Aug 5, 2018

Posted by in Istorie literara

Clara MĂRGINEANU – „Mă sîngeră rana, mă doare”. Tudor Arghezi, un poet inegalabil

 

Ion N. Theodorescu a debutat la şaisprezece ani, cu o poezie supărată, în care contesta virulent autoritatea paternă. Ruptura de atunci dintre el şi tatăl său s-a manifestat şi prin adoptarea pseudonimului care avea să îl consacre definitiv, Tudor Arghezi. Tînărul poet de atunci a căutat sprijin şi protecţie spirituală în cenaclul „Sburătorul” condus de Alexandru Macedonski, în figura căruia Arghezi proiecta o posibilă figură paternă. S-a produs, însă, şi despărţirea între elev şi maestru. Dualitatea din fiinţa sa, alternanţa iubire-ură care îi măcina fiinţa îl vor duce pînă la urmă pe Tudor Arghezi la căutarea fierbinte a divinităţii. Biografia sa consemnează că în 1899 s-a retras la mănăstirea Cernica, a fost ieromonah şi mai tîrziu, diacon la Mitropolie, între anii 1900 şi 1905. Căutările sale împătimite întru divinitate, s-au concretizat iată, în viaţă, prin monahism, iar în literatură, prin „Psalmi”. Arghezi a rămas în aceeaşi măsură, poetul credinţei, dar şi al îndoielii, care scrie într-un poem, adresîndu-i-se lui Dumnezeu: „Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti”. Literatura sa, în care caută cu ardoare divinitatea, dezvăluie o cumplită luptă interioară, vrea să creadă, are momente de îndoială, este pînă la urmă, torturat de incertitudini. „Şi te slujesc, dar Doamne, pînă cînd?” întreabă cu aparentă impietate. Atunci cînd credinţa sa este oscilantă, cere probe concrete: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sînger/ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din cînd în cînd, cîte un pui de înger”. Declaraţia de dragoste cutremurătoare ia forma memorabilă a strofei: „Singuri, acum, în marea ta poveste/ Rămîn cu tine să mă mai măsor/ Fără să vreau să ies biruitor/ Vreau să te pipăi şi să urlu ESTE!”

În 1905 s-a retras din mînăstire. S-a născut fiul său, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar). În acelaşi an pleacă într-o călătorie de studii, în Elveţia. Rămîne aici pînă în 1910, urmînd o şcoală de meserii şi lucrînd în atelier „dinţi de aur, inele, capace de ceasornice”. După revenirea în România îşi reia preocupările literare, publicînd constant în presă versuri, pamflete, polemici, cronici dramatice şi plastice. A fost căsătorit cu Paraschiva Burda, mama celor doi copii ai lui Arghezi, Mitzura şi Baruţu.

Adevărata sa consacrare literară se întîmplă în 1927, cînd i se încredinţează Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumul Cuvinte potrivite. Dacă, pînă atunci, poezia lui Arghezi era cunoscută în medii oarecum restrînse, din acel moment s-a bucurat de o binemeritată faimă literară, din care nu au lipsit controversele. S-a văzut în el un şef de şcoală, un temerar deschizător de drumuri. Aceasta era părerea lui Macedonski şi a lui Gala Galaction. O parte a criticii conservatoare însă l-a acuzat pentru libertăţile de limbaj şi i-au aplicat eticheta de „poetică măruntă şi manufacturieră”. În orice caz, cîinii au lătrat şi caravana a trecut lăsînd în urmă, definitiv, versuri de o inegalabilă frumuseţe. Versuri memorabile, versuri ştiute, cîntate, visate, aparţinînd tuturor şi fiecărui iubitor de poezie în parte. „Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere/ Apropiată mie şi totuşi depărtată/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată!” Sau: „Ţi-aş fi făcut un semn după plecare,/ dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?/ Voiam să pleci, voiam şi să rămîi./ Ai ascultat de gîndul cel dintîi./ Nu te oprise gîndul fără glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Inscripţiile argheziene sînt scrijelite cu aur în memoria noastră afectivă. Inscripţie pe o o uşă (de găsit pe tarabe, la tîrguri, la talcioc, la iarmaroc, ce mai contează, a intrat în folclor!), Inscripţie pe un inel, Inscripţie pe amfora Lui, Inscripţie de bărbat, Inscripţie de femeie, în care spune: „E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee/ Ideea că şi lupta şi pîinea-i tot femeie”.

Ca orice personalitate puternică şi contradictorie, Tudor Arghezi a declanşat în cei din jur stări şi reacţii din cele mai diferite. Arghezi şi-a fascinat şi şi-a contrariat contemporanii. Cariera sa a fost în zig-zag, viaţa sa a rămas cu o mulţime de necunoscute pentru biografi, a fost foarte sus şi foarte jos, prăbuşit în noroi şi ridicat la stele. Cum altfel să fi trăit un poet în al cărui „Testament” scrie „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”?!

