Aug 5, 2018

Posted by in Istorie literara

Ion AGRIGOROAIEI – Regele Ferdinand alături de ostașul-țăran în războiul de întregire

 

Ferdinand: „Vouă, fiilor de ţărani, vi se va da pământ … Eu, Regele vostru, voi fi întâiul de a da pildă; vi se va da şi o largă participare la trebuirile statului”.

 

Aceste cuvinte erau cuprinse în scurta cuvântare rostită de Regele Ferdinand la 22 martie 1917, în faţa ostaşilor Armatei a II-a române, în localitatea Răcăciuni, aflată atunci în apropierea frontului din sudul Moldovei. Nu era nici prima, nici ultima dată când Regele se pronunţa, în anii participării României la Războiul de Întregire, pentru satisfacerea acestei cerinţe fundamentale a ţărănimii, care alcătuiau 90% din Armata Română.

Încă din ajunul izbucnirii războiului, problema împroprietăririi ţăranilor şi a votului universal îşi făcea un loc tot mai evident, sub diferite formulări, în programele partidelor politice. Era tot mai clară legătura indisolubilă între aceste reforme şi acţiunea menită să conducă la realizarea idealului naţional. În Mesajul Tronului prezentat de Regele Carol I la deschiderea sesiunii parlamentare din 21 februarie 1914 se insista pe necesitatea întăririi conştiinţei naţionale, dezvoltarea învăţământului, întărirea armatei etc. „Sunt încredinţat – preciza Regele – că şi domniile-voastre, însufleţiţi de aceleaşi patriotice simţăminte, veţi purcede la discuţia măsurilor cerute pentru înfăptuirea reformei agrare şi a celei politice, şi că, împreună cu guvernul Meu (condus de I.I.C. Brătianu – n.n) veţi şti să daţi operei domniilor-voastre, caracterul de armonie social, pe care se cuvine să-l aibă”.

După cum se ştie, entuziasmul provocat de intrarea României în Primul Război Mondial, la 15 august 1916, a fost urmat, în scurt timp, de veşti mai puţin îmbucurătoare. Campania din a doua jumătate a acestui an se încheia prin intrarea trupelor inamice în Bucureşti, însoţită de un refugiu de mari proporţii în Moldova. În împrejurări grave pentru destinul neamului, oraşul Iaşi a devenit capitala statului roman redus la teritoriul dintre Munţii Carpaţi şi Prut, a devenit, aşa cum s-a spus, capitala „rezistenţei până la capăt”. În condiţiile supraaglomerării acestui teritoriu, a Iaşului în special, a iernii deosebit de aspre, a izbucnirii epidemiei de tifos exantematic ce a făcut zeci de mii de victime, a fost necesar un amplu efort de refacere a armatei, de menţinere a încrederii în puterea noastră de rezistenţă şi în atingerea obiectivului pentru care am intrat în război.

În acest sens, o semnificaţie cu totul aparte au avut momentele ce s-au succedat la intervale scurte de timp la Iaşi, în cursul lunii decembrie 1916. Mesajul Tronului prezentat de Regele Ferdinand în Parlament la 9 decembrie, formarea guvernului Ion I.C. Brătianu – Take Ionescu la 11 decembrie şi şedinţa Camerei din 14 decembrie, în care N. Iorga a rostit celebrul său discurs în spiritul rezistenţei şi solidarităţii naţionale.

În sala Teatrului Naţional din Iaşi Regele Ferdinand a prezentat, la deschiderea sesiunii parlamentare Mesajul Tronului în care se remarca vitejia armatei, îndreptăţindu-ne să privim viitorul cu încredere. Războiul ne-a impus jertfe mari şi dureroase, dar păstrăm neştirbită credinţa în izbânda finală a aliaţilor noştri şi hotărârea să luptăm alături de ei până la capăt. Mesajul Tronului chema la solidaritate, la unire în simţăminte şi conţinea promisiunea solemnă a reformelor:

„Să spunem ţăranului că luptând pentru unitatea naţională el luptă tot deodată pentru dezrobirea lui politică şi economică. Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care îl apără şi ne impune mai mult decât oricând datoria ca la sfârşitul războiului să înfăptuim reformele agrare şi electorale pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”.

