Aug 5, 2018

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Umbrele morții învietoare

 

Poet, prozator, publicist, autor a peste cincizeci de volume, Adi Cristi a devenit, după 1989, una dintre figurile reprezentative ale generaţiei ’80 (n. 27 aprilie 1954, Bacău), membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. Între numeroasele sale cărţi de poezie, una dintre cele mai unitare, stilistic şi „vizionar”, mi se pare a fi Poem de spus morţii la ureche (Editura 24:ore, Iaşi, 2011, cu o prefaţă a lui Nichita Danilov). M-am oprit asupra ei mai ales din pricina temei, în tradiţia celor câţiva mari poeţi şi prozatori ai morţii din literatura noastră, începând cu Eminescu şi continuând cu Ştefan Petică, G. Bacovia, M. Blecher, Mircea Streinul, Cezar Ivănescu, Teofil Răchiţeanu. Adi Cristi li se alătură, venind, aparent, cel puţin, cu perspectiva ludică postmodernă, conturând o imagine complexă asupra morţii învietoare, impresionând printr-o unitate stilistică remarcabilă, cu inflexiuni gnomice care-i permit o detaşare senină, ironică, de melodie stins-monotonă, nu lipsită însă de o varietate prozodică interioară, de la versul liber, predominant, la sonuri de rezonanţă folclorică, în stihuri scurte, dinamice, rime pline sau asonanţe, repetiţii laitmotivice, precum acestea: „scrum de ţigară/ la capăt de seară/ trasă în piept/ adânc şi încet/ atât cât să cadă/ scrum pe zăpadă/ şi noaptea să ardă/ la un capăt de stradă/ scrum de ţigară/ la capăt de seară/ trasă în piept/ adânc şi încet/ cât să se vadă/ în spuma din cadă/ piciorul tău fin/ în semn de destin” (37.). Nichita Danilov distinge, în astfel de stihuri, pe bună dreptate, un flux de neoprit, heraclitean, în ritmul „descântecelor tribale” (p. 7).

Axa poemelor lui Adi Cristi este cea a antitezelor, care, în poezia noastră, vin direct din Eminescu: antitezele sunt viaţa, dar oricând gata să eşueze, devenind, cum zice poetul, antiteze monstruoase, salvându-se, în schimb, prin armonizare, fie de tipul coincidentia oppositorum, fie în spiritul ethosului transdisciplinar/transmodern, ceea ce devine un indiciu că autorul Poemului de spus morţii la ureche realizează o rafinată joacă între postmodern şi transmodern, prin care antitezele nu fuzionează în sinteza de tip hegelian, ci îşi caută soluţionarea (antinomii transfigurate, le va spune Lucian Blaga) în depistarea zonelor de maximă transparenţă dintre diverse niveluri de Realitate. Originalitatea lui Adi Cristi vine însă de acolo că acel flux de neoprit, sesizat de Nichita Danilov, pune stavilă opririi trecerii spre care năzuia Blaga, dar nu şi conjuncţiei cu acel loc luminos din înalt dintre geometrie şi poezie (Ion Barbu), încât oscilarea între antiteze devine dialogală, dialogul central fiind purtat cu moartea, într-un surprinzător spirit care-l apropie de Grigore Vieru, cel din cunoscuta poemă Nu am, moarte, cu tine nimic. Numai că Adi Cristi are ce are cu moartea, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de Cezar Ivănescu, deşi fără complicaţiile tragic-abisale ale acestuia, menţinându-se în zona ludicului gnomic care eufeminizează tentaţia apocaliptică.

