Aug 5, 2018

Posted by in Istorie literara

Dusan STOJKOVIC – Umbrele ființei în poezia lui Mihai Eminescu /

Patria vieţii[1] de Mihai Eminescu (1850–1889) este o carte alcătuită excepţional. Pe lîngă poeziile lirice antologice ale poetului român, cuprinde şi poemul Luceafărul, traducerile anterioare ale acestuia (cu care traducătorul „a pipăit” terenul) şi valoroasele cugetări ale lui Eminescu. Puslojić aduce aici şi ale sale „Pagini scoase din Jurnalul unei traduceri” şi „M. E.: epilog inevitabil”, precum şi cîteva interpretări ale operei lui Eminescu şi ale opusului său poetic: „Eminescu, mituri fundamentale” de Eugen Simion, „Canonul Eminescu şi fermecarea prin limbaj şi poezie” de Srba Ignjatović, „Orfeu sau scurt tratat despre geometrie a cuvintelor” de Nichita Stănescu, „Mihai Eminescu – domnitorul spiritual al României” de Radomir Andrić, „Actualitatea dinamică a lui Eminescu”, de Mihai Cimpoi, „Poezia Odă a lui Mihai Eminescu” de Ion Negoiţescu, „Eminescu la Belgrad”, de Slavco Almăjan, „Mihai Eminescu – editor şi traducător al poeziei populare sîrbe”, de Adrian Costea şi „Împotriva limitei”, de Răzvan Voncu. Contribuţiile lui Stănescu şi Simion sînt de cel mai înalt nivel, şi la care am putea adăuga şi eseul lui Srba Ignjatović.

Simion îl citează pe Constantin Noica, după care Eminescu, chiar şi pentru acei poeţi şi critici literari care s-a străduit din răsputeri ca să se depărteze de el, „a devenit un model şi, cu timpul mitul spiritului nostru (românesc – D.S. )”. El, care pentru români este ceea ce Goethe e pentru germani – „conştiinţa lor cea mai bună”, a făcut ca şi românii, aidoma filosofilor cărora le era ruşine ca să să-şi spună filosofi după Socrate, să se ruşineze să fie poeţi în urma lui. Pentru Simion, poezia lui Eminescu „se concentrează în jurul a opt mituri”, pe care le enumeră: mitul naşterii şi morţii universului, mitul istoriei, mitul dascălului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, bazat pe ideea „recosmizării” omului, mitul creatorului şi mitul poeziei. În acelaşi text, Simion propune şi o mini analiză a „Odei (în metru antic)” din care „probabil, pleacă poezia românească modernă” şi a cărei „lirică mozartiană” este – aşa cum exact adnota Nichita Stănescu – chiar începutul poeziei metalingvistice.

Din textul lui Stănescu reţinem cîteva propoziţii: „Pentru literatura noastră, Eminescu este un concept”, „…trupul său sînt cuvintele lui scrise pentru noi”, iar vocea îi este păstrată „în sintaxa poeziilor sale”; „Luceafărul şi întreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente. Poemul, dacă-l înţelegem, trebuia să stîrnească sentimente. Pe un pat al viziunilor îşi odihneşte poetul sentimentele. Ce dorea el? El dorea să fie iubit” şi „Eminescu este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles.”

Ceea ce au notat Simion şi Stănescu reprezintă o adevărată „recomandare” despre felul în care poeziile lui Eminescu trebuie abordate astfel încît să nu se treacă pe lîngă ele. Este evident că şi Srba Ignjatović a avut acest lucru în vedere.

Pentru noi sînt interesante în mod deosebit textele „Eminescu la Belgrad” a lui Slavco Almăjan şi „Mihai Eminescu – editor şi traducător al poeziei populare sîrbe”, în care este vorba despre poeziile populare sîrbeşti care au fost publicate în ziarul românesc „Timpul” în vremea în care el lucra la acesta, dintre care cîteva mai fuseseră tipărite înainte în ziarul „Traian”. Dacă se compară versiunile din ambele publicaţii ale acestor traduceri, se poate observa – constată Adrian Costea – „că în cea mai mare parte este vorba despre două traduceri diferite”. Se prea poate ca unele traduceri să aparţină fie lui Eminescu, fie să fie rodul colaborării sale cu Dionisie Miron. În orice caz, după părerea Vojislavei Stojanović, este vorba despre „cele mai bune traduceri ale poeziei populare sîrbe de pînă în zilele noastre”. Nu poate fi un lucru de mirare dacă se cunoaşte faptul că Eminescu ştia şi înţelegea ceea ce se spunea şi se scria în şaptesprezece limbi diferite. A fost un tezaur lingvistic universal, magicianul propriei sale limbi, acela care a şi introdus limba română în rîndul marilor limbi ale marii poezii universale.