Regele făcea referire la misiunea Parlamentului, ales în mai 1914, de a purcede la modificarea Constituţiei, operaţie absolut necesară în procesul de elaborare şi adoptare a celor două reforme democratice. Prevederile Constituţiei din 1866 în chestiunea proprietăţii, invocate de cei care se opuneau în continuare exproprierii marilor proprietari în vederea împroprietăririi ţăranilor, constituiau un obstacol de luat în seamă, cel puţin din punct de vedere juridic. Astfel, Art. 19 din acea Constituţie prevedea: Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului, sunt sacre si inviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică legalmente, constatată, şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Erau apoi definite cauzele de utilitate publică numai cele referitoare la comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărarea ţării. Dreapta şi prealabila despăgubire înlătura, o dată în plus, orice expropriere în vederea împroprietăririi ţăranilor, în imposibilitate de a satisface această prevedere constituţională.

După două zile de la deschiderea sesiunii parlamentare se forma, la 11 decembrie 1916 guvernul de colaborare, numit de unii şi guvernul de uniune naţională, prezidat de Ion I.C. Brătianu (care deţinea şi Externele) în care intrau alături de liberali şi câţiva fruntaşi ai Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu. Explicând această colaborare, Ion I.C. Brătianu declara în Adunarea Deputaţilor: „În însăşi constituirea cabinetului veţi vedea conştiinţa noastră, a tuturor, că trebuie, prin forţe unite, să facem sforţările ca să ducem până la bun sfârşit rezultatul marii lupte în care am intrat.”

O impresie ieşită din comun a produs discursul marelui istoric şi luptător pentru unitate naţională, N. Iorga, rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor din 14 decembrie 1916. A ştiut să redeştepte prin evocarea trecutului speranţele naţionale. Încrezător în izbânda finală, N. Iorga încheia în aclamaţiile asistenţei, amintind cuvintele domnitorului Petru Rareş, cărora le dădea un sens potrivit momentului politico-militar: „Vom fi ce am fost şi mai mult decât atât.” N. Iorga prelua ideea înfăptuirii reformei agrare susţinută de Rege în Mesajul Tronului, subliniind necesitatea de a trece imediat la înfăptuirea acesteia:

„…În acest popor partea cea mai vrednică de iubire şi partea cea mai puţin îndreptăţită este ţăranul nostru. Din gura Regelui am auzit o făgăduială, care este a treia făgăduială – a patra nu se poate: după a treia vine fapta. Am auzit deci pentru a treia oară din gura Suveranului, venit din camaraderia sufletească însăşi cu aceşti ostaşi,  făgăduiala că ţărănimea română nu va fi străină pe pământul pe care sângele celor mai de aproape alor săi l-a sfinţit din nou prin sacrificiul lor […].

Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi, dacă pentru a uşura destul de greaua vinovăţie pe care o avem cu toţii, mâine chiar nu am primi pe soldaţii noştri, după biruinţa operei de dreptate, după eliberarea teritoriului nostru, după întregirea teritoriului rasei noastre, nu numai cu florile culese în acest pământ, ci şi cu darul însuşi al pământului hrănitor pe care ei îl muncesc…”.

În aceeaşi şedinţă, Take Ionescu insista pe necesitatea reformelor din perspectiva realizării obiectivului naţional: „O largă reformă agrară trebuie să iasă din crearea unei Românii mari, şi de o democratică întindere a dreptului de vot. Orice om cuminte care cunoaşte relaţiile sociale şi economice din părţile României neliberate încă, nu poate să nu-şi dea seama că nu se poate ajunge la asimilarea României celei noui, fără ca să se facă profunde şi radicale transformări în România cea veche.

