Aug 5, 2018

Posted by in ESEU

Ionuț BUTOI – File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu. Viață cotidiană în comunismul de tranziție (III)

File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu. Viață cotidiană în comunismul de tranziție (III)

 

Paginile de jurnal dintre 12 și 18 decembrie 1947 conțin aproape exclusiv relatări de la ședințele de judecată de la Tribunalul București, în cadrul primului recurs al procesului în urma căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu. Sunt zile într-atât de încărcate, încât scriitura altfel destul de exactă a Mărgăritei Ioana cunoaște unele discontinuități, cum ar fi povestirea aceluiași episod ca întâmplându-se în zile diferite sau schimbarea bruscă a limbii în care scrie, de la franceză la română. Preocupările de căpătâi sunt transmiterea pachetelor cu mâncare soțului deținutului și a diverselor informații legate de proces și, mai ales, de martori. Într-adevăr, inclusiv după documentele procesului aflate la CNSAS, sunt zilele în care martorii citați de acuzați își fac depozițiile.

 

Misiuni dificile, ambele, în condițiile în care regimul la închisoarea Văcărești este înăsprit și mai mult, iar accesul la vorbitor sau la pachet de la rudele din libertate este tot mai restricționat până la a fi suprimat. De altfel, există o diferență notabilă între gardienii închisorii care însoțesc deținuții în drumul până la Palat și soldații care asigură paza și ordinea la tribunal. Episodul cu femeia deținut căreia i se face rău la tribunal redă acest lucru în culori vii și tragice: sergentul care caută ajutor pentru femeia care se află pe moarte este admonestat dur de un gardian enervat de incidentul neprevăzut. Astfel că familiile deținuților se folosesc de singura ocazie pe care o au pentru a schimba mâncare și informații: chiar ședințele de judecată. Soldații sunt cei care fac posibil acest lucru, închizând ochii la aceste mici „tranzacții” de afecțiune și hrană. Semn că, cel puțin în armată, noua ordine a reprimării de tip comunist, tot mai vizibilă în penitenciare, nu este, încă, interiorizată.

 

Este interesant de remarcat, apropo de mecanisme de interiorizare, modul în care diferențierea pe care noul regim o face între diferitele categorii de „ținte” penalizabile este replicat, cu semnificații diferite, de către actorii sociali ce constituie obiectul acestor politici judiciare. În mod insistent, Mărgărita Ioana folosește termenul de „ai noștri” în momentele în care, la Palatul de Justiție, în diferitele spații intermediare în care are loc contactul cu alți deținuți și familiile lor. „Ai noștri” sunt, firește, foști demnitari ai guvernului Antonescu judecați pe baza legii 312/1945. Ceilalți, cel puțin în această perioadă, sunt „sabotorii”, adică diverși industriași sau oameni de afaceri condamnați pentru presupuse acte de sabotaj menite, în concepția noii puteri, compromiterii regimului „popular”.[1] Chiar și acolo unde există o oarecare familiaritate, este vizibilă distanța socială de grup. „Sabotorii”, mai prosperi cel puțin față de familia Vulcănescu (pachetele cu mâncare ale Vulcăneștilor sunt destul de modeste prin comparație cu cele ale industriașilor), au un statut social inferior față de „ai noștri”.

 