Adam Puslojić, în cartea care prin foarte multe lucruri poate sluji ca un „tipar” după care ar trebui alcătuite cărţile marilor poeţi, pe lîngă documentele vizuale, nenumăratele fotografii ale poetului şi excepţionalele desene ale mai multor autori – include şi cîteva din poeziile sale în propria sa traducere (în limba sîrbă – n. tr.), scrise în original în limba română, din volumul Muritori, ce-i cu voi? sau Bunavestire de Ipoteşti, publicat la Ipoteşti, în anul 2006. Dintre aceste poezii, cîteva („Pasărea Eminescu”, „La umbra lui Eminescu”, „Şi prin Moldova cîntînd” şi „Rugăciunea unui dac”) sînt răspunsuri la ceea ce a cîntat marele său înaintaş liric.

În cele două contribuţii deja menţionate[2] – aşezate la mijlocul cărţii, în chiar inima ei – Puslojić îşi mărturiseşte crezul său de traducător: „A traduce, a trăi viaţa cuiva”; „Ca prin minune, traducîndu-l de peste patru decenii (Odă, în metru antic, de pildă, astăzi o am tradusă în 23 de variante!), de multe ori m-am salvat prin sunet!”; „La Eminescu, cel mai greu a fost de tradus timpul!”; „…importante erau armonia şi ritmul  versurilor!”. Explică detaliat cum a ajuns la neologismul Lučarnik[3] cu care a intitulat traducerea sa a poemului lui Eminescu, Luceafărul. Prin aceasta, a unit ca într-un oximoron, substantivul rază cu adjectivul înnegrit. -ă; a obţinut un întuneric luminos, respectiv o lumină întunecată. Puslojić şi-a dorit să-l ofere prin traducerea sa pe Eminescu ca pe un poet sîrb. Şi-a împlinit un gînd şi l-a ajutat la aceasta „Migraţia sufletelor… de la o limbă la alta!” A confirmat astfel axioma cheie a teoriei sale a traducerii: „originalul nu există, traducerea e originalul!”.

În secţiunea din carte „Dialog cu M. E.” au fost selectate cîteva dintre poeziile dedicate lui Eminescu („În tremurul lui Eminescu”/„У Емионескуовом дрхтају“, de Radomir Andrić, „Dialog cu Oda în metru antic”/„Дијалог са одом у античком метру“, de Nichita Stănescu, „Luceafărul şi omul-fantă”/„Лучарник и човек-рупа“, de Miljurko Vukadinović şi „Eminescu şi Stănescu”/„Еминеску и Станеску“, a lui Adam Puslojić), iar în aceea al cărei titlu este „Oaspeţii lui Eminescu” sînt prezentate trei traduceri anterioare din poezia lui Eminescu. Avem astfel „Odă (în metru antic)”, în traducerea lui Slavco Vesnić, „Trecut-au anii…” în versiunea realizată de Radu Flora şi aceeaşi poezie, de data aceasta intitulată „Trecut-a timpul…” , în traducerea pe care au semnat-o împreună Vasko Popa şi Ivan V. Lalić[4].

În Patria vieţii Eminescu este prezentat prin cugetările şi poeziile sale. Şi unele şi altele au fost alese în conformitate cu normele de alcătuire a antologiilor.

