere a conflictului dintre a vrea şi a nu vrea, operaţiune de includere care nu constituie însă fructul unei speculaţii nefondate, ci este îndreptăţită prin recursul la etimologie efectuat mai sus (rădăcina proto-indo-europeană *ǔel-, *ǔeli– „a voi, a alege“, substantivele din slavonă volja şi nevolja).

Pentru a ilustra trăirile contrarii ale pustnicilor aşa cum sînt ele concentrate în verbul „a se nevoi” şi în substantivele „nevoie” şi „nevoinţă”, mă voi opri cu precădere asupra Patericului egiptean. Alegerea Patericului ca sursă primară pentru acest eseu se justifică prin faptul că această culegere de întîmplări şi relatări despre vieţile Sfinţilor Părinţi constituie o introducere accesibilă şi de încredere în asprimea traiului monahal. Înainte de a face referire la Pateric, trebuie însă precizat că verbul „a se nevoi” şi substantivele „nevoie” şi „nevoinţă” sînt nelipsite din literatura bisericească veche. În Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, apărută în 1673, stau de exemplu scrise versuri precum: „La nevoia mea să iei aminte, / Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte” (Psalmul 21, V. 65–66); „Îndură-te, Doamne, de mă scoate / Din nevoi, din grijile din toate” (Ps. 39, V. 61–62); „Nevoit-am ş-am slăbit din bietul suflet, / Lăsînd somnul şi odihna, stînd în cuget” (Ps. 76, V. 9–10); „Că-i feriră cu tărie / ’Nvăţături de mărturie, / Ce le-au dat să le păzască / Nevoiră să plinească” (Ps. 98, V. 31–34); „Cel de Sus în sfat ce-ntărîtară / Cu sălbătăcia cu cea crudă, / De li s-au zgîrcit inema-n trudă, / Că i-au împresurat nevoi multe / Și nu era cine să le-agiute. / Şi strigară la Domnul cu jele, / Şi i-au scosu-i de la nevoi grele […]” (Ps. 106, V. 26–30).[8]

Cuvîntul „nevoie” apare la Dosoftei în primul rînd cu sensul de dificultate, de grijă, de situaţie primejdioasă (sensul 5 din DEXI), ceea ce reflectă, în fond, tendinţa vizibilă şi astăzi de a lăsa în urmă tensiunea dintre a vrea şi a nu vrea, de altfel mai prezentă în substantivul „nevoinţă”. În principiu, el apare în toată Psaltirea sub acest sens. Cît despre verbul „a (se) nevoi”, acesta apare doar în psalmii 76 şi 98 indicaţi aici şi se prezintă sub sensuri fundamental diferite. Dacă în psalmul 98 mitropolitul Dosoftei scrie „Ce le-au dat să le păzască / Nevoiră să plinească”, verbul apare cu înţelesul de a se strădui, psalmul 76 scoate în evidenţă acel sens mai profund, aplicabil la viaţa monahală. Din versurile „Nevoit-am ş-am slăbit din bietul suflet, / Lăsînd somnul şi odihna, stînd în cuget” ale acestui psalm reiese lupta intensă pe care David o duce cu sine însuşi, cercetîndu-şi în permanenţă cugetul pentru a nu se face vinovat de sacrilegii la adresa Domnului său.

Desigur, verbul „a se nevoi” ilustrează nu doar la Dosoftei, ci şi la alţi autori lupta interioară a omului cu propriile slăbiciuni pentru a se curăţi pe sine înaintea lui Dumezeu. În scrierile mitropolitului Antim Ivireanul există cîteva pasaje ce merită discutate pe scurt aici. Primul fragment provine din Didahii şi sună astfel:

 

Că ce folos iaste trupul să fie deşărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galbeni şi ofilit de post, iar de pizmă şi urîciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin şi a fi beat de veninul mîniei; ce folos iaste a nu mînca carne şi cu hulele a rumpe carnea fraţilor noştri; ce folos iaste a nu conteni de céle ce sînt, uneori slobode şi a face acélia ce nu sînt niciodată, cu vreun mijloc, slobode. Că Dumnezeu pre aceia iubéşte şi-i cinstéşte pre carii să feresc de céle oprite. Că acéste puţine cuvinte, ce-am vorbit aţ înţeles lupta noastră cu cine iaste şi cu ce fel de arme şi de merinde ne trebuiaşte să mérgem asupra lui şi cu ce mijloc să-l biruim.