Revenind la martorii care au venit să sprijine acuzații, există o serie de inadvertențe în documentele de arhivă ale procesului, cel puțin una dintre ele fiind lămurită în paginile de față. Dora Mezdrea, în volumul în care a reunit actele din procesul lotului demnitarilor antonescieni care erau legate de Mircea Vulcănescu, citează o listă de martori propuși de acesta și redă câteva din depozițiile lor. Nici lista depusă de Vulcănescu, nici depozițiile redate de Dora Mezdrea nu sunt, însă, complete. Astfel, în lista consemnată de tribunal pe 16 decembrie 1947, Mircea Vulcănescu propune pe Eugen Bălan, George Pascu, Octavian Neamțu, Generalul Constantin Pantazi, Oscar Lemnaru și pe Vasile Băncilă, și renunță la Ion Diamandescu, Nicolae Tomescu și, surpriză, medicul Vasile Voiculescu. Eugen Bălan fusese secretar general la Ministerul de Finanțe după 1944 și în depoziția sa din 18 decembrie 1947 arată că „acuzatul nu a fost epurat de către Comisia de epurare din Ministerul de Finanțe, întrucât nu s-a găsit niciun element care să ducă la epurarea lui”[2]. Era vorba, evident, de epurările îndreptate prioritar de către noul regim către cei care fuseseră legionari sau cu activitate pro-hitleristă cunoscută. De asemenea, Bălan adaugă că, pe timpul guvernării Antonescu, „nu l-a considerat nimeni ca un șovinist, ci ca un om care-și iubea țara” și care „în timpul cât a funcționat, căuta să ia apărarea celor mulți și mici”. Gabriel Pascu a fost membru în delegația română care a participat la Conferința de Pace de la Paris, în 1946, și în depoziția sa atestă participarea lui Vulcănescu, după prima arestare, la pregătirea lucrărilor delegației pentru negocierile de la Paris, fiind „un factor important” în realizarea documentației economice.[3] Vasile Băncilă arată că în 1940, fiind director al învățământului secundar, la insistențele lui Vulcănescu, intervine pentru numirea lui Mihail Sebastian, în poziție delicată în condițiile legislațiilor anti-evreiești, ca profesor.[4] Dumitru (Mitu) Georgescu, prietenul și tovarășul său de monografie, care lucra la Institutul Central de Statistică în timpul războiului, arată, în depoziție, că Vulcănescu „a discutat cu mine posibilitatea de a putea plasa pe evreii, cari erau obligați să facă munca la zăpadă, la Institutul de Statistică” și că „m-a rugat pe mine să intervin pentru ameliorarea deținutei comuniste Constanța Crăciun, ce se afla la Mislea și era bolnavă.”[5] Generalul Radu Davidescu, fostul șef de cabinet al lui Antonescu, a depus mărturie cu privire la caracterul consiliilor de miniștri la care lua parte Vulcănescu (nu participase la cele militare sau care țineau de ordinea publică), iar generalul Stoenescu, primul ministru de Finanțe sub care a lucrat acesta, a explicat în depoziția sa atribuțiile și modul de funcționare al consiliilor de miniștri.

 

Așa cum spuneam, cel puțin două depoziții importante, care sunt reluate și în argumentația Curții de Apel când motivează sentința, lipsesc din volumul editat de Dora Mezdrea. Este vorba despre mărturiile lui Dimitrie Gusti și Alexandru Tomoroveanu, funcționar la Ministerul de Finanțe. Despre Gusti aflăm o informație importantă chiar din aceste pagini: inițiativa de a depune mărturie pentru Vulcănescu i-a aparținut lui, el fiind chemat de apărarea altui acuzat, de fapt, anume I.C. Petrescu. Astfel se explică lipsa sa din lista alcătuită de Mircea Vulcănescu. Transcriu aici integral, din arhiva procesului lotului Alexandru Marcu și alții, CNSAS, depoziția lui D. Gusti din 17 decembrie 1947: „Vulcănescu a fost asistentul meu și a fost unul dintre cei mai distinși elevi ai mei. Știu că în 1933 s-au ținut la Institutul Social Român, secția economică, o serie de conferințe privind sistemele economice, în cadrul cărora Mircea Vulcănescu a vorbit despre sistemul economic al Rusiei Sovietice.[6] O altă conferință despre cooperație în Rusia Sovietică. Aceste conferințe au fost dezvoltate în mod obiectiv și în spirit științific față de public. În timpul cât Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat, ținea seminarul de etică cabtiană[7] (sic!) la Facultatea de Litere din București și, în acest timp, lucrările acestui seminar privitor la această materie a(u) fost suspendate de către autorități ca fiind contrarii spiritului hitlerian (sic!). Știu că cu ocazia votării Constituției de sub Carol al II-lea, în anul 1938, Vulcănescu, care era director general în Ministerul de Finanțe, a criticat această Constituție ca anti-democratică și a votat contra ei.”[8] O descriere a depoziției lui Gusti pentru Vulcănescu o face și Mărgărita Ioana mai jos.

 

În ceea ce îl privește pe Alexandru Tomoroveanu, martor solicitat de această dată chiar de Vulcănescu, depune mărturie pe 20 decembrie 1947 (transcriu fidel, fără a face corecturile de sintaxă): „Știu că eu fiind secretar general la Ministerul de Finanțe, când a venit titular al Departamentului Ministrul Neagu, acesta a cerut acuzatului Vulcănescu să rămână mai departe în postul de subsecretar de stat.[9] Același lucru i l-a cerut acuzatului și următorul ministru, Gheron Netta. La o conferință la Statul Major la care am luat parte ministrul Neagu, acuzatul Vulcănescu și eu, discutându-se privitor la acordarea unor fonduri necesare efectivelor militare, noi, fostul ministru Neagu a acceptat să dea aceste fonduri, condiționându-le ca ele să fie întrebuințate numai pentru armata ce s-ar constitui interior, cu această ocazie acuzatul care se interesase la Statul Major de posibilitatea unei întoarceri a războiului contra nemților, a atras atenția ministrului Neagu să vorbească mai încet despre aceste trupe, care constituiau, atunci, un secret. Nu-mi amintesc exact data, cred că era în Martie 1943 sau 1944.”[10] Vulcănescu va evoca această depoziție în cadrul Ultimului cuvânt pe care-l va rosti peste câteva luni.