Ne vom opri mai întîi asupra cugetărilor. Acestea ne arată toată cuprinderea şi adîncimea spiritului eminescian. Există printre cele alese şi din acelea care sînt adevărate maxime: „Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînii adevărului”; „Adevăr, drept, virtute, toate trei sînt aşa gemene…”; „Totul e mărginit – durerea nu”; „Contra a orice există mijloace, contra invidiei nu.”; „Contrazice-te singur şi vei găsi pace.”; „Fiecare om e-o întrebare  pusă din nou spiritului Universului.”; „Am înţeles că un om poate avea totul, neavînd nimic, şi nimic avînd totul.”; „Un om e un şir nesfîrşit de oameni.”; „În fiecare om, o lume îşi face încercarea.” Avem şi din acelea cu caracter „autobiografic„/ mărturisitor:  „Eu sînt căci sînt, că voiu pentru că voiu!”. Sînt şi dintr-acelea care dezvăluie poetica creaţiei, artistice şi poetice, şi pe poetul însuşi care le-a consemnat: „Deosebirea duce la asociaţie”; „Complexul ideilor obicinuite – vertebrele caracterului, ale Eului.”; „Geniul? – A doua creaţiune a lumei prin artă.”; „Nebunii lui Shakespeare sînt adevăraţi înţelepţi.”; „Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră.”; „Dacă în creatorii antichităţii, plini de adevăr, de eleganţă, de idei nimerite şi care vor rămîne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururi reîntineritor, – poezia populară.”; „Ne-am grăbit să rîdem, ca să nu plîngem.”; „Mulţi scriitori nu stimulează pe nimeni şi nu-l cred pe nimeni de geniu, decît după ce-a dovedit în o sută de coli că-i un nebun.”; Există şi filosofice: „Martirul, eroul şi înţeleptul sînt numai trei forme ale unei şi aceleiaşi substanţe: adevărul.”; „…toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.”; „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.”; „Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.”; „Patriotismul nu este iubirea ţărînei, ci iubirea trecutului.”; „Poeţii, filosofii unei naţiuni, presupun în cîntec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.”; „Om rău nu există”; „Timpul e moarte – spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă.”; „Moartea-i un moment, disperarea e timp.”; Avem şi dintr-acelea care au puterea lirică a  fulgerului: „Cerul visează stele, pămîntul amoriu.”; „Adesea iau de la istorie, de la păzitorul ei cel posomorît al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimei mele.”; „Slab ca capul unui filosof.”; „O gîndire este un act, un cutremur al nervilor.”; „Amorul nu alege, ci culege. El e ceva elementar, ca şi setea şi foamea”; „Un vis al morţii este viaţa lumii.”; „Lumea-i umbra unui nor şi visul unui dormind”; „Paloarea – lumina cea albă a morţii”; „Somnul e surîsul morţii”; „Trecutul e feerie-nmărmurită, prezentul, Dumnezeu, viitorul – umbră”. Se poate uşor observa cum această „grupare” a cugetărilor eminesciene este în principiu arbitrară: acestea pot fi – foarte uşor – „mutate” dintr-o „rubrică” într-alta. Însă ceea ce este important este faptul că Eminescu nu a fost doar acel poet „naiv” cufundat cu desăvîrşire în poezia sa. Prin întreaga sa operă, el s-a alăturat acelor preromantici şi romantici europeni care au fost la fel de importanţi atît ca poeţi, cît şi ca eseişti şi spirite reflexive care în profunzime au cugetat despre artă şi poezie şi despre ceea ce ei înşişi creează. Lista lor nu este prea mare: Johan Wolfgang Goethe, Friedrich Schiller, Friedrich Holderlin, Samuel Taylor Coleridge, Novalis, Percy Byssche Shelley, Giacomo Leopardi, Adam Mickiewicz, Edgar Allan Poe… S-ar putea studia – şi ar trebui să se facă acest lucru – legăturile de simbioză care interferează poezia lui Eminescu şi proza sa reflexivă, aforistică. El este un poet dintr-o bucată, nicidecum eclectic, o „încovoiere” lirică, aşa cum au fost mulţi dintre poeţii romantici.

Există diferite tipuri de poeţi romantici. Cei mai mulţi sînt dintr-aceia care, desfăşuraţi liric, cu totul s-au lăsat duşi în scrierea poeziei împrăştiate.  Cei mai rari sînt aceia care au sintetizat ceea ce în poezia care i-a precedat fusese deja cucerit şi care, în acelaşi moment, au deschis şi au cucerit noi spaţii poetice. Eminescu a fost, dacă ne slujim de comparaţie, un fel de îmbinare dintre Baudelaire şi Rimbaud (Rimbaud în sensul în care privea cu ochii deschişi la ceea ce tocmai avea să vină în lirică; dar, nimeni în secolul al XIX-lea, nici după el, nu-l va egala pe Rimbaud). Astfel de poeţi, în alte poezii naţionale, se pot număra pe degete. În poezia sîrbă, s-ar putea să fie vorba despre Laza Kostić. În nici un caz despre Đura Jakšić sau Jovan Jovanović Zmaj. Puslojić s-a hotărît să traducă treizeci din poeziile lui Eminescu, însă pe cele mai importante, care au provocat un adevărat cutremur în poezia românească şi care sînt o piatră de încercare pentru orice traducător. Am primit o sticluţă mică, dar cu mireasma lirică cea mai puternică, chintesenţa poeticii autorului tradus.