Refacerea capacităţii de luptă a armatei române, realizată cu ajutorul substanţial al Misiunii Franceze, condusă de generalul Berthelot, a fost însoţită şi de o susţinere morală, de sădirea încrederii într-un viitor mai bun, pentru ţăranii îmbrăcaţi acum în haină militară. În acest sens cuvântul Regelui reprezenta o garanţie sigură. Aşa cum am menţionat, la 22 martie 1917, Regele a mers pe front şi s-a adresat ostaşilor Armatei a II-a române cu următoarele cuvinte:

„Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la treburile statului.”

Peste aproximativ o lună, aceste promisiuni au fost reînnoite printr-o proclamaţie, Regele îşi întărea făgăduinţa pentru a se realiza după izbândă „legiuita stăpânire a ogoarelor a câştigate cu sângele vostru”, precum votul obştesc. Generalul Al. Averescu s-a adresat în acelaşi sens soldaţilor, printr-un ordin de zi. Aceste promisiuni au avut un puternic ecou în rândul ţărănimii şi au contribuit la schimbarea poziţiei unor fruntaşi politici în problema reformelor. În asemenea împrejurări s-a trecut în mai 1917 la discutarea în Parlament a punctului de lege pentru modificarea articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţie. În noua formă, art. 19 prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate naţională, în întregime, a terenurilor cultivabile ale Domeniului Regal, ale Casei Rurale şi ale tuturor persoanelor morale publice sau private, fundaţiuni, precum şi exproprierea din proprietăţile rurale particulare o întindere de 2 000 000 ha teren cultivabil (în total aproximativ 2 326 000 ha, în comparaţie cu cele 1 000 000 ha, cifră ce se discuta la începutul războiului). Articolul 57 prevedea compunerea Adunării Deputaţilor din deputaţi aleşi de cetăţeni români majori, prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi cu scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale. Art. 67 menţiona doar că Senatul se compune din senatori aleşi şi din senatori de drept. O lege de expropriere şi una electorală urmau să dezvolte aceste prevederi înscrise în Constituţie.

În cadrul dezbaterilor pe marginea proiectului de lege s-au purtat discuţii aprinse, s-au făcut compromisuri cerute de raportul forţelor politice, au fost lăsate anumite chestiuni nerezolvate, dar cu o majoritate zdrobitoare s-a modificat Constituţia, înţelegându-se necesitatea reformelor, în egală măsură, din perspective socială şi naţională. În intervenţia din Adunarea Deputaţilor, Barbu Ștefănescu-Delavrancea sublinia că împroprietărirea ţăranilor şi ridicarea celor 5-6 milioane de suflete la viaţa noastră politică reprezintă o latură a chestiei naţionale: „Noi, cu revizuirea Constituţiei, dereticăm casa noastră. Acum ni se cere să fim cu sufletul nostru pe front, cu cei care luptă şi mor pe front […]. Să dăm ţăranilor eroi ceea ce trebuie să le dăm şi să le dăm din toată inima şi cu toată dragostea noastră”.

Adoptată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 14 iunie 1917 şi de Senat la 20 iunie 1917, legea de modificare a Constituţiei a fost promulgată de Regele Ferdinand şi publicată în „Monitorul Oficial” din 20 iulie 1917. Consemnând în ziarul „România” faptul că „schimbarea Constituţiei devine azi un fapt împlinit ale cărei consecinţe fireşti la timpul său va lua forme concrete”, Octavian Goga insista asupra ecoului imediat în rândul populaţiei şi al armatei din sudul Moldovei: „Credem că nu depăşim cadrul modestelor noastre atribuţii de publicişti, când ne exprimăm dorinţa ca guvernul să împărtăşească în satele din Moldova şi armatei de pe front legea publicată acum în «Monitorul Oficial», împreună cu toate lămuririle necesare. Prin această împărtăşire, bunul simţ al ţăranilor noştri va avea un prilej de reflexiune şi întărire. Ei vor înţelege că un vânt nou bate în Ţara Românească şi un drum proaspăt li se va deschide peste liniile sfărâmate ale tranşeelor nemţeşti”. Peste câteva zile aveau să se declanşeze eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz în care armata română a obţinut victorii de covârşitoare însemnătate pentru menţinerea statului roman şi realizarea idealului naţional.

