Aug 5, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – „Numai vitregele împrejurări sânt vinovate…”. Fragmente din jurnalul inedit al lui Leca Moraru

 

Profesorul bucovinean (încă neuniversitar) Leca Morariu (1888-1963) a fost unul dintre foarte puținii care, înregimentat la 1 august 1914, a încheiat zbaterile primei conflagrații mondiale de-abia în 18 aprilie 1919 (atunci când ajunge la Pătrîuții Sucevei, fugit dintr-un prizonierat la Leskovak, în Serbia). Deși n-a fost scutit de prezența în prima linie (a fost rănit de trei ori), preocupările sale au fost de cu totul altă natură decât victoria armatei căreia îi purta uniforma, aceea austriacă. Trăirile intime ale sensibilului, în același timp dornicului de cunoaștere, vlăstar al „Sfântului de la Pătrăuți” preot Constantin Morariu (care i-a insuflat și credința de o viață în valorile și trăinicia poporului român, pe oriunde ar fi fost acesta risipit) ne sunt devoalate de amplul jurnal – încă inedit – pe care cărturarul în devenire l-a ținut pe tot parcursul vieții. Desprindem din filele marcate de vreme istoria devenirii volumului de povești De la noi (apărut în 1916), preocupările de culegător de folclor, îndeletnicirea de traducător din limba germană, lecturile și spectacolele de toate genurile, dar, mai ales, dorința de cunoaștere, de descifrare a sufletului omenesc – fie el al soldaților amărâți, al ofițerilor din mozaicatul Imperiu, al românilor de la Viena sau București, al locuitorilor din variatele provincii prin care l-a mânat soarta, din nordica Galiție până în sudica Istrie. Iată de ce, în locul uzitatelor orori de război (de care nu duce lipsă, de altfel,  minuțiosul jurnal al bucovineanului), preferăm să vă întreținem cu alte aspecte, mai de spatele frontului, dar pline de încărcătură emoțională națională – poate chiar documente de epocă:

 

15/11.1915. Noaptea frig, neavând foc. Ungaria. Demineața în Satmar-Nemeti.

Pe la 9 ceasuri în Reszege. Pe o insulă de nisip barătci de lemn și recruții viermuiesc în toate părțile. Totul fără cap și-n mare dezordine. În sfârșit aflu odaia pentru ofițeri, unde-mi așez bagajul. Iau 861 recruți în seamă. Vor fi despăducheți și ținuți în carantină. Deci hodină. E și românașul cadețel Alvirescu (medicinistul) aice. La el. Îmi arată un sul întreg de hârtii legate cu ață: poezii poporale colectate de el și de prieteni de-ai lui (D. Gavrilescu etc.). Le-a adus aice de la Sadova, ca să le mântuie de rușii care i-au ars ½ de bibliotecă.

D.a. gând fericit de a vizita satul românesc Resighea (nu Reszege!!). În adevăr ți se răspunde românește când le dai „bună ziua”. Ce mare e neamul nostru!!

Noroiul nu ne poate opri. În sfârșit la Părintele. E în ogradă și gospodărește, fără să ne bage în samă. Pare-că n-ar fi bucuros de oaspeți. Fără reverendă, cu barba mare – de o înfățișare puțin comică. Pe urmă Alvirescu îl salută, și ce fericiți sântem! Păcat că e și Slama (neamțul) și poate și Orest Procopovici (austriacul) cu noi. Dar numai gurile, nu inimile ne sânt legate. Câtă deosebire între acest „simplu” preot de sat și între îngâmfații noștri „academici” de la Cernăuți!

– Numai surtucarii sânt vânduți. Începând cu Mangra… Că, Doamne mă ierte, mi-i rușine de tagma mea… Resighea noastră e sat curat românesc, dar totuși considerat sat unguresc. Sântem, oficial, 3½ milioane! Și totuși, dacă vii la poștă, la perceptorie, cu limba românească – „Afară, büdös oláh!”. Pare-că ce-s de vină eu că-s român? Sfădească-l pe Dumnezeu că m-a lăsat român! 1.000 de ani de pocăință – și totul zădarnic! Și de-a fi totul zădarnic, atunci ducă-se și credință și tot!… Îngâmfătura cea de Wilhelm!