 

Din martorii solicitați de Vulcănescu se desprinde o strategie clară de apărare: este vorba, pe de o parte, de funcționari activi, unii avansați după 1944, care vorbesc despre concepțiile și contribuțiile sale pozitive ca finanțist, pe de altă parte de generali care îndepliniseră funcții ministeriale în guvernarea Antonescu și care puteau da detalii despre atribuțiile și modul de funcționare al consiliilor de miniștri la care participase „acuzatul”. Dintre monografiști, solicitat este Dumitru (Mitu) Georgescu, datorită prezenței sale în cadrul comisiei române ce participaseră la negocierile cu partea ungară de după dictatul de la Viena și a rolului său de la Institutul Central de Statistică. Deși, inițial, este și el solicitat, Vulcănescu renunță la Octavian Neamțu, director la Fundațiile Regale și omul cheie al activităților echipelor studențești care cutreierau satele pentru a face monografie și muncă socială. Henri H. Stahl (prezent mai jos ca Ricu Stahl) intenționează, la rândul său, potrivit jurnalului Mărgăritei, să depună mărturie. Până la urmă depoziția sa va consta într-o scrisoare în care explică principiile tehnice și de validare juridică ale stenogramelor. Așadar, rostul acestor depoziții este unul concret, punctual. Poate din acest motiv Vulcănescu nu-l solicită pe Gusti, ci acesta se oferă voluntar pentru a pune o vorbă bună pentru colaboratorul său.

 

Nu știu motivul pentru care Vulcănescu l-a pus, inițial, pe lista martorilor solicitați, pe Vasile Voiculescu, medicul-poet și, mai târziu, participant la fenomenul Rugul Aprins. Este, însă, un indiciu care poate fi important, dacă se găsesc date suplimentare care să ne dea o idee despre ce anume rol ar fi avut în apărare o asemenea depoziție. Un singur martor renunță la a depune depoziție. Este vorba despre Oscar Lemnaru, scriitorul și jurnalistul, care, după ce declară categoric, la Mărgărita acasă, că vrea să spună adevărul despre Mircea Vulcănescu, nu mai apare la tribunal în ziua în care era convocat pentru depoziție. Alte mărturii importante

 

Fragmentul de jurnal de mai jos este, în parte, tradus din franceză, în parte transcris din română. Pasajele în română le-am transcris cursiv, pentru a marca mai clar diferența. Există și un desen pe care Mărgărita îl face sălii în care se desfășoară ședința de judecată, pe care l-am inserat între paragrafele respective din jurnal.

 

***

Vineri 12 decembrie

 

La ora 8 la Percepție… M. Popescu, perceptorul care calculează impozitul pentru casă, a fost, acum 15 ani, unul din locatarii soacrei mele. Nu îl cunosc (personal), dar e foarte amabil. Totuși, impozitul este considerabil: 11.800 lei de plătit până în Februarie… Astăzi este Sfântul Spiridon. Intru la Biserica Sfinților unde se află o icoană mare a Sfântului, mai degrabă o frescă. Apoi, la Sfânta Vineri, unde ascult o parte din liturghie. Apoi, la școală, 3 ore de curs. În acest timp, Mircea este, probabil, la Palatul de Justiție, dar sunt obligată să fiu la școală, pentru că nu am găsit pe nimeni care să mă înlocuiască și nu avem voie să lipsim.

La 2 sunt acasă. Plouă în continuare. Nu mai ies afară. Oboseală extremă.

 

Sâmbătă, 13 decembrie

 

5 ore de școală. Sandra a fost la Palatul de Justiție unde era Mircea, pentru a-și consulta dosarele. A reușit să-i paseze, prin Bărbulescu[11], biscuiții și un pic de ciocolată. A revenit, obosită, imediat după ce ajunsesem și eu. Mariuca se decide să meargă să-l vadă pe Mircea când pleacă. Îi dau o sticlă de cacao cu lapte, o bucată de ciocolată și nuci pe care le-a spart ea. După un sfert de oră, merg și eu să mă alătur ei, lăsând-o pe Sandra să-și facă lecția de latină cu Dinu Noica.