Drept acéia fieştecarele, după putinţă, să nu lenevească a să nevoi, că nu va greşi. (f. 35v–f. 36, cursivele mele – T.-I.G.)[9]

 

Şi în acest context iese în evidenţă faptul că sensurile de dicţionar ale verbului „a se nevoi” nu sînt suficiente pentru a clarifica acest straniu cuvînt. Un posibil indiciu de descifrare a înţelesului său complex îl poate oferi faptul că, în Învăţătura bisericească, Antim Ivireanul vede în nevoinţă virtutea opusă „leneviiei la faptele céle bune” (f. 27).[10] Prin urmare, atunci cînd ilustrul cărturar spune că omul nu trebuie să se lenevească în nevoinţă, el îl îndeamnă la strădania de a-i fi pe plac lui Dumnezeu, de a se abţine de la faptele şi gîndurile rele şi a le săvîrşi pe cele bune. Această nevoinţă nu este însă o formă de strădanie oarecare, ci una care implică tensiunea dintre a vrea şi a nu vrea inerentă vieţii călugăreşti: omul trebuie să se abţină de la nişte fapte şi să săvîrşească altele. Iar această strădanie are nu doar o dimensiune exterioară, ci şi una interioară, aşa cum se remarcă şi cînd Antim Ivireanul aduce vorba tot în Didahiile sale de „nevoinţa sfintelor rugăciuni” (f. 106v).[11] În fond, ce strădanie poate implica simpla rostire a unei rugăciuni, aceasta numai preoţii şi călugării cu adevărat virtuoşi o ştiu.

Acesta este şi motivul pentru care Patericul ne poate ajuta să pătrundem mai atent atît sensul cuvintelor „nevoie”, „nevoinţă” şi „a se nevoi”, cît şi situaţia existenţială pe care aceste cuvinte o sintetizează. În fond, prin separarea sa (aproape) totală de lume, călugărul din pustie caută să se dezică de nevoile omului profan. Prin urmare, nevoinţa călugărului nu poate fi redusă la nişte îndeletniciri cu care acesta îşi pierde vremea sau la un efort depus în vederea atingerii unui anumit scop. Rupt de lume, călugărul îşi „pierde vremea” cu un rost, iar dacă se zbuciumă în lupta cu patimile pentru a se apropia de Hristos, el trebuie să creadă în permanenţă că efortul său e asimptotic, că nu şi-a atins scopul, altminteri riscă să devină mîndru şi să îşi piardă smerenia. Această osteneală paradoxală, fără un scop şi totodată cu un scop, îl plasează pe pustnic la răscrucea dintre a vrea şi a nu vrea: în altă ordine de idei, pustnicul vrea să împlinească voia lui Dumnezeu precum şi nevoia sa de Dumnezeu, dar pentru a face asta, el trebuie să se lupte cu nevoile sale lumeşti şi să îşi testeze limitele propriei neputinţe fără a ieşi complet din cercul neputinţei şi al limitelor lumii. Cu alte cuvinte, nevoinţa pustnicului presupune o luptă cu propriile nevoi şi cu voinţa de a le satisface: el nu vrea să vrea, adică nu vrea să îşi împlinească nevoile lumeşti şi să se lase condus de patimi; şi totuşi, el vrea să nu vrea, în măsura în care trebuie să acţioneze de aşa manieră încît să respingă asaltul nevoilor lumeşti şi al patimilor. Renunţarea la lume nu poate fi niciodată totală, altminteri lupta s-ar opri.

