Aug 5, 2018

Posted by in Ex libris

Horia Vicențiu PĂTRAȘCU – Jurnalul unui filosof

 

Ion Dur, Jurnalul domestic. Însemnările unui in-formator 1971 -2017, Cartea Românească, 2018.

 

Sunt unii scriitori ale căror jurnale publicate le depășește atât opera cât și, am putea spune, propria viaţă. Jurnalul unui scriitor nu mai este de mult timp o noutate. Dimpotrivă, el a „prins” atât de bine încât a modificat aproape în totalitate modul în care se scrie literatură, cu treceri reciproce dintr-un registru în altul – ficţiunea fiind deseori doar cadrul convenţional al unor mărturisiri personale și, invers, jurnalul – fiind un alt prilej, pretins autentic și personal, de a face „literatură”… Spaţiul românesc este saturat de o literatură confesivă și personală, în ultimul deceniu apărând, în fiecare an, cel puţin cinci-șase jurnale sau memorii importante.

Jurnalul lui Ion Dur este însă special tocmai pentru că nu vine din zona literaturii, este jurnalul unui filosof. În cazul unui filosof, când vorbim despre jurnal, ne gândim la Jurnalul metafizic al lui Gabriel Marcel, la Jurnalul filosofic sau la Jurnalul de idei scrise de Constantin Noica – scrieri care resemnifică termenul de jurnal, vidându-l de orice conţinut personal, intim, și umplându-l cu esenţele tari ale generalului și speculaţiilor abstracte. Jurnalele filosofilor sunt păsări rare – dar și acestea, mai toate câte sunt, zboară în sfere eterice de la înălţimea cărora pământul și pământescul devin „categorii” sau elemente așezate într-o hartă perfect geometrică, rectilinie, epurată de contururi aproximative, de tremurul umbrelor și de adierea năucitoare a imperfecţiunii. Perspectiva „aeriană” („privirea de sus”) – recomandată de stoici – este un imbold atât de adânc filosofic încât ideea unui „jurnal intim” ţinut de Kant sau de Hegel ne face să surâdem ca în faţa unei bizare fantezii. Pasiunea unor biografi pentru vieţile filosofilor vine tocmai din misterul ce le învăluie: filosoful pare să-și reducă viaţa la „mai-nimic”, la „aproape-nimic”…, nimic cu valenţă generativă, creatoare, demiurgică. Pentru cel ce vrea să reconstruiască universul din temelii, să reîntemeieze lumea, este o condiţie necesară această „reducţie” sau „retragere”, această prealabilă aneantizare. Asemenea unui yogin în căutarea Nirvanei, filosoful își reduce respiraţia și bătăile inimii vieţii sale la minim pentru a ajunge la un maxim al cunoașterii și înţelegerii.

Constantin Noica – care ocupă un loc aparte în Jurnalul domestic – nu era de altă părere. Pentru el, biografia sa era prezentă în cărţile sale, viaţa sa era reductibilă la ideile sale sau la ideea care l-a „vizitat”, biografia lui se confundă cu bibliografia lăsată în urmă. Nici Cioran, un alt filosof iubit și comentat magistral de Ion Dur, nu este un adept al jurnalului, singurele scrieri cu un oarece aspect „diaristic” fiind Caietele (inclusiv Caietul de la Talamanca); să nu ignorăm totuși faptul că aspectul de jurnal este indus, sugerat doar de prezenţa datelor scrierii textelor, în rest, Cioran este aici egal cu el însuși, indistinct de autorul operei publicate, operă, e adevărat, cu un „tract” confesiv-efuziv suficient de funcţional pentru a zădărnici stringenţa jurnalului. Și totuși, oricât de „personale” ar părea, cărţile lui Cioran nu sunt jurnale iar Caietele sunt, în intenţie și uneori chiar în fapt, doar ciornele viitoarelor sale cărţi. Așadar nici Noica, nici Cioran – nu ţin jurnal, nu sunt adepţii jurnalului. Un caz aparte îl reprezintă Jurnalele lui Mircea Eliade. Cu toate că ele sunt cel mai apropiate de definiţia clasică a acestui „gen”, iar Eliade însuși este, la origine, un filosof, totuși, în mare măsură, jurnalele lui devin, pe parcursul timpului, simple registre de recepţie a dovezilor consolidării statutului său de savant la nivel mondial. Jurnalul eliadesc de maturitate devine, cum spunea cineva, un simplu triaj de scrisori, premii, distincţii, medalii, invitaţii adresate instituţiei sau institutului care devenise Eliade însuși.