 

Plouă și e urât afară. Când ajung în spatele Tribunalului, o văd pe Mariuca pe cale să traverseze mica grădina din față venind spre mine. Câteva femei simple, câțiva bărbați, o țigancă, așteaptă la rândul lor. Pun câteva întrebări și deduc ca ai noștri nu au plecat încă. Ne plimbăm pe trotuar, prin ploaia fină, și nu ne îndurăm să plecăm. Și, când ne întrebam dacă mai avem la ce spera, iată camionul mare care-i aduce. Apoi, un altul. Așteptare febrilă, agitație, țipete: ni se dă ordin să ne ținem deoparte. Nu suntem decât noi pentru ai noștri. Ceilalți sunt pentru sabotori. Mă înțeleg cu gardianul tânăr și, în momentul în care apar ai noștri, sunt pregătită. Mircea are un chip fermecător și surâde cu toți dinții săi albi când ne vede. Arunc pachetul cu ciocolată și nuci, iar apoi mă ridic pe zidul scund din apropiere și dau sticla de cacao lui Mircea în mână. Bea, dă și altora, îmi înapoiază sticla și ne aruncă dopul. Mariuca exultă. Suntem încântate că l-am văzut. Atât de puțin. N-a avut timp decât să se bucure că ne vede. De bucurie, intrăm în biserica Domnița Bălașa, luminată într-un mod minunat, splendidă. O adevărată biserică princiară, domnească. Mariuca nu o mai văzuse niciodată, iar eu, doar plină de lume. Este goală astăzi, intră doar câte cineva, ca noi, pentru a aprinde o lumânare și a se ruga. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru clipa de bucurie pe care tocmai ne-a dăruit-o. Mariuca se întoarce acasă. Eu merg la Cocutza B. și, împreună, facem o vizită lungă la Mitza B., cumnata sa.

 

Iau ceaiul, apoi, la doamna Miclescu, cu alte doamne și cu Ionică B., Nicușor, M. Îmi iau iar picioarele la spinare și, prin ploaie și noroi, merg la Zizi C.[12], dar nu găsesc decât pe părinții săi. Domnul C. citește Sofocle. Vorbim îndelung. Altfel, am vorbit cu Zizi duminica trecută, la expoziția lui Harik Teodoru (?).

 

Duminică, 14 decembrie

 

Merg la biserică, apoi la Jenica care îmi promite că mă va înlocui mâine la școală. Ceai după amiază, cu Maria, Ioura și Andrei. Apoi, Holzmann-Lemnaru[13] care a venit să-mi spună că a fost chemat la Tribunal ca martor al lui Mircea și că va veni sigur, încântat, fericit că poate să spună adevărul despre Mircea, cel mai bun, loial, generos și inteligent om pe care l-a întâlnit. Ionel Gherea ajunge și el. Conversație foarte animată. Lemnaru își desfășoară arta sa evreiască de argumentare, raționamentele sale, puse în slujba unui cinism practic și rece care laudă viața ca fiind binele suveran. Conversație animată și pasionantă, e adevărat. La 8 toată lumea a plecat, dar urmează noi vizite: Ana-Maria și Paulică Stahl[14]. Rămân la noi până la 10 și ½. Paulică are un dar fermecător de povestitor. Vizită fermecătoare și binefăcătoare, după tiradele lui Holzmann.

 

Mâine cu bine, să dea Dumnezeu! (în română în original – n.tr.)

 

Luni, 15 decembrie

 

Palatul de Justiție. Ziua martorilor. Mitu, Nicu Georgescu-Roegen[15], Bălan, Tomoroveanu, prezenți. Iată-l și pe bravul și bunul Băncilă. Ca de obicei, se duc lupte pentru a intra. Soldații ne împing înapoi, lumea e dezolată, protestează, așteaptă și, în final, familiile pot intra, iar, apoi, încetul cu încetul, toată lumea. Altercație burlescă între Gusti și soldați. Gusti a venit ca martor pentru I.C. Petrescu[16] și vrea să intre direct în sală. Surprins și indignat să vadă că îi este interzis să intre, protestează, țipă. Scandal, agitație, într-un final se calmează. Vorbesc cu el și îmi face mari declarații de prietenie și afecțiune. Vrea să depună mărturie și pentru Mircea. Îi transmit acest lucru lui Mircea prin Bărbulescu, peste umărul unui soldat care împiedică publicul să se apropie de acuzați. Mircea acceptă propunerea. Putem, astfel, să schimbăm, din când în când, câteva cuvinte, în ciuda distanței de unul sau doi metri, a soldaților, gardienilor și agenților care sunt între noi.

 

Mircea pare un pic mai bine. Un pic (poate a mai luat un kilogram în greutate). Este viu și inteligența sa este clară. El este cel care se ridică și vorbește, citând în sprijinul său articole de lege, despre faptul că nu a fost respectat timpul care trebuie să treacă între diferite formalități și începutul procesului. Strihan[17] și avocații se raliază punctului său de vedere. Ședința se reia după-amiază. Ni se permite să le oferim de mâncare. Cele mici vor asista și ele începând de acum.  Avocații vorbesc. Unul din ei graseiază și vorbește atât de tare că ai spune că e o fiară înfuriată. Stau în picioare toată ziua, în spatele acuzaților, la dreapta, chiar în spatele lui Mircea. Fetițele și ele, lângă mine. Între noi și Mircea e pupitrul unei bănci. Soldații și gardieni se retrag discret pentru a ne permite să ne vedem. Mircea se întoarce de câteva ori, ne privește, ne zâmbește. Bărbulescu, avocatul, micul avocat cu expresia „scremută”, cum zice Mitu, îi transmite lui Mircea pachetul cu mâncare și unele lucruri legate de proces, cum ar fi cu martorii, etc. Mănâncă toți aici, în sală, chiar în ședință. Ce senzație de confort trebuie să aibă, după lungi luni de închisoare inumană!