În spiritul acesta ni se afirmă tot mai mult sufletul care trăiește în casa asta românească!… D-ra ne cântă la pian din Brediceanu și „Deșteaptă-te, române”. Toată familia de față: D-na, ginerele (teologul Szabo, un tânăr lung-lung) cu D-na și „d-ra” Silvia, o fetiță cuminte care declamă din „Românul” o poezie despre „eroii de la Ivangorod”…

Eu l-am văzut pe unul… cu glontele în frunte… cu cărticica de rugăciuni românești în brâu… mort, cu un zimbet pe buze… – zimbind c-a scăpat de slujba împăratului… Fericitul! Întunecă… și lacrimele nu se mai văd…

Pornim. Plouă. Părintele ne petrece până la gară – se duce să-și aducă „Românul” – cu fânarul.

16/11. Demin. la 6½ mă scol cel dintâi. Fulgi de zăpadă mânați de vânt taie aspru văzduhul cu miile… ca gândurile ce ne oțelesc…

Viață de lagăr – așa cum trebuie s-o ducă prizonierii noștri undeva în Siberia.

Lectură din Tzigara-Samurcaș.

Seara cu Alvirescu, Orest Procop., Slama și un sublocot. de la cavalerie la Cârâi-Mare (Nagy-Karoly). Strade proaste, iluminație electrică, cheltuială fără de rost la cafenea și otel.

17/11. Iarnă de-a binelea. Vânt orcanic pe șesul pustiu… Ningău care taie, nu ceva.

Cartea trimisă Păr. Cornel Abrudan din Resighea.

18/11. Vânt și vijelie orcanică.

D.a. cu Alvirescu la Păr. Abrudan. Interior românesc intim. Vin. Pe urmă copilița Silvia vine de la școală, unde învață numai ungurește!!!! Îl salută pe tăticul ei cu câteva vorbe șoptite; sânt cuvintele „Laude-se Isus Christos”, cum mă lămurește teologul Szabo. Numai catechizul se învață românește!!!!!! Limba românească nu se învață defel!!!!!!!!!!!!! Resighea are 650 suflete, numai români!!!!!!!!!!!!!!! Pentru cuvintele „Această școală a statului e o rușine a veacului XX”, cu care Păr. a caracterizat școala ungurească, Sf. Sa a stat de 4 ori între baionete, pe banca acuzaților! Cu chiu cu vai a scăpat achitat! Ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d.

Săracii păzitori ai neamului – eroi neștiuți decât de conștiința și suferința lor!…

20/11. La Pișcolt cu Orest Procopovici. Intrăm la Părintele. Pișcoltul numără cam 3.000 locuitori, dintre care cam 1.600 români gr. cat. Două biserici, ungurii fiind reformați, ceea ce-i un noroc, pentru că românii zic: „N-au cruce, nu-s creștini!”, și nu se amestecă cu ei. În chestiunea Hajdudorogului se vede că Păr. Florian Seligian a fost cam rezervat. Zicea: „De ce să facem noi agitații în popor, și nu de pildă advocații, care sânt mai liberi!”. Și Lucaci a aprobat aceasta. Iar de umblat la agitare, n-a umblat nimene! Învățătorul de aice e însă un vrednic român și copiii învață și românește, fiindcă el își jertfește chiar timpul liber pentru cartea românească.

Zi de iarnă cu chidie brumată pe copaci. Soare de-ți ia vederile. Trecem pe cărăruia de lângă cimitir. Păr. Abrudan prohodește un mort: un soldat într-un sicriu mai sărac și mai umil decât toată umilirea…

Volumul de povești trimis și Păr. Selăgian.