Această discreţie totală și tăcere a lumii filosofilor români sunt rupte la un moment dat de Jurnal de la Păltiniș, scris de un filosof din generaţia postbelică, Gabriel Liiceanu. Un pseudo-jurnal câtă vreme este, paradoxal, un jurnal despre altcineva decât cel care scrie jurnalul, compromis reușit între, pe de o parte, „tăcerea” și modestia filosofului și, pe de altă parte, dezvăluirea jurnalieră a faptelor și gândurilor sale; între retragere și apariţie; între ascundere și des-coperire. Cum filosofia nu poate face nici un rabat de la principiile sale, în Jurnal de la Păltiniș nici unul dintre filosofi nu vorbește despre sine însuși, ci despre celălalt: Gabriel Liiceanu îl mărturisește pe Constantin Noica, iar Constantin Noica îl mărturisește pe Gabriel Liiceanu. Cu toată această precauţie, Jurnalul de la Păltiniș a avut un succes enorm, devenind o carte-cult tocmai pentru că ridica cortina de pe „viaţa ascunsă” a filosofilor, cele mai banale relatări cu privire la viaţa filosofului (Noica trăgând o ţuică, Noica aţipit și sforăind ușor, Noica aprinzând focul sau pipa) având efectul unor știri-bombă, de senzaţie, graţie contrastului cu prealabila „non-existenţă” sau „non-biografie” asumate de filosofi…

Formula a fost adoptată, dacă ne gândim la un jurnalul unui alt reprezentant al generaţiei postbelice, Vasile Dem. Zamfirescu – În căutarea sinelui. Jurnal cu Constantin Noica. Și aici avem de a face cu jurnalul unei formări, jurnal în care „eul” care se destăinuie nu există încă, este pe cale de a se realiza, este pe drumul spre el însuși, drum parcurs împreună cu și ghidat de același maestru spiritual – Constantin Noica.

În aceeași linie, chiar dacă mai tânăr decât cei doi și fără „patronajul” unei figuri exemplare, Horia Roman Patapievici scrie Zbor în bătaia săgeţii – un jurnal al „formării” intelectuale – atât de necesare interpretării și înţelegerii filosofice a lumii. Zbor în bătaia săgeţii este un amestec de Bildungsroman și jurnal filosofic sau de idei. Și aici eul „diaristului” filosof este fie proiectat undeva în viitorul desăvârșirii spirituale, fie, implicit și minimal, retras pentru a face loc „spiritului” sau adevărului, în fundalul consideraţiilor generale despre istorie, lume și viaţă. Descrierile literare ale unor colţuri de peisaje, ale unei atmosfere mai pitorești sau ale unor senzaţii, schiţate de Patapievici sub influenţa scriitorului său adorat, Cesare Pavese, dansează imponderabil ca niște picături de apă într-o navetă spaţială.

Încă două titluri din categoria „jurnalului filosofic”: Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea – ecou post-revoluţionar al jurnalului de tip hagiografic și Drumul meu spre filozofie, cartea lui Mircea Flonta, opera deja care ţine deja de memorialistică.[1]

 

Spre deosebire de toate acestea, jurnalul lui Ion Dur este realmente jurnalul unui filosof. El nu mai gravitează în jurul unor personaje exemplare, ci în jurul propriei sale persoane – ceea ce constituie nota distinctă a jurnalului autentic. Evident, și în jurnalul lui Dur apare inevitabilul Constantin Noica, un „maestru” prin vocaţie, care nu vrea să rateze nici un posibil discipol. Vigilent la orice candidat posibil la celebra listă a celor douăzeci și două de genii (care, în realitate, era, probabil mult mai lungă), nu poate să nu-l remarce pe Ion Dur căruia îi propune să se înscrie în programul lui de antrenament cultural, propunere întâmpinată cu o anumită ambiguitate de cel în cauză. Fără să-l refuze explicit, Ion Dur îi dă lui Noica niște răspunsuri destul de evazive cu privire la interesele și temele sale predilecte, care-l pun în dificultate pe Noica. O temă care-l preocupă în mod real, precum „specificul românesc” – despre care Noica nu prea știe că să zică, deși a folosit el însuși „românescul” nu o dată ca pretext al speculaţiilor sale – are în conversaţia cu el rolul „uleiului”; Ion Dur o folosește ca să poată aluneca printre degetele pescarului de genii. Ion Dur se dovedește astfel ca aparţinând familiei unor spirite independente, suficient de mature și de puternice ca să nu poată accepta scenariul paideic (literal – școlăresc, copilăresc) propus de Noica. Din această familie a spiritelor mature care-l admiră pe Noica, fără să se înscrie la „școala” lui fac parte Alexandru Paleologu și, din altă generaţie, Liviu Antonesei. Noica intersectează deci cursul vieţii (și jurnalul) lui Ion Dur – îmbogăţindu-i apele, dar nedeviindu-i albia. Ion Dur îl asimilează pe Noica păstrându-și totuși o anumită distanţă faţă de el, ceea ce-l și face să-l poată comenta și interpreta într-un mod lucid și contextual.