 

A venit și Charles. Și-a pierdut mănușile. Sandra e obosită. Seara, dau telefon la Jenica. Mă va înlocui și mâine la școală. Martorii nu au fost interogați astăzi, din cauza „incidentelor” semnalate de Mircea, care a întrerupt deseori judecătorii. Unul din ei îi spune la un moment dat „Nu te grăbi. Dumneata te grăbești totdeauna” (în română în original – n.tr.). Mircea revine la locul său, apoi ridică ușor mâna, ca un școlar: „Vă rog să mă iertați” (n.tr.).

 

Marți, 16 decembrie

 

Ședința începe mai devreme, la 12 ½. Sandra, însă, vine abia la 1 cu mâncarea. Ce să fac? O abordez pe Michette[18], care vine pentru prima oară la proces și care nu prea se arată, și o rog să dea un telefon din partea mea Sandrei pentru a se grăbi. După amiază nu mai e nimic. Îi vor duce la închisoare și nu ne vor lăsa să îi vedem, așa cum speram. Astfel că va trebui să încercăm să le transmitem lenjeria și proviziile aici. Câteva doamne aleargă înapoi, acasă, pentru a aduce ce trebuie. Eu o aștept pe Sandra, pentru că am lăsat totul pregătit acasă astfel încât să aducă pachetele la 1 ½. Trebuie însă să se grăbească. Sora doamnei Netta[19], Mirea, așteaptă cu mine. Așteptare îndelungă. Sandra nu apare. Timpul trece. Cobor de mai multe ori, căutând-o la porțile Palatului de Justiție. Fac turul Tribunalului. Totul e acoperit de zăpadă. Nici urmă de Sandra. Jos, pe o masă lungă, văd câțiva oameni pe cale să deschidă un pachet. Cum mă apropii de ei, văd că mă salută. E Manole Filotti împreună cu soția sa, Mimi Enăceanu, cu tatăl acesteia și cu mama sa, Sanda Ghica. Manole a făcut o lună de închisoare pentru sabotaj și trebuie să fie eliberat mâine. Este dofolan, „gros și gras, bine îndesat”, seamănă cu un motan cu figura sa rotundă, confortabil în gulerul său de blană și ținându-se bine. Toți foarte afectuoși, se grăbesc să vină la mine. Și, cum se pregăteau să mănânce, îmi oferă un sandvici excelent și un pahar de vin care îmi redă aplombul. Sandra tot nu vine. Împreună cu doamna Mirea, urcăm și coborâm scări, traversăm coridoare. Obținem permisiunea de a telefona dintr-o mică cabină interzisă publicului. Un sergent vine și el să dea un telefon pentru o femeie deținut pe care au adus-o de la Văcărești și care a căzut și moare. Este admonestat vehement de gardianul închisorii, iar el se apără spunând că această femeie este pe moarte și trebuie salvată. Dar gardienii închisorii nu cunosc nici milă, nici sentiment de solidaritate și umanitate. În fine, iată-mă cu doamna Mirea la pridvorul pe sub care ies deținuții pentru a se reîntoarce la închisoare. Generalii Stoenescu[20] și Constantin[21] se află pe o bancă, așteptând, în eventualitatea în care vor primi pachete. Întrebăm în dreapta și stânga, diferite personaje, portari, gardieni, dacă nu a văzut-o careva pe Sandra. Convingerea mea este că a avut loc o neînțelegere și că ea a mers la Văcărești.

 

În sfârșit, iată camionul închisorii. Doamna Mirea pune întrebări șoferilor, ca și mine, iar ei răspund că au văzut o domnișoară în gri așteptând la poarta închisorii, cu pachete în brațe. Fără îndoială, e vorba de Sandra. Cum să fac?