Cartea lui Adi Cristi are două părţi: Poem de spus morţii la ureche şi Vocalize pentru naşterea reuşită sau iubirea înainte de toate, secţiune care cuprinde 57 de poeme, fiecare având un  titlu-număr, la vedere (de la 1 la 57), şi un titlu interior, anunţat/ascuns de ultimul cuvânt al poemului şi care devine tema/titlul celui următor, procedeul asigurând fluxul ideatic al curgerii întregului. Cele două părţi constituie cartea-poem în ansamblu, indicând şi antiteza centrală: moarte/iubire, raportul Eros/Thanatos fiind inversat comparativ cu tradiţia mitică, ordinea fiind, în definitiv, interşanjabilă. Întâietatea acordată morţii este ontologică, „eminesciană”:  ea, moartea „trăieşte, iar nu lumea. Părând astfel totdeauna / Şi fiind în veci aceeaşi, ea-i enigma, ea e runa / Cea obscur-a istoriei, a naturei şi a tot” (Eminescu, Moarte, tu îmi pari…). Viaţa se naşte din primordialitatea morţii, recunoaşte şi Adi Cristi: poemul nepereche, zice poetul, cel de şoptit morţii la ureche, nu ţi-l şopteşte viaţa, ci moartea însăşi, ea este învietoarea (p. 11). Numenalul precede fenomenalul,  moartea – viaţa, altfel spus, ţipătul naşterii, înaintea mea a fost numele meu, sub forma literei alfa: „Voi trăi!// aceasta-mi este binecuvântarea/ sau condamnarea/ binefacerea sau blestemul/ ţipătul meu/ desfăşurat ca un steag de luptă/ deasupra-mi/ ca o cunună de flori sau ca o secure” (Înaintea mea a fost numele meu). Titlul poemului următor asociază naşterea cu iubirea: „păşesc pe talpa părinţilor/ ce urmă nu mai lasă pe drum/ păşesc pe aerul ars/ de iubirea din care/ am fost plămădit/ cum palmele olarului dau formă lutului/ şi chip mângâierii” (Fiecare naştere are în rucsac o iubire). Şi, deopotrivă, moartea: „am început să vorbesc cu moartea/ încă de la naştere/ cum bunicii încep să vorbească cu nepoţii/ din prea multă linişte” (Viaţa începe din moarte). Aşa se conturează, de la primele poeme, antropogonia lirică, „autobiografică”, în sensul concretului postmodern, ca necurmat dialog al vieţii cu moartea: „să ne vedem viaţa de la A la Z/ pentru a alege/ între primul ţipăt şi ultima suflare” (Viaţa trăită, viaţa murită). Din arheitatea/numenalitatea morţii, i se trage poetului şi „blestemul sau binecuvântarea/ cuvântului” (Dispariţie cu mine în palmă), blestem de care a încercat să fugă, să scape de „nefolositoarele cuvinte”. Această mână de pământ (Eminescu), omul, este întregul univers (Aş putea să fiu întreg universul), construit din jocul oximoronic, cu inflexiuni nichitastănesciene, al antitezelor: „omul acela de lângă mine/ nu este om/ omul acela de lângă copac nu este copac/ omul acela de lângă lacrimă/ nu este ocean/ omul acela de lângă om/ nu sunt eu/ cum nici copac nu pot fi/ nici ocean nu pot fi”.

Gemenii eminescieni devin, la Adi Cristi, el, poetul, şi cu moartea: „cum moartea s-a născut/ odată cu mine/ fără ca maică-mea născătoarea/ să fi declarat gemeni/ am fost nevoit/ de la naştere şi până la moarte/ să o ţin ascunsă în mine/ să nu fac public anunţul/ să împart cu ea tot ce aveam/ de la nume la renume” etc. (Gemeni nedeclaraţi). Proba oglinzii acestor gemeni nedeclaraţi stă în ironia/spaima defazării dintre imaginea poetului-copil şi vârsta neiertătoare: „şi din luciul oglinzii ieşim/ paralitici/ placaţi de viaţă, gârboviţi/ zbârciţi, tremurători, jalnici/ lăsaţi în voia vârstei…” În această trecere antitetică, există „o linie moartă/ o linie de refugiu/ o linie trasă între mine şi tine”, ca obligaţie de a scrie istoria, a propriei istorii, „din locul în care am primit dreptul la identitate”, ca timp al mărturisirii, al scrierii poemului (E timpul să-mi scriu poemul), de la primul sărut „stihinic” al adolescenţei (Sărutul ca o viitură) şi de la „dedulcirea” cu trupul femeii până la ultima staţie a călătoriei, toate apărând înglobate în templul poeziei noului Creator: „peste ani/ mi-am construit templul în care/ poemele mele lăsau ofrande şi jertfe/ fără a-l mânia pe Dumnezeu/ el însuşi fiind Creatorul/ el însuşi fiind colegul meu/ din universul naşterii şi al morţii” (Dezvirginare pe acelaşi palier). Acesta este semnul iubirii de viaţă, de cireşul care naşte poeme, de iubirea prin care poetul însuşi se preface în poem (Şi eu în poem mă prefac), stând în faţa lui Dumnezeu: „ascult în mine/ cum sună cornul de vânătoare/ şi mă grăbesc să încalec pe-o şa/ spunându-vă întreaga poveste/ a ei şi a mea” (În faţa lui Dumnezeu).