Cuvinte potrivite seducător şi memorabil

La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, mulţi poeţi încercau să îl imite pe Eminescu şi reuşeau să fie copii palide, nesemnificative. Primele volume de versuri ale lui Tudor Arghezi au propus şi oferit un alt fel de limbaj, original, reformator, între altele o estetică a urîtului. Este vorba despre Cuvinte potrivite (1927) şi Flori de mucigai (1931). „Sînt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum” (Flori de mucigai).

Prin 1940 se scria despre poezia lui Arghezi că e sortită, ca putere de expresie, să ocupe versantul liber din faţa lui Eminescu. (Paul Constantinescu) După vreo douăzeci de ani, Tudor Vianu era de părere că rolul istoric al lui Arghezi a fost să depăşească eminescianismul. „Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a poetului Luceafărului, este consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea lui, încă din al doilea deceniu al veacului nostru”. (Tudor Vianu)

A fost contestat de unii dintre contemporanii săi, aşa cum era de aşteptat. L-a atacat M.R. Paraschivescu care a scris despre Arghezi: „un scriitor al cărui mesagiu poate fi rezumat la porcăria vieţii”, mai tîrziu a fost acuzat de pornografie, iar în 1948, în pamfletul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, a fost acuzat că s-a scufundat în „noroiul ideologic al burgheziei decadente”. Aceste întîmplări sînt amintite, astăzi, doar pentru a le sublinia irelevanţa în raport cu faptul că nimeni şi nimic nu a putut să îi facă vreun rău pe termen lung lui Tudor Arghezi şi implicit, operei sale. Cei care se agitau inutil, acuzîndu-l, nu reuşiseră să înţeleagă un lucru esenţial: Arghezi ştia şi dorea să se înţeleagă adevărul că este inclasificabil. Probabil, se distra întreţinînd conflictul cu o parte a contemporanilor săi. Nu avea cum să placă adepţilor tradiţiei, întrucît Arghezi a fost un răzvrătit, în afara şcolilor şi curentelor literare. Şi a rămas „unic şi esenţial în limba română modernă” cum spune academicianul Eugen Simion.

Tudor Arghezi a suferit, fără îndoială, dar pentru cauze adînci şi înalte, ascunse în vocaţia şi patima sa pentru scris. Mărturiseşte tulburător: „Nu am talent, am o tulburare. Cuvîntul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare.(…) Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă cheme…(…) Lăsaţi-mă singur, le spun prietenilor mei, şi nu vă supăraţi. Numai aşa vă place condeiul meu, pe care nu trebuie să îl pierd”.

A scris enorm, a lăsat o operă monumentală, a imaginat un univers poetic complex, întotdeauna tînjind să se apropie de prezenţa atotputernică aflată deasupra a tuturor. Din versurile sale se decupează clar nevoia de certitudine a existenţei lui Dumnezeu, fără de care autorul se ştie sortit haosului, stingher şi inutil pe „traseul negăsirii”. Îl imploră pe creator să îi dea semne că există, îi vorbeşte simplu, cu hohot omenesc de singurătate: „Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din cînd în cînd, cîte un pui de înger!”

Felul de a percepe, de a gîndi şi de a spune îl individualizează pe Arghezi, devenind liant între toate ipostazele liricii sale. „Sînt înger, sînt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni/ Şi mă frămînt în mine ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scînteieri de cremeni,/ Siliţi să are stînca la jug”. Pare că şi-a asumat resemnat destinul frămîntat de căutări şi nelinişti. Trage, înaintează, doare, poate, mai poate, mai mult şi mai mult întru limpezire, spiritualizare, înţelegere, împăcare. Are momente cînd recunoaşte lucid zădărnicia, negăsirea, singurătatea, pustiul, drumul fără drum: „Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut”.

Arghezi se caută, forează adînc hăţişurile sufletului său, se hîrjoneşte cu îngerii îl caută pe Dumnezeu şi îl găseşte. Mai cu seamă în microcosmosul nepipăit al păpădiilor, gîzelor, buruienilor.

Un mare poet scrie (şi) despre universul mic.

A fost în lumea cartofilor pe care îndeobşte îi tăiem, îi fierbem, îi prăjim, îi mîncăm. Arghezi le-a capturat viaţa, transformarea, devenirea: „Îmbrăcaţi în straie de iască/ Sînt gata cartofii să nască./ S-au pregătit o iarnă de soroc,/ Cu cîrtiţele la un loc,/ Cu întunericul, cu coropijniţa şi rîmele,/ Şi din toate fărîmele/ Au rămas grei ca mîţele,/ Umflîndu-li-se ţîţele. Auzi?/ Cartofii sînt lehuzi”.