 

Într-o atmosferă deosebit de tensionată pentru statul roman, complet izolat pe plan extern ca urmare a evenimentelor din Rusia din octombrie/noiembrie 1917 şi a presiunilor puternice exercitate de Puterile Centrale, în martie 1918 post numit prim ministru Al. Marghiloman. Nevoit să semneze preliminariile de pace de la Buftea şi apoi pacea separată de la Bucureşti, guvernul Marghiloman a urmărit cu atenţie evenimentele din Basarabia şi a venit în întâmpinarea lor, contribuind substanţial la apropierea unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În acelaşi timp formarea acestui guvern a provocat o oarecare îngrijorare printre basarabeni, fiind cunoscută poziţia Partidului Conservator în problema reformelor agrară şi electorală caracterizată – şi după modificarea Constituţiei în iulie 1917 – printr-o încercare de limitare şi amânare a acestora.

În acest context, o semnificaţie deosebită a avut poziţia adoptată de Regele Ferdinand, care s-a pronunţat cu fermitate pentru înfăptuirea reformelor democratice. La 17 martie 1918, cu zece zile înainte de adoptarea de către Sfatul Ţării a hotărârii de Unire, Regele a adresat administratorului Domeniilor Coroanei o scrisoare în care se constata că împrejurări vrăjmaşe au împiedicat până acum ca parlamentul să desăvârşească opera reformelor constituţionale. În condiţiile preliminariilor de pace, a demobilizării unei părţi a armatei, „astăzi, când vitejii noştri ostaşi, care cu atâta jertfe şi atâta sânge au apărat pământul strămoşesc, se întorc la căminele lor, voiesc ca pe Domeniile Coroanei, ca şi pe proprietăţile Mele, ei să se bucure fără întârziere de foloasele pe care le asigură principiile menţionate de Mine în Constituţie”. Până ce noi legi vor permite împroprietărirea lor – se preciza în Scrisoare – „doresc ca pe aceste domenii ei să fie deja, sub formă de obşte şi de arendă, puşi de îndată în folosinţa pământului ce li se vor cuveni”.

Scrisoarea era publicată în presă la un an de când Regele promisese ostaşilor, la Răcăciuni, pământ şi o mai largă participare la viaţa politică. Gestul Suveranului, în vădită contradicţie cu poziţia guvernului în această chestiune, a avut menirea de a împrăştia neliniştea din rândul ţărănimii (din Basarabia în special) în legătură cu soarta reformelor democratice înscrise în Constituţie în iulie 1917. Regele Ferdinand se înfăţişa ca un garant al aplicării lor.

La sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie 1918, Iaşii au sărbătorit, prin însufleţite manifestaţii unirea Basarabiei cu România. La 30 martie a fost întâmpinată cu entuziasm delegaţia venită de la Chişinău spre a aduce la cunoştinţa publică ţării, a Regelui, faptul împlinit. În cuvântul rostit de Regele Ferdinand la dejunul oficial de la reşedinţa regală, se insista şi asupra semnificaţiei istorice ale momentului.

Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge. De aceea ridic paharul Meu în sănătatea fraţilor noştri, îmbrăţişaţi de Mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti.

Trăiască copilul cel mic, dar poate cel mai voinic al României-Mame”.

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, a răspuns, subliniind importanţa Actului din 27 martie şi necesitatea înfăptuirii reformelor precum şi răsunetul scrisorii Regelui din 17 martie în rândul ţărănimii din Basarabia:

„A fost un gând vechi al nostru pe care astăzi, prin noi, îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând acum, după înfăptuirea unirii, să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi ale ţărănimii noastre.

În această privinţă, M.V. a binevoit a ne da cea mai frumoasă pildă. Gestul M.V. a avut un ecou mare în ţărănimea basarabeană, care aclamând pe M.V. îl numeşte «Crestianski Corol» (Regele Ţăranilor).

Trăiască M. S. Regele, M.S. Regina cu întreaga dinastie!”