Din prea multă dragoste, poate birui moartea: „de mic iubeam vietăţile/ le iubeam atât de mult/ uneori până la moarte/ aşa cum s-a întâmplat cu pisoiul/ pe care l-am strâns în braţe/ atât de tare…/ nu înţelegeam atunci/ cum din dragoste/ la fel ca din ură/ se moare” (Fluturele din mine). Altminteri, iubirea e precum cântecul lui Paganini pe o singură coardă: „viaţa-i plină de moarte/ pe când moartea e moartă/ doar în doi ne împarte/ bătutul de soartă/ rămâi tu şi cu mine într-o viaţă de om/ să ne-ajungă o casă, un copil şi un pom/ să ne-ajungă o viaţă şi o moarte-mpreună/ cum ne-ajunge arcuşul pentr-o singură strună” (Cântec fără Paganini). În periplul dialogului dintre viaţă şi moarte, poetul pare să iasă din concreteţea subiectivităţii disociind între moarte şi apocalipsă: „există o diferenţă mistică/ între moarte şi sfârşitul lumii// în timp ce moartea nu poate fi/ decât acolo unde cineva şi-o asumă/ sfârşitul lumii/ ni-l purtăm cu toţii în spaimele noastre/ cum se mai poartă o rană/ de glontele/ ce se îndreaptă inevitabil/ spre pieptul nostru” (Indiscreţiile lui Dumnezeu). Această ieşire din sine către lume şi sfârşitul lumii se prelinge în doctrinele militare încălţate „cu bocanci NATO”, când prietenia „cu harta ţării”, care te face să te simţi acasă, alunecă spre alte zări: „după ce mi-am pus bocancii în cui/ am văzut cum harta ţării/ devine harta lumii/ că soldatul este chemat să moară/ şi pentru alţii/ sau/ mă rog/ pentru o idee/ şi nicidecum pentru un pământ/ în care oasele pun mână de la mână/ să-şi facă rost de-o istorie a neamului/ singura care poate absorbi/ sângele vărsat pentru ţară/ şi nu din greşeală/ sau dintr-o altă vină umanitară” (Doctrine militare cu bocanci NATO). Plămada identitară a soldatului, ca şi a poetului, rămâne a pământului şi a cuvântului: „pentru vecie rămân/ doar român” (Drumul spre eternitate).

Ambiguitatea inserţiei morţii ca sfârşit de lume se-ntoarce ca un bumerang către concreteţea poetului-mărturisitor de identitate: „nu ştiu dacă m-am născut/ sau dacă sunt mort/ înainte de-a fi cel care sunt/ nu ştiu/ dacă am venit din moarte/ sau dacă în moarte mă voi duce/ după ce/ la naştere/ am fost rătăcit pe cruce/ să fiu/ cel care încă nu sunt/ sau poate cel care/ voi fi curând/ să fiu/ cel Răstignit/ şi/ cel Înviat/ chiar dacă am fost/ rătăcit pe cruce” (Tristeţe de neconceput). Paradoxal, se pare că omul a inventat timpul, în clipa când a numărat secundele: „fără secunde/ nu ar mai fi scurgere/ timpul nu ar mai avea cum să treacă/ şi vârsta în noi să ne petreacă” (În afara timpului). Mai mult, „fără măsura secundei/ ar fi haos/ şi haosul s-ar transforma în haos/ căci altceva din dezordine nu mai există/ să corespundă imaginii/ cu o planetă tristă”. Singuri, Dumnezeu şi poetul stau în afara timpului, dominându-l: „poetul nu moare, poetul nu bea/ poetul există în el şi în stea” (Poetul, beţivul şi stelele lor). E timpul ca poetul să răspundă la întrebarea ce este poezia: „poezia nu este altceva/ decât/ inima care bate/ înaintea glontelui/ înaintea mâinilor împreunate/ înaintea mea/ aflat/ înaintea ta” (Ce este poezia). Poezia este arheu eminescian („tot ceea ce ţinem minte/ tot ceea ce trece prin noi/ în locul sângelui”) şi memorie fiind, este identitate („atât cât reuşim noi să fim/ şi poate mai puţin”), dar şi supremă incertitudine: „poezia este/ această incertitudine/ când nu mai ştim/ ce poate fi poezia/ când totuşi/ ea este”. Şi este pentru că poetul învaţă să moară precum în oda lui Eminescu, transformându-se din Narcis în Hyperion, aflând cum e să fii Dumnezeu „beat” de iubire, ca în aceste versuri antologice: „m-am culcat şi m-am sculat/ lângă tine mult mai beat/ n-am ştiut că-n părul tău/ toarnă-n cupe Dumnezeu/ n-am ştiu că ţii pe trup/ foamea poftelor de lup/ m-am ucis să fiu concis/ să-mi găsească trebuinţă/ cu umili şi umilinţă/ cei ce vor vorbi de mine/ cât îmi stă moartea de bine// m-am ucis să văd şi eu/ cum e să fii Dumnezeu!” (Cum e să fii Dumnezeu).