Arta poetică din poezia de două strofe „Numai poetul…” are o excepţională primă strofă:

 

Lumea-i toată trecătoare,

          Oamenii se trec şi mor

          ca şi miile de unde,

          Ca un suflet le pătrunde,

          Treierînd necontenit

          Sînul mării infinit.

 

la care se adaugă, în cea de-a doua strofă, cum că numai poetul este acela care se regăseşte în încrengăturile minţii, slujindu-se iscusit de acestea.

Tot ceea ce se află cîntat în poezia lui Eminescu este ambivalent. El este poetul care în angelic descoperă demonicul, la fel cum află angelicul şi în demonic. În felul acesta orice hotar dintre aşa zisul chip şi aşa zisa faţă nevăzută se şterge şi ne aflăm neîncetat înaintea înfăţişării care este propria sa neasemănare  şi a neasemănării care nu uită că este şi chipul însuşi. Ceea ce este scris e valabil atît pentru poeziile reflexive, cît şi pentru acelea de dragoste. În chiar centrul acestui fapt se află cel mai important poem pe care poetul român l-a scris – Luceafărul. Lumina care străluceşte din acesta este o lumină întunecată. Întunericul despre care se cîntă în poem este plin de raze luminoase. Binele este presărat cu rău. Răul nu se poate scutura de bine. Soarele care luminează poezia lui Eminescu este un soare negru, acela cu care ne-am mai întîlnit la alchimişti, la Victor Hugo, Gérard de Nerval, la toţi melancolicii lumii, care au slujit ca titlu pentru cartea despre melancolie a Juliei Kristeva. În poezia „Înger de pază”, de pildă, poetul spune iubitei sale/ copilei sale: Eşti demon, copilă şi adăugă cum că îngerul său păzitor, cuprins de spaimă fuge pentru că aceasta într-adevăr asta şi este. În poezia dialogală „Replici”, unde poetul vorbeşte cu iubita sa, poetul spune despre el însuşi că este zare şi stea, iar draga lui, o noapte. Ea îi dă replica spunîndu-i că el este un zeu, iar ea un templu, adăugînd apoi că el, cu dumnezeirea din el, e o lumină. Poezia capătă şi o ambivalenţă poetică deoarece poetul spune: Eu sînt un geniu, tu o problemă.

Eminescu se alătură acelor poeţi, celor mai importanţi pe care-i cunoaştem, pentru care timpul este un joc. În viziunea noastră, trei dimensiuni pe care timpul le capătă nu sînt sub nicio formă identice. Două sînt mai mult ficţiuni, una dispărută, alta ce va să vină. Importantă este doar clipa în care sîntem, oricît de scurtă şi trecătoare ar fi. Sîntem fiinţe ale clipei, şi acest lucru nu este sub nicio formă o înfrîngere sau un neajuns. Într-una din poeziile cele mai reflexive pe care le-a scris, „Patria vieţii e numai prezentul”, poetul spune: Patria vietii e numai prezentul,/ Clipa de faţă numa-n ea sîntem,/ Sîntem în adevar. Iară trecutul/ Şi viitorul numai o gîndire-s.” În sonetul „Afară-i toamnă”, găsim şi versul: „Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată”. Povestea despre timp este un cadru pentru povestea despre om. Precum timpul se strînge în prezent, aşa şi toţi oamenii „se varsă” într-un singur om. Omul-tot „înghite”/ de unul singur toţi oamenii. Mulţimea/ grămada e numai o iluzie, există doar icoana unuia şi aceluiaşi.[5]