Pentru a arunca lumină asupra celor tocmai spuse, voi oferi nişte exemple din Patericul egiptean. Este adevărat că exemplele din Pateric se contrazic adesea în funcţie de situaţia pe care o zugrăvesc, dar chiar şi atunci cînd nevoinţa este aşezată pe un plan secund, de pildă cînd se relatează despre Amma Synglitichia că ar fi pus ascultarea înaintea nevoinţei,[12] rolul acestei virtuţi în viaţa monahală rămîne de netăgăduit.

Pentru a surprinde tensiunea dintre a vrea şi a nu vrea sau, mai precis, pe aceea dintre a-vrea-să-nu-vrei şi a-nu-vrea-să-vrei, trebuie subliniată mai întîi imposibilitatea călugărului de a rupe complet legăturile cu lumea şi cu patimile. O istorioară din Pateric despre avva Avraam îşi va afla aici rostul:

 

Spuneau despre un bătrîn că a făcut cincizeci de ani, nici pîine mîncînd, nici vin bînd degrab. Şi zicea că a omorît curvia şi iubirea de argint şi slava deşartă. Şi a venit la el Avva Avraam, auzind că a spus acest cuvînt. Şi i-a zis lui: Tu ai spus cuvîntul acesta? A răspuns bătrînul: Da. Şi i-a zis Avraam: Iată, intri în chilia ta, şi găseşti pe rogojina ta o femeie; poţi să socoteşti că nu este femeie? Răspuns-a bătrînul: Nu, dar mă lupt cu gîndul să nu mă ating de ea. Atunci a zis Avraam: Iată, n-ai omorît-o [patima], ci este vie; dar este legată. Iarăşi, cînd umbli pe drum, vezi piatră şi hîrburi, iar în mijlocul acestora aur; poate mintea să socotească pe acesta ca pe acelea? Zice: Nu. Ci mă lupt cu gîndul să nu-l iau pe el. Şi zice bătrînul: Iată, este vie patima, dar este legată. Mai departe zice iarăşi avva Avraam: Iată, auzi despre doi fraţi, că unul te iubeşte, iar altul te urăşte şi te vorbeşte de rău. De vor veni la tine, îi ai deopotrivă pe amîndoi? Răspuns-a bătrînul: Nu, dar mă lupt cu gîndul să fac bine celui ce mă urăşte ca şi celui ce mă iubeşte. Zice lui Avva Avraam: Apoi iată că sînt vii patimile, dar sînt numai legate de Sfinţi.[13]

 

Pilda vorbeşte aproape de la sine: pustnicul nu poate pretinde niciodată că realitatea (femeia, aurul) este alta decît aceea percepută de toţi semenii şi care, la urma urmei, reprezintă lucrarea Divinităţii. Ontologic, el este o fiinţă normală, care însă a ales renunţarea la patimi. El se luptă în permanenţă cu nevoile şi tot ce poate obţine este înfrînarea lor; spre deosebire de ascetul budist care încearcă să părăsească de tot circuitul reincarnărilor prin suprimarea voinţei, pustnicul ortodox nu îşi găseşte de regulă liniştea decît în momentul în care a încetat din viaţă şi a trecut la Dumnezeu. Pînă atunci, el trebuie să se ostenească: Avva Ioann Colov spune despre monah că este osteneală, că „monahul la tot lucrul se osteneşte”[14], Avva Ilie spune că „de nu se va osteni cineva, nu poate să aibă pe Dumnezeu cu sine, că El pentru noi S-a răstignit”[15], iar exemplele pot continua. Această osteneală a monahului rămîne în cercul voinţei omeneşti, dar este situată pe o treaptă mai înaltă, care marchează limita dintre sacru şi profan. Această limită este adînc înscrisă în traiul şi corpul călugărului şi, din acest motiv, călugărul nu se poate rupe complet de lume şi din cercul voinţei atîta timp cît este în viaţă. Tot ce poate face el este să ajungă la baza conflictului dintre ispită şi înfrînare, dintre a vrea şi a nu vrea, luptînd cu îndîrjire şi practicînd cu aceeaşi îndîrjire abstinenţa.