 

Doamna Mirea vorbește cu un șofer, iar acesta mă invită să merg până acolo, dar trebuie să urc imediat la volan. Nu mă las rugată a doua oară. Urc și mă așez lângă volan, cu frica de a nu fi descoperită de gardienii închisorii care se învârt în jurul camionului. La un moment dat se strigă: „dă mai înainte!” (în română în original – n.tr.), iar un puști își face apariția, crezând că înăuntru e șoferul. Mă vede și strigă la ceilalți: „Nu e șoferul! E o femeie!” (idem). Tremur, dar sunt lăsată în pace. Se aud voci și pași. Un domn, puțin șchiop, urcă lângă mine. Apoi, aud cum se urcă în camion. Mă uit pe furiș pe geamul care e chiar în spatele meu și văd că sunt ai noștri. Printre ei, Mircea. Mă abțin și stau liniștită pe locul meu. Cu alai mare se umple camionul. Larmă multă, tropăială pe scândurile camionului. Paznicii se învârtesc în jurul mașinii. În sfârșit, se urcă șoferul lângă mine și tovarășul lui rămâne afară, pe scară, căci și-a dat locul lui domnului de lângă mine, care e un industriaș închis pentru sabotaj. Șoferul a fost în slujba lui multă vreme, la fabrică, și îl favorizează. Vecinul meu îmi spune că va ieși în curând din închisoare și că are de gând să facă chef o săptămână întreagă: nevasta lui i-a spus că-i dă voie să facă orice, numai să-l vadă liber. Plecăm, eu cu inima cât un purice pe de o parte, căci ce-ar fi dacă m-ar descoperi aici paznicii cumpliți ai închisoarei? Iar, pe de altă parte, fericită, încântată, uimită, înveselită și nevenindu-mi să cred aproape că sunt în același camion cu Mircea și că fac același drum cu el. Cu cât ne apropiem de închisoare, cu atât îmi crește inima, căci ce ar putea să-mi facă decât să mă dea jos pe aici pe undeva, din ce în ce mai în apropiere. Ajungem, în sfârșit. Gălăgie mare, ca la plecare. Tropăieli, glasuri. Au fost două camioane. Într-al meu, pe lângă Mircea cu cei din lotul lui, au mai fost și din cei închiși pentru sabotaj, cu totul vreo patruzeci și ceva de oameni. Să stau aici? Nu. Pe când ai noștri coboară încă, domnul sabotor de lângă mine îmi ajută să sar jos. Șoferii sunt mulțumiți de suta de lei ce le-o dărui drept mulțumire. Și iată-mă față în față cu ai noștri cari coboară după mine, pentru că mai întâi au coborât sabotorii. Eu m-am și vârât în grupul mic al unor persoane ce așteptau și printre cari se găsește și unul din fiii generalului Iliescu. Sandra nu e pe aici.

 

Mircea coboară și râde când mă vede. „Am venit să caut pe Sandra! Eu nu ți-am adus nimic! Pentru Sandra am venit!” insist eu, cu grijă, ca nu cumva să creadă că mă țin lanț după el. Generalul Jienescu[22] râde și mă întreabă dacă trebuie să fiu crezută. M-a văzut coborând. Sunt toți impresionați de isprava mea. Mircea, însă, nu-și dă seama îndată. Crede că am venit cu vreun automobil. „Am fost cu voi, aici”. „Cum? Și eu n-am știut?!” E slab și lung și tânăr ca un băiat de douăzeci și ceva de ani. „Caută să vorbești cu Directorul, poate-ți dă voie la vorbitor!” ”Bine, dar nu ți-am adus nimic. Sandra trebuia să-ți aducă.” „Bine, dar tot ai venit până aici, să mai stăm de vorbă.” Apoi, grupul intră pe poarta închisorii. Ne zicem la revedere, ne facem semne râzând. Niciun director nu este vizibil și nu e nimic de făcut decât să mă întorc acasă. Mai sunt vreo patru, cinci persoane: un cumnat al lui Strihan, fiul generalului Iliescu, sosește și nevasta generalului Iliescu, înaltă, frumoasă, cu părul alb, cu ochi albaștri, râzătoare. Trage nădejde de vorbitor și, când eu plec, mai rămâne tot cu nădejdea asta.

 

Plec. Tramvai. Noroi și apă cumplite. Mă cobor în Piața Națiunii și la Sfânta Vineri iau pe nr. 1 pentru doar o stație. Acum, de-a lungul bulevardului, merg până la biserica italiană, căci e marți și n-am fost încă la Sfântul Anton. Mă închin. La ieșire, niște glasuri: „doamna Vulcănescu, doamna Vulcănescu!” Mă opresc: doamna general Iliescu și băiatul ei, cu valizele și pachetele cu care așteptau adineauri la Văcărești. N-au izbutit să aibă vorbitor, nici să dea cel mai mic lucru. Mă întorc prin noroi și apă, moartă de osteneală. Acasă e cald. Mă urc pe divan, fetițele mă învelesc, îmi dau ceai cu pâine bună, cu unt și cu miere, căci astăzi nu am mâncat decât sandviciul și paharul de vin oferite de Sanda Ghica și de Manole. E bine să te găsești în sfârșit acasă după atâta hoinăreală prin ninsoare și prin ploaie, prin locuri îndepărtate și ciudate. Mă spăl totuși pe cap la zece seara, după ce m-am odihnit.