21/11. Aseară Păr. a fost cu trăsura după noi. Deci azi, duminecă, ziua Sf. Arhangheli, invitați la Părintele Selăgian. Chiar și trăsura ne-o trimite. Pornesc deci cei 3 crai: eu, Alvirescu și Orest Procopovici.

La 10¾ în biserica gr. cat. din Pișkolt. Aduce foarte mult cu ale noastre. Numai 4 sărice mițoase, ceilalți în portul părților acestora: ciobote, capot scurt etc. În fund corul unisono de bărbați și fete cântă de taie aproape, atâta de metalic-strident cântă. Păr. vorbește bine, dar prea puțin popular. Privirile multora ne învăluie cu sfială sau compătimire. Un parastas pentru morți; la urmă plâng femeile (Axionul ca la noi).

Ieșim. Oameni și femei ne dau ocol. Și noi anume vorbim românește.

– D-apoi știți românește? O, chedveșii mei!, face o lelică.

– Cum să nu știm! Doară sântem români!

– Da ungurește știți?

– Ba ne-a ferit Dumnezeu Sfântul! Nu vrem să ne spurcăm gura cu ungureasca!

Dl învățător Chirvoi Nicolae ni se prezintă. Impresie cât se poate de bună. Pornim apoi cu Părintele A.! Azi e cu totul altfel ca ieri! Acasă… masă berechet și d-rele Miți Matte (=Matei) și Marița Sereni nu-și dau rând să ne servească. Bere, vin – și-s uitate toate chestiunile naționale în fața acestor minuni de ochi, mari, negri, umezi, rugători…

D.a. mai vin și dnii Bartoși și dl învățător Chirvoi. Acest din urmă rămâne deoparte, nepoftit de cei de casă la masă!!…?… Pe urmă și ginerele Părintelui: ungurul de la poștă (postmaistrul!)!! Pare-c-ar fi întrat un vânt de iarnă în primăvara din casă!… Dar vrednicul învățător Chirvoi și-acum spune verde tot: „Da, da, voi merge la război, d-le postmaistru, căci sânt cătană, nu ca d-ta!…”. Și postmaistrul tace! Atunci începem noi cu cântecele noastre valahe… Ca să ții minte, postmaistre!

Eu: „Foaie verde măghiran,/ Mă silesc acu de-un an…”.

D-ra Mița cântă frumos…

Pe la aprinsul stelelor pornim. Luna le întunecă… și totul întunecat de întunecații ochi…

22/11. Deci demin. la poștă în Pișkolt, trimit abonamentul pentru „Românul”, că, dragă Doamne, altădată n-aș fi putut trimite cele 2 x 40 cor.!…

Apoi cu dl Bartoși și la d-lui acasă. Rachiu și prescure (=colac) „ca la un văduv”, se scuză d-lui. O fotografie îi arată pe toți frații săi… „Toți ăștia sânt frați dulci. Dar numai ista (arătându-se pe sine) a rămas român! Mama noastră a fost unguroaică, dar cea mai bună româncă, încât frate-meu, maiorul, când a isprăvit gimnaziul, nici o boabă nu știa ungurește, iar azi e ungurul ungurilor la Pesta”.

Are numai o fetiță. De când i-a murit soția, n-are voie la nimica și-ar vrea să lase „vreo 10.000 pentru scopuri naționale”. Îmi place mult bătrânul acesta – mărturie a unei mari lupte.

Deci d.a. încă o dată cei trei crai la dl Bartoși. Vin. Și mai dulce decât vinul, și mai încălzitor decât chiar interiorul acesta intim, curg vorbele bătrânului, izvorâte din înțelepciunea vieții cu adevărat trăite: „L-ai mușca ca un dobitoc copilul, de drag ce-ți e. Cine n-are copii, nu știe ce-i fericirea!”. – „Un trup și-un suflet e soțul cu soția sa, dar oleacă de păpuc[1] trebuie să fie, și atunci, crede-mă, bărbatul e osie, iar femeia roată!”. – „Unde-i amor adevărat, nu-i nimică necurat. S-o săruți, nu știu unde – oriunde s-o săruți, și tot ți-i dulce și sfântă sărutarea…”. – „Dar a face copii e cel mai mare păcat, căci cine răspunde pentru nefericirea lor?…”.