Pentru a surprinde această virtute a călugărului precum şi implicaţiile existenţiale ale separării sale de lume, cărturarii români spun că el se nevoieşte. Cum anume se nevoieşte călugărul? Printre altele, el posteşte, spune rugăciuni, îşi înfrînează pornirile necurate, îşi ocupă timpul cu activităţi simple precum împletitul de coşniţe sau lucrul la vie şi păstrează distanţa faţă de lume. Să înşirăm aici cîteva fragmente din Pateric:[16]

 

Zis-a iarăşi [Avva Isidor Preotul]: Dacă după lege vă nevoiţi postind, nu vă mîndriţi.[17]

 

A năpădit odată asupra ei [asupra Ammei Sarra] mai tare acelaşi duh al curviei, punîndu-i ei în minte deşertăciunile lumii. Iar ea, neslăbind de frica lui Dumnezeu şi de nevoinţă, s-a suit într-o zi în chilioara ei să se roage. Şi i s-a arătat ei cu trup duhul curviei şi i-a zis ei: Tu m-ai biruit, Sarro. Iar ea a zis: Nu te-am biruit eu, ci Stăpînul meu, Hristos.[18]

 

Zis-a iarăşi [Amma Synglitichia]: […] Căci aceasta este nevoinţa cea mare: A răbda în boli, şi laude de mulţumită a înălţa lui Dumnezeu.[19]

 

Zis-a iarăşi [Amma Synglitichia] că: Şi de la vrăjmaşul este nevoinţa întinsă. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci cum voi deosebi pe nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească de cea tirănească şi diavolească? Arătat este că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie un canon al postului. Să nu posteşti patru sau cinci zile, şi în cealaltă să dezlegi cu mulţime de mîncări. […][20]

 

Un frate oarecare, petrecînd multe năpăşti de la neprietenul, cădea totdeauna în curvie, şi petrecea nevoindu-se a nu-şi lăsa chipul călugăresc, ci făcea cîte puţintică slujbă şi se ruga lui Dumnezeu cu suspinuri şi zicea: Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mîntuieşte-mă! […][21]

 

Primele patru pasaje sînt destul de clare, în măsura în care nevoinţa este clar asociată fie cu lupta contra curviei, fie cu rugăciunea sau lauda adusă Domnului, fie, în sfîrşit, cu postitul. Deosebit de interesantă este diferenţierea în al patrulea fragment între două forme de nevoinţă, cea care vine de la Dumnezeu şi cea de la diavol. Cele două nu sînt chiar uşor de deosebit, dar un posibil criteriu ar consta în faptul că nevoinţa venită de la Dumnezeu nu se compensează niciodată prin dezlănţuirea poftelor la un moment dat; altfel spus, unei perioade mai lungi de post nu trebuie să îi urmeze o perioadă de îmbuibare deşănţată.

Însă ce este mai relevant, şi anume fragmentul al cincilea, am păstrat pentru final. Exemplul nu este chiar uşor de citit, căci verbul „a se nevoi” apare în forma de gerunziu „nevoindu-se” şi pare să sugereze sensul de împotrivire, de refuz: tînărul ispitit de curvie nu vrea să îşi piardă statutul (chipul) de călugăr. Pe de altă parte, lupta cu ispita curviei poate fi înţeleasă şi ca nevoinţă, căci nevoinţa presupune printre altele şi strădanie în lupta cu patimile, a nu vrea să fii înrobit de ele. Or, în măsura în care acceptăm că tînărul călugăr din al cincilea fragment indicat mai sus se nevoieşte, cît de tulburătoare poate fi dorinţa: „Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mîntuieşte-mă!”? O astfel de rugăminte concentrează în ea exact limita tensiunii dintre a vrea şi a nu vrea pe care călugărul istovit de lupte încearcă să o îmblînzească printr-un sau-sau care nu mai depinde de el. Abia aici omul sparge cu adevărat cercul voinţei, pentru că se încredinţează lui Dumnezeu indiferent de ceea ce face. În practică, însă, lupta cu poftele continuă, desigur, iar rugămintea rostită rămîne doar un moment efemer de depăşire a tensiunii dintre voinţă şi nevoinţă.