Criticul literar care a interpretat astfel lucrurile dintr-o perspectiva temporală, Georges Poulet, consemnează: „…temporalitatea trupului a atras după sine şi temporalitatea spiritului”.[6] Cînd de omul modern (acela care apare odată cu ivirea Oglinzilor lui Montaigne pe scena lumii) este „Despărţită prin trăinicia lucrurilor, ca şi prin trăinicia formelor proprii de existenţă, conştiinţa umană este adusă la o existenţă fără trăinicie. Ea se află mereu în clipa de faţă.”[7] În secolul al XVIII-lea s-a ajuns la o turnură; în acest joc este introdus sentimentul trăiniciei. Omul se simte pe sine însuşi ca „o fiinţă care trăieşte clipa, dar a cărei viaţă este opusul clipei. […] A-şi simţi propria existenţă ca pe un abis înseamnă a simţi neajunsul infinit al clipei de faţă.”[8] Romanticul merge un pas mai departe: „Închis în clipă, romanticul în gîndurile sale fuge în partea sa de viaţă rămasă. Sau, mai exact, încearcă să înfăşoare această viaţă în clipa de faţă.”[9] Romanticii vorbesc despre identitatea persoanei. Astfel, de pildă, George Sand scrie: „Cei care ne-au precedat, la fel ca aceia care vin după noi, sînt tot atît de noi precum sîntem şi noi înşine.”[10] Ceea ce Georges Poulet a consemnat în eseul său „Despre timpul omenesc” „acoperă” ceea ce se află în însăşi esenţa gîndirii poetice a lui Eminescu. Şi Eminescu a înţeles clipa ca pe un atom sintetizant temporal, care în sinea lui conţine tot ceea ce a fost deja şi poartă germenii a ceea ce abia avea să se întîmple. Şi după părerea sa, fiecare om, un individ cu posibilităţi nelimitate, conţinea în sine pe toţi aceia care i-au fost înaintaşi şi îi prevestea pe cei care apoi aveau să se nască. Aşa cum omul din poezia lui Eminescu a devenit omul-tot, la fel şi clipa este renăscută în clipa-toată.     Iată cîteva exemple în plus ale ambivalenţei care domină în poezia lui Eminescu: Venin şi farmec port în suflet,/ Cu al tău zîmbet trist mă pierzi/ Căci fermecat sînt de zîmbirea-ţi” („Venin şi farmec”; împletirea veninoasă a otrăvii şi a farmecului, a tristeţii şi a zîmbetului este oximoronică); Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător./ Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una. („Rugăciunea unui dac”); …suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele („Răsai asupra mea”); Pîn-în fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare. („Odă (în metru antic)); S-asamăn între-o altă viaţă şi cu moarte (Se bate miezul nopţii); Mai departe, mai departe,/ mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemîngîiet/ Îndulcind cu dor de moarte. („Peste vîrfuri”) Orologiu al veciniciei – adevăr” („Nainte de-a privi în a ta faţă”). Cînd în poezia „Atît de dulce” scrie baudelairian că pe iubita sa femei frumoase şi copile ar îndrăgi-o şi ar săruta-o şi adaugă gradual că numai el îi este ei drag, îi e viaţă, cheia poeziei este răsturnată invers de: Pe mine mă iubeşti tu numai/ Şi numai eu doresc să mor. Aceasta este doritul salt în abisul morţii de după dulceaţa cîntată. Încă o întîlnire ambivalentă a marii iubiri cu iminenta moarte. Şi în versurile citate anterior se putea vedea de foarte multe ori acest sărut. Acesta s-a ramificat în aşa măsură încît a cuprins viaţa în totalitatea sa. După Eminescu, viaţa umană este într-o îmbrăţişare constantă cu moartea, cu care a şi crescut la un loc.

Poezia scurtă „Mi-am zidit monument…”, care este un ecou al cunoscutei poezii a lui Horaţiu „Exegi monumentum“, se termină cu versurile: Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea/ Va scăpa de mormînt…

În poeziile lui Eminescu răsar neaşteptat imagini ficţionale, precum: „Cu degetele-i vîntul loveşte în fereşti” („Departe sînt de tine”); „Sus inimile voastre!” („Rugăciunea unui dac”); „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” („Odă (în metru antic)”); „Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri” („Mai am un singur dor”); „Ci eu voi fi pămînt/ În singurătate-mi” (Ibidem); „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” („La steaua”); „Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strîngerii în braţe – Pe veci pierduto, vecinic adorato!” („Cînd însuşi glasul gîndurilor tace”); „De asupră-ţi şi-mprejuru-ţi vremea parc-auzi căzînd/ Ici în valuri tînguioase, acolo dulce picurînd” („O, tăceţi…”); O umbră e fiinţa-i…(„O umbră e fiinţa-i…); „Ea îl privea cu un surîs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adînc în vis/ De suflet să se prindă.” („Luceafărul”); „Cu farmecul luminii reci” (Ibidem).