Și-apoi despre politică: „Popii l-au țucat în cur pe vlădica de la Hajdudorog! Numai păr. Mureșianu și-a ținut cuvântul. Ceilalți – și păr. Selăgianu și Abrudan și toți – și-au călcat jurământul, încât azi nici nu mi-i voia a mai merge la biserică… Stai pe gânduri: să ne facem neuniți?… ori fără de lege?… ori ce să ne facem?…”.

Înțelegem deci de ce poate spune Păr. Selăgian despre Lucaci, că ia bani!…

De afară apusul de iarnă privește trist la noi prin rotocoalele de fum. Lampa sfârâie. Vântul geme la geamuri…

Larmă în bucătărie. Fetița d-lui Bartoși sosită de la școală. Sare întinerit moșneagul-filosof și-o aduce în brațe: rușinoasă, nevoie mare, și vorbind numai ungurește!!! (Și: „unguroaica din bucătărie e de vină!”…). Puțin încrucișată și dinții a degenerare, dar drăguță și s-ar face. „Știe cânta românește”, ne asigură tatăl ei și, după multă rugare din partea lui, „d-ra Silvia” se înduplecă și cântă cu el un „Trei crai de la Răsărit” – dar atât de șoptit și atât de plăpând – încât această sărmană colindă, rătăcită aice, e un simbol…: simbolul stângerii sufletului românesc din țara bătrânului Ardeal…

E târziu. Lună. Pornim. Dl B. duce un car de saci cu făină la gară. Povești de pe câmpul de luptă. Adio. Și te întrebi… pe cine să-l crezi? Pe preotul care s-a închinat Hajdudorogului, și totuși fetița lui declamă poezii din „Românul”, sau pe acest aprig român, al cărui unic vlăstar nu știe lega 2 cuvinte românești?…

Pe amândoi și pe toți! Numai vitregele împrejurări sânt vinovate, numai ele! Căci slab este omul; se apără cât poate… E biruit uneori…, dar totuși crede… Vitregia împrejurărilor s-o doborâm! Pe dânsa să ne aruncăm toată ura și toată răzbunarea noastră!

23/11. D.a. iarăși Pișcolt: cu Orest la dl Chirvoi. În cerdac ne întâmpină o fetiță-domnișoară, care vorbește atât de frumos românește. Dl Chirvoi, în haine de lucru, iese din clasă. Să așteptăm nițel. Și dă drumul copiilor, de dragul nostru. Vin și copturi!… Și încă și scuze. Întreaga familie atât de simpatică. Toți copilașii sănătoși, dolofani și dl Chirvoi – cu toți 44 de ani ai lui – tânăr ca și noi… Deci toate teoriile deodată risipite. Ce minunată viață de familie, ce rai!…

D-ra Marica (așa-i zice o sorioară mai mică) servește: începe totdeauna cu Mămica ei, apoi vine la noi, musafirii. Vorbește așezat și cuminte. Poate petrece și chiar și aduce la perplexitate cogemite oșteni ca noi! Dl Chirvoi – cel ce ține 28 de ceasuri de română pe deasupra – bărbat întreg, om, român! D-na Ch. – desigur o dragoste sfântă a lui. În jurul casei acesteia străjuiesc îngeri – îngeri ai curatei modestii și ai sfintei munci sărace!…

Și mare e credința dlui Ch. în România, în ziua de mâne. Orest prinde a cârâi: „Eu nu prea am încredere în ruși”…

 

(Din volumul în curs de apariție la Suceava, sub egida Fundației Culturale „Leca Morariu” – președintă D-na Farm. Maria Olar).

 

 

[1] Pantoffelheld.

Revista indexata EBSCO