Prin urmare, a cataloga lupta călugărului cu patimile ca „nevoinţă” este o alegere inspirată, dar numai în măsura în care înţelegem nevoinţa şi ca pe un act de voinţă, de luptă conştientă şi asumată pe care călugărul o poartă izolat de lume. În lupta sa cu nevoile, el se izbeşte de conflictul dintre a vrea şi a nu vrea, pe care îl încordează de o aşa manieră încît a-vrea-să-nu-vrei şi a-nu-vrea-să-vrei devin de nedespărţit. Călugărul se nevoieşte în măsura în care vrea să nu vrea, în măsura în care se străduieşte să nu se lase cucerit de nevoile lumeşti sau, altfel spus, de ceea ce nu vrea să facă. Dar el se nevoieşte şi în măsura în care nu vrea să vrea, în măsura în care se distanţează de lume şi alege confruntarea directă cu propriii demoni. Pe scurt, nevoinţa ascetului ortodox surprinde în egală măsură trecerea de la voinţă la absenţa ei (la renunţare), dar şi trecerea de la renunţare la reiterarea voinţei (în lupta înverşunată şi conştientă contra demonilor interiori şi a nevoilor).

Scurta incursiune prin labirintul de nuanţe al limbii române întreprinsă în eseul de faţă a ajuns la capăt. Din ea nu trebuie să se înţeleagă că limbajul reflectă experienţa în vreo manieră secretă sau mistică la care nu avem acces. Limbajul şi experienţa sînt în principiu două domenii paralele – nu există limbaj conceput de om care să se măsoare cu enorma şi inepuizabila varietate a experienţelor trăite. Şi totuşi există cuvinte care, prin trăsăturile lor paradoxale, sînt apte a surprinde şi a face inteligibile într-un mod frust paradoxurile vieţii. Acesta este cazul cuvintelor „nevoinţă” şi „nevoie”, dar mai ales al verbului „a se nevoi” – cuvinte care, raportate la existenţa călugărului, exprimă mai mult decît sensurile de dicţionar la care au fost limitate. A fi cuprins de nevoi şi a practica nevoinţa se reduce pentru călugăr la tensiunea aflată la baza oricărei acţiuni, cea dintre a vrea şi a nu vrea, şi pe care el, în raportarea sa la transcendent, o trăieşte de aşa manieră încît voinţa sa trebuie să fie una cu înfrînarea (a-nu-vrea-să-vrei), iar renunţarea sa una cu voinţa îndîrjită de a fi pe plac lui Dumnezeu (a-vrea-să-nu-vrei).

[1] Enantiodromia este un concept prin care învăţatul grec Ioannes Stobaeus a încercat, în lucrarea sa Eclogarum physicarum et ethicarum să sintetizeze concepţia de bază a lui Heraclit. Cuvîntul enantiodromia provine din greaca veche şi este un compus din doi termeni: enantios, „opus”, „contrar”, şi dromos, „curs”, „flux”. Aplicat la ideile lui Heraclit, acest concept semnifică o curgere în sens invers, o tensiune a contrariilor care pune lumea în mişcare; altfel spus, lucrurile se preschimbă permanent în contrariile lor, asigurînd fluxul perpetuu al lumii (panta rhei) – numai în acest mod se pot conserva şi ele. Pentru informaţii cu privire la conceptul de enantiodromie vezi Anatole BAILLY: Le Grand Dictionnaire Grec–Français. Paris: Hachette 2000 [1894], p. 668. A se vedea, printre altele, următoarele fragmente păstrate din Heraclit care ar ilustra acest concept: „51. HIPPOLYTOS, Refutationes IX, 9 (după B 50). Deoarece cu toţii nu ştiu ce este acest lucru şi nici nu cad de acord asupra lui, [Heraclit] îi mustră în felul următor: «ei nu înțeleg cum cele discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse, ca de pildă la arc şi la liră»”; „58. HIPPOLYTOS, Refutationes IX, 10. Binele şi răul (sînt unul şi acelaşi lucru). «Medicii, prin urmare, spune Heraclit, cînd taie, ard şi chinuiesc în chip şi fel pe suferinzi, le mai cer şi o răsplată, pe care însă nu o merită cîtuşi de puţin, căci săvîrşesc aceeaşi operă ca şi boala»”; „60. HIPPOLYTOS, Refutationes IX, 10. Drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi“; „67. HIPPOLYTOS, Refutationes IX, 10. Divinitatea este zi şi noapte, iarnă-vară, război-pace, săturare-foame (toate acestea sînt contrarii; ea însă e spirit), dar îşi schimbă înfăţişarea întocmai <ca focul> care, alimentat fiind cu mirodenii, este numit de fiecare dată după parfumul fiecăreia”. Fragmentele au fost extrase din: Piatkowski, Adelina & Ion Banu (coord.). Filosofia greacă pînă la Platon, vol. I, partea a 2-a. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, pp. 357–359.