 

Azi dimineață Mircea s-a agitat mult. Mereu trece, plecându-se de la mijloc în două, desigur ca să fie mai puțin văzut și să nu supere pe magistrați, de la locul lui la urechea vreunuia din avocații cu care vorbește. Scrie, ia note, redigează anumite întâmpinări. Azi dimineață a vorbit iarăși de mai multe ori. Din când în când aluat vorba din gura președintelui de Tribunal care se arată anost și care i-a spus la un moment dat „Nu te grăbi Dumneata te grăbești întotdeauna.” Mircea a trecut la locul lui, s-a așezat, apoi îndată aducându-și aminte, s-a ridicat puțin ridicând și mâna: „Vă rog să mă iertați”, așa, simplu, ca un băiețaș. Gestul a mers la inimă tuturor. Astăzi, după ce au fost respinse toate incidentele ridicate de Mircea și de avocați, a început interogatoriul acuzaților: Cancicov cel dintâiu. Au trecut 5 la rând. Al cincilea a fost Marian[23]. Al șaselea e Mircea. Îi va veni rândul mâine. Cu bine, să dea Dumnezeu! 

 

Miercuri, 17 decembrie

 

Continuă interogatoriul acuzaților: Mircea e cel dintâi, azi dimineață. Azi se prezintă și Ricu Stahl printre martori, dar tot nu-i vine rândul. Stau de vorbă cu ei toți. Băncilă vine mereu. Holzmann Lemnaru nici gând. Ce rost o fi avut vizita și protestările de fidelitate de duminică? Stau până seara la Tribunal, ca și ei. Afară e iarnă. Gusti depune cel dintâi ca martor, azi la cinci.

 

Joi, 18 decembrie

 

De dimineață, se ridică ședința pe la 12. Aștept pe Sandra cu nerăbdare. Trebuie să aducă mâncarea. Azi au fost aci Băncilă și Mareș. Și Eugen Cristescu[24], gros ca un porc îngrășat și cu o expresie de om înecat în materie. Nevasta lui e frumușică, subțire, bine îmbrăcată. Așteaptă și ea mâncarea, copioasă, care trebuie să vină cu automobilul. Dar tot Sandra sosește mai întâi, pe la 2 ½ abia, când nu mai știam ce să fac, pentru că, în afară de sticla de cacao cu lapte cald și de sandviciurile și merele aduse de dimineață, ca totdeauna, nu avusesem mare lucru să dau lui Mircea. În sfârșit, sosește după ce doamna general Stoenescu a telefonat din răsputeri la dl Cogan. Intru și dau mâncarea lui Mircea. Soldații s-au făcut cum se cade. Își fac datoria, dar sunt foarte drăguți și înțelegători și pe Mircea îl iubesc îndeosebi. Ieri după masă au început martorii: Gusti a depus cel dintâiu – i s-a făcut hatârul ăsta ca să nu mai vină încă odată și să nu mai tot aștepte. Gusti a depus pentru I.C. Petrescu și pentru Mircea, foarte frumos, lăudându-l în toate felurile, după cum merită. Judecătorul (Mihai Popovici, președintele) îl întrerupea de câte ori începea să vorbească de calitățile lui Mircea și Gusti tot mereu revenea la calitățile lui. Mircea însuși punea lui Gusti întrebările la cari avea nevoie să răspundă. Fetițele au fost în sală și ele. Eu i-am mulțumit lui Gusti care a fost toate zilele astea foarte afectuos și amabil. De ieri dimineață am renunțat să mai stau în picioare. Eram cumplit de ostenită. Am trecut în stânga și am găsit loc chiar în banca dintâi.

 

 

 

Mircea se mișcă mereu, de la locul lui la avocatul de la măsuța din stânga, trecând în diagonală prin sală și, ca să nu fie trecerea lui prea vizibilă și supărătoare (pour qu’il ne soit pas trop encombrant) trece plecat în două. Și pe scaun stă mai mult plecat înainte, ceea ce face pe lume să zică: Vulcănescu s-a încovoiat. De altfel, aud mereu vorbele astea prin sală: Cum a slăbit Vulcănescu! Vino să vezi pe Mircea! Dar a întinerit. Da, ce bine îi șade. Ce frumos s-a făcut Mircea!