O anumită vigoare „existenţială” îl face pe Dur să observe ceea ce se întâmplă în jurul lui – cu o anumită detașare și o bună doză de scepticism și umor, cu o ironie și uneori cu autoironie. Numai un asemenea tip de atitudine poate „produce” o fantasmă de o asemenea profunzime ironică: Noica, cel care obișnuia să spună, în diferite contexte, că i-a ieșit pasienţa, rostește, mort, din sicriu, auzit numai de Dur: „și totuși nu mi-a ieșit pasienţa.”

Graţie acestei independenţe a spiritului său, Ion Dur reușește să-și ţină jurnalul (și viaţa) în propriile mâini, necăzând nici în patima hagiografică, nici în obsesia „construirii sinelui”, a obsesiei „personalităţii” proprii. Celelalte tipuri de jurnal scrise de filosofi, trecute pe scurt în revistă, sunt o combinaţie de scriitură hagiografică și de literatură a „dezvoltării sinelui”. Diaristul din acele jurnale scrie despre un eu viitor, între-zărit mulţumită unui „sfânt” maestru ce-i mijlocește calea către sine însuși. Ion Dur are mereu „eul” la el și de aceea jurnalul său este, cred cu tărie, un jurnal autentic ţinut de un filosof – și nu doar un alt jurnal filosofic, de formare sau despre, ori „cu” o persoană exemplară.

O altă condiţie a jurnalului este să acorde suficientă atenţie „vieţii” ca atare. Condiţie îndeplinită de jurnalul lui Dur, ratată de toate celelalte. Filosoful este tentat să derapeze brusc în generalităţi, să cadă în „todetită”, să ignore complet individualul și particularul. De pildă, într-un jurnal filosofic vom întâlni nenumărate și probabil profunde reflecţii despre iubire… dar nicio iubită. Jurnalul domestic este, în schimb, istoria unei frumoase povești de dragoste, al cărei unic personaj este Doina, alias „Zgrăbunţă”, cum o alintă autorul. Doina întrupează însăși ideea de Iubire, fapt, cum ziceam, cu totul neîntâlnit în întreaga literatură diaristică de factură filosofică din spaţiul românesc și nu numai. Aflăm despre „iubitele” sau iubirile filosofilor într-un mod ilicit,  prin indiscreţiile binevoitoare ale biografilor. Filosofii, tocmai ei, „specialiștii în Eros”, se feresc să amintească vreun nume, să lege Frumuseţea de o singură întruchipare. Nu făcea Noica, într-o involuntar amuzantă interpretare a unui dialog din Platon, apologia infidelităţii? Nu le recomanda același Noica discipolilor săi să-și ia neveste care să le fie secretare și eventual traducătoare? Jurnalul domestic este, în contrast cu toate jurnalele filosofice – hagiografic-narcisiste (în care singurele obiecte ale iubirii sunt maestrul și „eul” viitor, edificat, emancipat) – o impresionantă și reală poveste de dragoste, surprinsă în tot farmecul concreteţei și carnalităţii ei. Doina este probabil singura prezenţă feminină din literatura filosofică și din acest moment devine și devine și mai ciudat faptul că Gabriel Liiceanu, autorul acelei profunde „Paradigme feminine a filosofiei”, nu a găsit în miile pagini de literatură personală nici un loc pentru a aminti numele unei femei importante pentru destinul său. Nu aș insista dacă nu aș vedea în chiar absenţa femeii iubite din literatura diaristică scrisă de filosofii români – simbolul todetitei de care suferă filosofia românească, profundul ei antierotism fiind simptomul cel mai clar al acesteia… Volumul de corespondenţă dintre Heidegger și Hanna Arendt sau „epistolarul” dintre Friedgard Thoma și Cioran – sunt cărţile citite și re-citite cu o mare empatie de Ion Dur. Ne-am putea imagina reacţia lui Noica în faţa acestei explozii a „sufleţelului” în lumea spiritului…