Revenit între oameni, poetul coboară şi în adîncurile mahalalei, decupează tipologii şi destine pe care le transformă în poem. Limbajul este de acolo, cu sonorităţi argotice şi pitoreşti, cu invective care taie în carne vie. În poemul „Tinca” protagonista este pătrunsă de cuţitul unui Năstase gelos şi pătimaş: „Cine ţi-a frămîntat carnea de abanos/ Şi ţi-a băut oftatul mincinos?/ Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască/ Făptura ta împărătească(…) Tu n-ai voit să spui/ Nimănui/ Unde înnoptai,/ Curvă dulce, cu mărgăritarul de mai”. Mai departe, în alt poem, senzualitatea pură se amestecă fin cu delicii tînjite. Erotismul nu este maculat de obscenităţi, nicidecum de pornografie cum a fost uneori interpretat. Arghezi distilează emoţii concupiscente dăruite doar celor ce le pot duce: „Şi-a dezvelit sărind/ Bujorul negru şi fetia/ Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sînge”. Continuă torturat de dorinţă, în plînset de copil: „Sînt bolnav de miresme./ Sînt bolnav de cîntece, mamă/ Adu-mi-o să se joace culcată şi să geamă”.

Prima ediţie a volumului „Cimitirul Buna Vestire”

A apărut în 1936 şi se subintitula „roman”. Unii cronicari au ironizat denumirea, iar mai tîrziu regăsim cartea explicată simplu: „Scrieri”. Îl cunoaştem aici pe Unanian, care, ajuns intendent al cimitirului „Buna Vestire”, asistă la un miracol: învierea morţilor. Cărţii căreia îi lipseşte, poate, o închegare epică, oferă în schimb personaje stranii, enorme şi monstruoase: o doamnă necrofilă care vine la capelă pentru a contempla şi mîngîia morţii, o femeie fatală care şi-a îngropat în zece ani, cinci bărbaţi şi pregăteşte acelaşi viitor celui de-al şaselea, un domn care îşi adoră postum soţia pe care a chinuit-o cotidian, cît timp a trăit. Atunci cînd morţii învie, aceştia oferă şi o explicaţie: „Noi nu ştim nimic, domnule. Am auzit trîmbiţa şi ne-am pomenit din somn. Am dormit două sute de ani”. S-ar putea spune despre „Cimitirul Buna-Vestire” că închide o lume de „Doamne-fereşte!”. Dar cartea conţine pagini de satiră, viziuni metafizice, pamflet şi chiar adieri de poem.

„Dumnezeu ne dă de-a gata/ Totul chibzuit şi bine”

Garabet Ibrăileanu a remarcat că, după apariţia lui Arghezi, literatura română s-a scris într-un alt fel. Poezia lui Tudor Arghezi rezistă maiestuos prin epoci, mode şi timp. A scris despre tot şi toate, despre frumos şi urît, înălţător şi mizer, a băut miere şi fiere a ştiut că răul poate fi sublimat în bine, prin alchimia poeziei. S-a recunoscut că a avut geniul limbii române. Ne-a lăsat versuri sclipitoare şi memorabile: „Ca să schimbăm acum întîia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară.”. sau: „Logodnică de-a pururi, soţie niciodată”… Sau „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă”.

De la un anumit moment al vieţii sale, Tudor Arghezi a stat retras la vila „Mărţişor”, aşezată la marginea capitalei. Îi plăcea să grădinărească, să aibă grijă de stupi, să îngrijească animale. Arghezi a trăit şi această pace domestică, pe care a turnat-o ca un bijutier, în poezie. Cînd se bucura intens de minunile lumii, ale naturii, scria că „Dumnezeu ne dă de-a gata/ Totul chibzuit şi bine/ Calul este pentru tata/ Mînzul este pentru mine/(…) Puiul mîţii-ntîia oară/ Vede fluturii şi zboară/ Vino-ţi mîţule în fire/ Lucruri multe-or să te mire”. A avut norocul să se ascundă în paradisul proprietăţii sale, şi să asculte de acolo, în surdină forfota metropolei. Acolo a fost înmormîntat, în 1967, cu funeralii naţionale. În grădina casei de la Mărţişor, unde pe vremuri, se juca De-a v-aţi ascuns… cu noi, spunîndu-ne : „Dragii mei, o să mă joc o dată/ Cu voi, de-a ceva ciudat/ O dată, poate, după scăpătat”. Ne mai rămîne doar să ne luăm în serios, jucîndu-ne cu literatura care arată de multe ori, mult mai bine decît viaţa. În această lume, în care ispita poeziei e pe gratis. Mai ales în captivitatea şi magnetismul unui poet care a scris, între altele: „Mă sîngeră fraza, mă doare”. Se cuvine să îi mulţumim constant, adînc şi înalt inegalabilului scriitor Tudor Arghezi. Durerile şi sîngerările domniei sale au devenit binecuvîntare pentru literatura română.

Revista indexata EBSCO