La sfârşitul lunii octombrie 1918, în contextul înfrângerilor suferite de Puterile Centrale în război, guvernul Al. Marghiloman şi-a dat demisia, locul său fiind luat de guvernul generalului Const. Coandă. Proclamaţia Regelui Ferdinand publicată în presă la 29 octombrie 1918 insista pe reluarea imediată a reformelor constituţionale, „care asigură tuturor cetăţenilor votul obştesc şi ţăranilor proprietatea a 2 milioane ha din proprietatea mare particulară, precum şi din moşiile Domeniilor Coroanei, ale Statului şi Aşezămintelor de binefacere […]. Guvernul Meu va lua fără întârziere măsurile cuvenite pentru ca aceste reforme să dobândească fiinţă. În vechiul regat ca şi în Basarabia voim ca cuvântul dat să se îndeplinească”. Regele îndemna la unitate, concordie şi ordine pentru a asigura României putere şi propăşire.

Imediat după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, au fost elaborate, în cursul lunii decembrie 1918 decretele-legi de expropriere şi de acordare a votului obştesc, decrete care precizau şi lărgeau principiile înscrise în Constituţie în 1917. În Raportul prezentat Regelui în legătură cu una din aceste măsuri se afirma:

„Astăzi, când biruinţa cea mai strălucită încununează luptele ţării şi ale Aliaţilor noştri, când unirea tuturor românilor de la Nistru până la Tisa este un fapt împlinit şi când se pun temeliile României întregite, marile reforme votate de Constituanta Regatului şi de Sfatul Ţării din Basarabia trebuiesc îndeplinite fără întârziere. Numai astfel se face ţărănimii dreptatea ce i s-a făgăduit şi ce i se cuvine. Numai astfel unitatea naţională va putea să dea roadele binefăcătoare”.

Promulgând aceste decrete şi apoi însemnatele legi de reformă agrară adoptate de Parlament în anul 1921, Regele Ferdinand s-a dovedit a fi unul din principalii factori politici ce au înţeles, în anii războiului, necesitatea împroprietăririi ţărănimii, care preţul a zeci şi sute de mii de jertfe, a răspuns cu mult eroism chemării de a apăra ţara şi de a instaura suveranitatea statului român în teritoriile unite cu patria-mamă în cursul anului 1918.

Modificarea Constituţiei în iulie 1917 şi în general, promisiunile referitoare la reforma agrară şi la cea electorală, formulate în anii războiului şi în perioada imediat următoare, nu s-au făcut – aşa cum se mai afirmă în unele lucrări apărute recent – sub presiunea factorilor externi şi, cu atât mai puţin din perspectiva contaminării ţăranului român, îmbrăcat în haina militară, de propaganda bolşevico-pacifistă manifestată în rândul soldaţilor ruşi aflaţi pe teritoriul Moldovei. Și atunci, şi mai târziu, ţăranul român s-a dovedit a fi imun în faţa pericolului de acest fel.

S-a înţeles, cu o anumită întârziere, că satisfacerea acestui drept al ţărănimii nu mai poate fi amânat. În discursul său din Adunarea Deputaţilor pe marginea modificări Constituţiei, N. Iorga explică reformele prin obligaţia de a rupe cu un trecut care „adeseori dezonorează dezvoltarea istorica a acestui neam pe acest pământ […]. Fulgerele furtunelor, dacă le-am avut, le-am avut din elementele însăşi care s-au frământat din viaţa noastră, dacă o furtună s-a lăsat, apele sale rodnice erau adunate din însuşi adâncul pătruns de ploi şi acoperit de zăpezi ale acestui pământ”. Atitudinea Regelui Ferdinand în problema reformelor, exprimată clar în Mesajul Tronului din 9 decembrie 1916, a fost împărtăşită de un număr tot mai mare de oameni politici cu putere de decizie. Promisiunea făcută atunci, de Rege ca la sfârşitul războiului să se înfăptuiască reformele agrară şi electorală devenea certitudine.

Revista indexata EBSCO