Aug 5, 2018

Posted by in Ex libris

Geo VASILE – Carmen Secere sau misterul din căușul claviculei

 

Referindu-ne la o carte de poezie, apărută de curând la editura clujeană „Grinta”, aproape fericiţi, de Carmen Secere, 2018, 142 p., prefaţă de Eugen Pohonţu, postfaţă de Ciprian Chirvasiu, vom spune că nu toată lumea e genială la 20 de ani precum Eminescu (“Venere și Madonă” a fost scrisă în 1870) Rimbaud sau Nichita Stănescu, așa că acest debut la 40 de ani poate fi de bun augur pentru o rodnică parabolă lirică. Ce se anunţă mai mult decât promiţătoare. Oricum, chiar începând cu titlul, autoarea reușește să fie derutantă, o probă în plus că înainte de a publica, a asimilat a cincea esenţă a poeziei româniești și universale, de la simboliști la surrealiști, de la onirici la expresioniști, inclusiv tehnicile scripturale ale acestora. Iată un vers de o dramatică originalitate, exponenţial pentru întregul climat al cărţii: “Și-n mine se prăbușește viaţa/ ca o moarte ușoară”

Lipsite de titlu, textele poetice pot fi considerate drept un lung monolog, recital, o confesiune totală chiar dacă detașată, ca și cum poeta nu s-ar lua nicio clipă în serios, ceea ce este foarte bine. Carmen Secere, se visează pur și simplu cu ochii deschiși relaţionând cu lumea ca obiect și subiect dintr-un jurnal insolit ce se scrie sub acel faimos dicteu automat, atât de drag lui Breton, Eluard:, Leonid Dimov sau Virgil Mazilescu, diseminat cu emoţionante oximoroane: “când trec strada unghiile roase deșiră mătasea/ ciorapilor din toate duminicile împrumutate/ nimeni nu-și mai amintește numele meu” sau (….) “nu-mi băga pe gât/ infuzii cu aromă de iasomie/ lumea rămâne o caracatiţă uriașă// mai bine scoateţi mănușile aprinde focul/ și șoptește-mi despre iubire/ voi continua să râd în hohote aproape//ca un om viu”.

aproape fericiţi include firesc răul existenţial ce nu o cruţă pe poeta noastră (Spesso il male di vivere ho incontrato…, cum spunea Montale) sub diverse metafore indelebile ce rezumă un pesimism cosmic tip lumea ca un octopod imens, sau punga de plastic în care autoarea, într-un puseu autolesionist, și-a sufocat sufletul. Ne aflăm așadar la polul opus idilismului sau idealizării relaţiilor umane, dovada cea mai dureroasă fiind rateul, eșecul contratimpul în relaţiile sentimentale. Iată unul din tablouri, zugrăvit cu o rigoare terminologică uimitoare în sensul negativării universului ( singure, goală, plecare continuă, stâng, apus): „În dreapta mea se zbat/ nopţile singure/ câte un vis niciodată întreg/ și jumătatea goală/ a paharului desenez o linie dreaptă/ ca o plecare continuă/ ochiul stâng/ și coama unui cal argintiu/ galopând spre apus/ fără ham sau potcoave”.

În ciuda preţiozităţilor și contorsionismului, a unor lejere glisări în melodramă dintr-o seamă de versuri făţiș ludice, eclatante, frapante, teribilist-adorabile (“până și inelele grenadelor cad prizoniere/ și mi-e sete iubite ca-n vremea holerei”) inerente unui debut, în ciuda unor tentative de a epata burghezul, cum se spune, Carmen Secere excelează prin sintagme memorabile tip Gellu Naum, datorate unei gesticulaţii cu virtuţi halucinatorii: “Inainte să plec am înfipt cuiul/ în mijlocul umbrei mele/ a doua zi rătăceam pe o stradă fără amintiri (…) eu duceam genunchii la ureche să-mi ascult inima”.

Sau “baby duminicile sunt o invenţie îmi spuneai râzând/ fără să observi că printr-o mișcare greșită/ am rotit răsăritul din spatele ochilor//pentru prima dată în torino a venit altă dimineaţă/ și era luni toată ziua”.

Am fi nedrepţi dacă am nega versurilor și autoarei o certă gravitate încorporată descântecului de singurătate și alean, de psihoze, nevroze sau dezamăgire (de ce-ar fi recurent xanax – ul psihotrop, descântecului de iubire trădată sau părăsită, descântecului de părinţi ce revin doar în pioasa amintire a copilei ( “în mine/ un copil își cântă/ s-adoarmă” ) etc…

Carmen Secere pare a fi o Șeherezadă doctorandă în jocuri de cuvinte, în arcanele magiei albe, daliană, în versuri cu intensitatea și densitatea unor aforisme, ce nu exclud umorul amar: „Dacă nu-ţi răspund/ nu înseamnă că m-am pierdut/ în ape de băut// sunt doar nisip în ochiul deșertului// rostește-mi numele de trei ori în tâmpla unui elefant alb// și iată-mă/ / adică iartă-mă”.

O Șeherezadă expertă în deliciile artei de dragul artei, în delirul bine temperat: “Am citit într-un abecedar de duminică/ șansa este a celor care aruncă zarurile/ fără să mai calculeze densitatea aerului// deasupra mea o pasăre/ spintecă burta aerului”.

Sub forma unui enunţ ermetic de o profundă frumuseţe lăuntrică, ca să zicem așa, Carmen Secere își formulează într-un fel de artă poetică anxietatea și resemnarea în faţa tainei ce suntem sau nu suntem, eventualele conexiuni ale regnului uman în timp și spaţiu cu celelalte regnuri, timpuri și spaţii: “Nu poate fi înţeles totul// cine poate să știe/ dacă m-am trezit din zidirea pietrei// poate că sunt doar tot ce-a mai rămas/ dintr-un pumn de pâmânt/ în forma lui târzie”.

Nu putem face abstracţie de feminitatea demersului poetic din Aproape fericiţi, ce emană sub forma de gingășie, căldură sufletească, iubire, dar cu precădere în cazul autoarei Carmen Secere sub formă de energie intuitivă amplificată de temeritatea acelei ars combinatoria specifice poeziei, a inspiraţiei off limits tip Paul Celan, un mix de mister și vulnerabilitate:”( ….) remiza se obţine/ printr-o îmbrăţișare căzută la pământ/ când încăperea respiră apneic// cum să împart a doua șansă/ folosind targa unui spital falimentar/ fără liste de așteptare// păcătură cu picătură așteptând/ să-mi iubești misterul din căușul claviculei/ în cealaltă jumătate chiar nu se mai întâmplă nimic”.

Dacă ar trebui să dăm un diagnostic autoarei acestei cărţi, am putea spune că prin triplul salt de “cădere în sine”, Carmen Secere “suferă” de o imaginaţie debordantă, numai bună să scrie texte poetice ce plac fără să le înţelegi, dovadă că poezia nu trebuie înţeleasă, ci pur și simplu iubită. Precum amprentele dureros de dulci ale iubirii, acest act plastic infailibil, devenit amintire: „Insomnii albe/ îţi trădează trecerea/ prin sângele meu// urmele degetelor tale ca un demon adânc și dureros// în memoria pielii”.

Revista indexata EBSCO