[2] Trebuie precizat că în eseul de faţă se va face uz de metoda hermeneutică prin care Noica a valorificat resursele filosofice ale limbii române în Rostirea filosofică românească: în prima etapă se va recurge la dicţionar pentru a indica sensurile cuvintelor analizate, iar ulterior sensul mai adînc al cuvintelor va fi explicitat prin reflecţia filosofică asupra situaţiilor existenţiale la care sînt aplicate (în cazul de faţă, este vorba de traiul monahal).

[3] Înţeles aici ca sinonim cu „a voi”, îi vom da prioritate lui „a vrea” pentru plusul de sarcină voluntaristă, valorizînd astfel mai accentuat forţa lăuntrică, spirituală a lui „a se nevoi”.

[4] A se vedea Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), coord. Eugenia Dima. Chişinău: Ed. Arc & Gunivas, 2007, p. 1262.

[5] Alexandru CIORĂNESCU: Dicţionarul etimologic al limbii române, ed. îngrijită şi trad. din spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin. Bucureşti: Ed. Saeculum I.O., 2007, p. 544.

[6] Dr. Mihai VINEREANU: Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Bucureşti: Ed. Alcor Edimpex, 2008, p. 574.

[7] DEXI, ed. cit., (tot) p. 1262.

[8] Pentru ediţia folosită aici a se vedea DOSOFTEI: Psaltirea în versuri. În: Opere, vol. 1: Versuri, ed. critică de N.A. Ursu şi studiu introd. de Al. Andriescu. Bucureşti: Ed. Minerva, 1978, pp. 11–337.

[9] Pentru ediţia consultată vezi: ANTIM IVIREANUL: Opere, ed. critică şi studiu introd. de Gabriel Ştrempel. Bucureşti: Ed. Minerva, 1972, pp. 39–40.

[10] Ibid., p. 377.

[11] Ibid., p. 113.

[12] A se vedea: Pateric Egyptean. Diortosit, completat şi adnotat de monahul Filotheu Bălan; reproducere după originalul de la 1828, ed. a 5-a, rev. Bucureşti: Ed. Sophia, 2011, aici p. 270.

[13] Ibid., p. 44.

[14] Ibid., p. 125.

[15] Ibid., p. 101.

[16] Exemplul cu împletitul de coşniţe îl menţionăm ad hoc în această notă de subsol după o altă ediţie a Patericului în care verbul „a face” din ediţia consultată pentru textul de faţă a fost înlocuit cu „a se nevoi”: „Un bătrîn a venit la o apă, şi aflînd acolo papură, a şezut. Şi smulgînd frunze de pe mal, împletea coşniţe şi le da pe apă. În acest chip se nevoia pînă cînd au venit oamenii şi l-au văzut şi atunci s-a sculat şi a plecat. Căci nu pentru trebuinţă lucra, ci pentru osteneala şi liniştea sa.” Textul provine din ediţia tipărită la Alba Iulia în 1990, ce poate fi consultată pe site-ul: https://sfantulioancelnou.ro/carti/Patericul_egiptean/Patericul_egiptean-dr-sus.htm (29.04.2018).

[17] Pateric Egyptean, ed. cit., p. 139.

[18] Ibid., p. 265.

[19] Ibid., p. 268.

[20] Ibid., p. 270.

[21] Ibid., p. 341.

Revista indexata EBSCO