Eminescu nu limitează imaginile sale poetice numai la cele vizuale şi olfactive. Versul îl denumeşte ca fiind duios („Rugăciunea unui dac”). În „Odă (în metru antic)” avem oximoronica voluptate a morţii. Glasurile sînt subţire de dulci („O, tăceţi…”). În aceeaşi poezie avem şi versul: „Că murind în ele afli tot ce-n lume ţi-a fost drag”. Poetul cîntă despre dulceaţa iubitei („Atît de dulce”). O dulce ploaie o găsim în „Luceafărul”.

Eminescu se alătură poeţilor romantici care au scris virtuoase sonete (o mare parte a poeţilor romantici – năzuind spre descoperirea unor spaţii poetice şi a unor forme poetice noi – nu au fost atraşi de sonet) printre care – dacă e să zăbovim numai la francezi, germani şi englezi: Alfred de Vigny, Victor Hugo, Gérard de Nerval, Alfred de Musset, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Novalis, Clemens Brentano, Eduard Merk, George Gordon Byron, John Keats.

Printre poeziile care se situează în centrul liricii lui Mihai Eminescu, care îşi au locul pe piscurile poeziei universale, este şi următoarea, foarte scurtă. Poartă titlul „Se bate miezul nopţii” şi o cităm în întregime:

 

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;

Ci cumpăna gîndirii-mi şi azi nu se mai schimbă,

Căci între amîndouă stă neclintita limbă.

 

La aceasta putem alătura o poezie şi mai scurtă, la fel de antologică şi vizionară  [„De glasul tău s-a ridicat cîntarea”], pe care, de asemenea, o dăm în întregime:

 

De glasul tău s-a ridicat cîntarea

De mersul tău se leagănă pămîntul

De ochii tăi se înseninează marea.

 

Împătimit e farmecul palorii

Cînd mă privesc de sub umbroase gene

Cu ochii ei, adînc-adormitorii.

 

Prezentarea noastră despre Eminescu o vom încheia cu un citat preluat din George Călinescu, care este şi unul din mottourile cărţii despre care scriem: …sufletul său era alcătuit din roate enorme şi greoaie…, precum şi cu cîteva fragmente selectate din textul introductiv al acestei cărţi, „Numai poetul…” al lui Adam Puslojić, cu care aceasta se şi deschide: „       Eminescu este o inimă comună a limbii române care uneşte, prin palpitaţia sonoră… trecutul şi viitorul poeziei. […] De unul – singurul! – poezia populară şi versul încă nenăscut… […] Eminescu trăieşte limba română din interior. El este veşnicia clipei…”. Cel mai mare poet român este fără îndoială veşnicia clipei, a clipei care veşnic este.

 

Dušan Stojković

 

(traducere de Duşiţa Ristin)

 

 

[1] Mihai Eminescu, Домовина живота: лирска поезија/ Patria vieţii: versuri lirice, selecţie şi traducere din limba română de Adam Puslojić, Ed. Filip Višnjić, Belgrad, 2017.

[2] „Pagini scoase din `Jurnalul unei traduceri`“ şi „М. Е. – epilog inevitabil“.

[3] Înainte de Puslojić, Milan Nenadić şi Ileana Ursu, de pildă, s-au decis pentru denumirile de Svetlonoša (1995) şi Večernik (1999).

[4] Această traducere este una din cele şapte prezentate în ediţia adăugită a Poeziei romantismului european a lui Miodrag Pavlović – în această antologie, el este poetul cu care aceasta se şi încheie – un poet român. Celelalte poezii sînt: „Glossă”, trei sonete, „Mai am un singur dor” şi „Scrisoarea I”. Toate aceste poezii au fost traduse de echipa de traducători Aurel Gavrilov şi Ljubomir Simović.

[5] Edgar Allan Poe are cunoscuta povestire „Omul mulţimii”, al cărei erou fuge de singurătate ca de dracu, dorindu-şi ca să fie neîntrerupt cuprins de mulţime, şters ca individ în unduirile acesteia.

[6] Georges Poulet, Човек, време, књижевност [Omul, timpul, literatura], traducere de Sreten Marić, Ed. Nolit, Belgrad, 1974, p. 38.

[7] Ibidem, p. 47.

[8] Ibidem, p. 59–60.

[9] Ibidem, p. 61.

[10] Ibidem, p. 65.

Revista indexata EBSCO