Abia acum poate să intervină, în structura vie a cărţii, Poem de spus morţii la ureche, pe care îl voi reproduce integral: „şoptesc morţii la ureche/ acest poem/ dar nu pentru clemenţă/ sau pentru iertare/ doar moartea m-ar putea înţelege/ că tot ce am făcut/ nu aduce atingere/ frunzei căzătoare/ şi nici lupilor/ sau îngerului strecurat sub gene/ cum mai sunt strecurate/ pe sub uşă/ scrisorile ameninţătoare// şoptesc morţii la ureche acest poem/ să nu o sperii/ să o păstrez lângă mine/ cu toate mişcările ei/ să ştiu în orice secundă/ cine am fost şi ce caut/ cât de lungă a ajuns coasa/ sub firul ierbii tăios şi uscat// şoptesc morţii la ureche poemul/ smuls mie în locul unghiilor/ în locul cărnii vii şi ţipânde/ şi astfel ajung să-mi cunosc trecerea/ peste cele două maluri/ cu vii şi cu morţii prezenţi/ trecuţi prin mine sub formă de viaţă/ dezbrăcată de poemele întinse la uscat/ după ce au trecut şi ele/ prin apele Styxului.// am ajuns/ cu toate cuvintele ridicate în picioare/ cu braţele sus/ nepereche/ dar nu în semn de predare, ci de zbor/ acest/ poem de spus morţii la ureche”. Poemul devine biruinţa morţii învietoare care anunţă Vocalize pentru naşterea reuşită sau iubirea înainte de toate.

Cele 57 de poeme ale iubirii (vocalize, cum le spune poetul) sunt, de fapt, încununarea muzicală a cărţii, după tehnica rafinată a contrapunctului, atât ideatic, cât şi formal, alternând, la nivel prozodic, mai vizibil decât în prima parte (uneori, în acelaşi poem), versul liber cu cel clasic, în sonuri folclorice, de descântec şi de invocaţie, ca în această admirabilă joacă de ritm dinamic, de topică, de cuvinte create în spiritul limbii române, de repetiţii anaforice: „se face de pace/ se face de zace/ se face de drace/ se face de ace/ se face de găoace/ se face de toace/ se face vivace/ se face stângace/ se face şi-ncoace/ se face sărace/ se face dibace/ afrodisiace/ autosatisface/ cardiace/ se face de ultimul drum/ se face de foc şi de fum/ se face de scrum” (36.). Temele şi motivele din prima parte sunt reluate, nuanţate, augmentate, antiteza centrală rămânând, răsturnat însă, iubirea şi moartea. În lumea modernă, „moartea/ îl caută pe Dumnezeu” (46.), aluzie la faimoasa decizie a lui Nietzsche: Dumnezeu a murit. Dar şi reîntâlnirea cu Eminescu, în ce priveşte divinitatea, care e în inima noastră, născându-se odată cu noi: „Dumnezeu nu există/ atâta timp cât/ nu existăm nici noi/ El începe să fie/ doar când naşterea/ a trecut de primul ţipăt/ a intrat în linie dreaptă/ de la zero la unu/ atunci Dumnezeul din noi/ este cel mai fericit/ netrebuind să ierte păcatele/ de trei ori pe zi” (47.).  Dumnezeu moare şi învie odată cu noi, cu poetul destinat scrierii poemului de şoptit morţii la ureche. Poetul veghează umbrele morţii, iar moartea e menită „să mă vegheze că în viu/ rămân doar cel ce mor şi scriu” (56.). Apoteoza scrierii încununează viaţa şi moartea: „scriu/ mai mult decât respir/ şi mult mai puţin/ decât/ ar trebui să o fac/ cât timp mai sunt viu/ scriu/ ca şi cum aş înota/ dincolo de ocean/ înspre cer/ ieşind pasărea din mine/ ce mă face să sper/ să fiu şi pentru păsări/ omul predestinat/ omul din care poemul ieşit/ va şti să respire aer curat/ scriu/ tot ceea ce ating/ scriu trupul tău/ şi tot ceea ce cuprind/ scriu inima ta/ şi tot ceea ce mă-nfioară/ scriu despre moarte/ care mă vizitase aseară/ scriu/ mai mult decât respir/ şi mult mai puţin/ decât/ ar trebui să o fac/ cât timp mai sunt viu” (57.).

Fireşte, în orice poet zace şi păcatul mântuirii panestetice. Teologia mai veche, păstrând ostilitatea platoniciană faţă de simulacrele artiştilor, atrăgea atenţia, răspicat, că una este Creaţia, cea secundă, umbră a umbrei lucrurilor, fiind vecină cu sacrilegiul. Teologia modernă însă, ca şi filosofia şi a doua revoluţie cuantică, admit, eminescian, că nu numai omul este facere continuă, ci şi lumea, încât panestetismul poeţilor îşi are temeiuri adânci. În această conjunctură a destinului creator al omului (Lucian Blaga), se înscrie şi dialogul sans rivages adicristian dintre poetul-scriitură şi moarte.

Revista indexata EBSCO