De ce n-am putea spune însă că Jurnalul domestic nu ţine mai curând de literatură decât de filozofie? Nu trădează filosoful „perspectiva aeriană”, de sus – și se lasă „capturat” de particular? Nu săvârșește filosoful „păcatul” capital al fidelităţii faţă de un singur exemplar al frumuseţii, în care vede însă ipostaziată însăși Frumuseţea, Iubirea însăși? Întrebarea își dă sieși răspunsul. Jurnalul domestic se deosebește de jurnalele ţinute de scriitori, literaţi, critici literari tocmai prin faptul că fiecare întâmplare a vieţii este privită în orizontul semnificaţiei și sensului. Filosoful Ion Dur privește ceea ce i se întâmplă în ordinea înţelegerii, el proiectează mereu sensibilul pe cerul inteligibilului, aducând cele două dimensiuni – de atâtea ori separate – mereu împreună – prin chiar modul său de a privi. Poate tocmai de aceea în Jurnalul domestic pacea, blândeţea, liniștea sufletească, împăcarea și puritatea plutesc deasupra apelor – nu întotdeauna calme – ale vieţii ce se scrie sub ochii noștri. Căci Ion Dur ajunge să iubească „clipa cea repede ce i s-a dat” într-un mod filosofic, prin cunoaștere, prin înţelegere. Este felul său de a-și apropria creștinismul, valorile creștine: deși întâlnește răul și nedreptatea în diferite ipostaze – de la mizeria epocii dictaturii comuniste până la șicanele vieţii de tranziţie, de la singurătatea resimţită nu de puţine ori în faţa prostiei sau ticăloșiei umane până la suferinţa și singurătatea produse de moartea iubitei și soţiei lui – totuși Ion Dur știe cum să nu se lase cuprins de ură întrucât vede mereu, prezentă în aceste fenomene, acţiunea „cauzei eficiente” situată totuși, oricum am numi-o – forţă sau legitate istorică, fatalitate sau Dumnezeu – dincolo de ele.

De altfel, dintr-o asemenea atitudine derivă și sentimentul emblematic al vieţii lui Ion Dur: sentimentul de a fi pretutindeni acasă. Este ceea ce ne sugerează și epitetul din titlul jurnalului: „domestic” dacă ne gândim la originea cuvântului: latinescul domus, casă. A trăi în lumea întreagă ca și cum ai fi, pretutindeni, acasă, este înaltul ideal cultivat de vechii filosofi, idealul modului filosofic de a fi. Jurnalul domestic este una din puţinele cărţi citite după Revoluţia din decembrie 89, dacă nu chiar singura, în care nu întâlnești lamentaţia Exilului – motivul, temă fundamentală a unei întregi literaturi de „tranziţie”. Ion Dur ia în foarte serios partea de lume în care i-a fost dat să trăiască – cu bunele și relele ei – fără să o deprecieze prin raportarea la un „centru” ipotetic și utopic: „occidentul”, „civilizaţia”, „marea cultură”. O judecă mereu cu aceleași criterii cu care judecă întreaga lume – și asta e onoarea pe care o face ţării în care se află. Ceea ce nu merge – nu merge nici aici, nici în altă parte. De aceea în Jurnal domestic vom întâlni unele dintre cele mai lucide, nuanţate, valoroase și percutante analize ale vieţii nostre sociale, politice și culturale, și ale răsturnării, globale și locale, a valorilor adevărate în care acest filosof român crede și cărora li s-a dedicat întreaga viaţă.

Ca să nu te simţi străin în acest univers – de atâtea ori straniu – trebuie să ai însă sentimentul centralităţii proprii, să simţi axa lumii traversându-ţi mereu fiinţa, să ai credinţa că orice îţi este dat să trăiești are un sens ce poate fi descifrat prin mijloacele spiritului tău. În felul acesta se creează o legătură intimă ca respiraţia între „mediul intern” și „mediul extern”. Lumea este întotdeauna a mea. Ion Dur – spre deosebire de cei care-și plasează centrul în afara lor (într-un viitor eu sau loc utopic, ori într-o personalitate ideală) – nu este ex-centric lumii și vieţii sale – și prin aceasta aduce un cu totul alt ton în cultura română, parcă prea mult cantonată, cum s-a spus deja, în paradigma exilului și a emigrării.

            Jurnalul domestic este, de aceea, un eveniment, în sensul propriu al acestui termen: prin felul său propriu de a-i consemna devenirea, el anunţă o altă posibilă așezare a lumii noastre…

 

[1] Ar mai fi de amintit  totuși (și de comentat) Jurnalul alchimic al lui Vasile Lovinescu, Jurnalul în căutarea lui Dumnezeu al lui Arșavir Acterian, poate chiar Treptele nedesăvârșirii de Pavel Chihaia. Nu este locul să ne mai oprim, oricât de scurt, asupra lor, dar sperăm ca în viitorul apropiat să scriem un studiu întreg, pe cât posibil exhaustiv, dedicat jurnalelor filosofice / scrise de filosofi sau gânditori, largo sensu, în spațiul cultural românesc.

Revista indexata EBSCO