 

Într-adevăr, e și frumos, și tânăr, și trist. Și îi aduce aminte de un Mircea de demult, din vremea ASCR-ului, dar mai trist și mai slab. Seara, așteptăm să-i vedem ieșind, ca de obicei, doi câte doi. Dar ieșirea întârzie: se vede că n-a venit camionul de la închisoare. Mitu vrea să ne aducă acasă cu automobilul. Afară e umed, frig, noroi și zăpadă și eu sunt ostenită, și drumul e lung, așa încât primesc. Mariuca ar vrea să mai stea, să mai vadă pe Mircea. Tot tărăgănește, și începe să plângă. Trebuie să-i explic că nici Mitu nu poate să ne aștepte așa de mult. Ne întoarcem în automobil, cu Mitu și cu Ricu Stahl, la 8 și ceva (toate pasajele transcrise cursiv sunt scrise direct în română în jurnal – n.m.).       

 

[1] Din mai 1945, la propunerea ministrului Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, intrase în vigoare Legea pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic. Scânteia, organul de presă scrisă care reflecta agenda Partidului Comunist, inflama opinia publică cu subiectul sabotorilor condamnați de noua justiție. Actul de sabotare era definit, în articolele legii, printre altele, cum ar fi nerespectarea regimului prețurilor, și ca fapta de a nu fi respectat măsurile de dirijare economică, decise la nivel central, a controlului „producției, circulației, distribuției și consumației mărfurilor și produselor” (art. 27, alin. 1). Trebuie menționat că și guvernul Antonescu avusese propria sa categorie de „sabotori” într-o lege care avea aproape același titlu ca cea comunistă, dar care avea un caracter accentuat rasial, spre deosebire de cea din 1945, evident orientată în funcție de clasă. Vezi Monitorul Oficial al României, Partea I, 3 mai 1945, p. 25, și Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958, Ed. INST, București, 2015, pp. 161-163.

[2] Dora Mezdrea, Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 317.

[3] Idem, p. 320.

[4] Idem, p. 321.

[5] Idem, p. 316.

[6] Mircea Vulcănescu a scris consistent despre economia sovietică în Spre un nou medievalism economic. Detalii în volumul cu același titlu editat de Marin Diaconu, publicat la Editura Compania în 2009. Pentru el, economia sovietică nu era altceva decât un capitalism de stat, care înlocuise antreprenorul cu salariatul.

[7] Eroarea grefierului. Era vorba despre seminarul de etică kantiană.

[8] CNSAS, dosarele Alexandru Marcu și alții, Vol. 1, fila 86.

[9] Într-un schimb epistolar care se regăsește în volumul Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, 2017, Vulcănescu îi comunică lui Neagu intenția de a-și da demisia de la Minister. Evident, intenția nu a fost pusă în aplicare. Nu știu dacă Tomoroveanu evocă acest episod sau se referă la un altul în depoziția sa.

[10] Idem, fila 147.

[11] Avocatul lui Mircea Vulcănescu din această fază a procesului.

[12] Este vorba despre Zizi Constante, apropiată de familia Vulcănescu, sora Lenei Constante, ambele monografiste.

[13] Oscar Lemnaru (1907-1968), jurnalist, scriitor, a colaborat, printre altele, la Revista Fundațiilor Regale.

[14] Paul Stahl (1925-2008), fiul lui Henri H. Stahl, etnolog stabilit în Franța, membru de onoare al Academiei Române (din 1993).

[15] Nicolae Georgescu-Roegen nu apare pe lista martorilor solicitați de Vulcănescu și nu este, nici el, prezent în depozițiile martorilor transcrise de Dora Mezdrea. Este menționat de completul de judecată în încheierea din 6 februarie 1948, alături de o serie de alți martori cum ar fi Paul Sterian, Constantin Angelescu, Dumitru Iordan, Anton Dumitriu.

[16] I.C. Petrescu (1892-1967), profesor de pedagogie la Universitatea din București, subsecretar de stat la Ministerul Educației între 1941-1944.

[17] Petre Strihan (1899-1990), avocat și profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale. A fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne între 1942-1944.

[18] Michette Vulcănescu, sora lui Mircea.

[19] Gheron Netta (1891-1955), profesor universitar, ministru al Finanțelor în guvernarea Antonescu (1 aprilie-23 august 1944).

[20] Generalul Nicolae Stoenescu (1890-1959), ministru al Finanțelor în guvernarea Antonescu (27 ianuarie 1941-1 noiembrie 1942).

[21] Constantin St. Constantin (1891-1948), general al Armatei Române, subsecretar de stat al Ministerului Apărării Naționale în guvernarea Antonescu (18 noiembrie 1941-20 aprilie 1943; 20 aprilie-15 iulie 1943)

[22] Gheorghe Jienescu (1894-1971), general, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale în timpul guvernării Antonescu.

[23] Ion Marian, prezentat deseori ca „țăranul” care reprezenta România rurală în guvernarea Antonescu, a fost Ministru al Agriculturii și Domeniilor între iulie 1943-aprilie 1944.

[24] Eugen Cristescu (1895-1950), șeful Serviciului Special de Informații al României între noiembrie 1940-martie 1945.

Revista indexata EBSCO