Aug 5, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Loialitatea față de Eminescu și apropierea de divin. Ineditul exegezei lui Puiu Ioniță

 

Cu amărăciune, dar luciditate, ne vedem nevoiţi să admitem că apariţia numărului douăzeci din seria de Studii eminescologice este martora unui adevăr dureros nu doar pentru eminescologia ieşeană, ci şi pentru spaţiul românesc în ansamblul său. Recenta trecere în nefiinţă a colegului nostru de la Catedra de literatură comparată a Facultăţii de Litere de la Iaşi, distinsul dascăl Puiu Ioniţă, marchează apusul unei generaţii de pasionaţi cercetători ai operei şi biografiei eminesciene existente aici în a doua jumătate a secolului XX chiar prin dispariţia celor care i-ar fi putut asigura continuitatea, altfel spus a discipolilor unor creatori de veritabilă şcoală în eminescologie precum Ioan Constantinescu sau Dumitru Irimia… L-aş înscrie fără nicio urmă de îndoială pe domnul Puiu Ioniţă, cel pe care am avut privilegiul să-l cunosc şi cu care am colaborat, printre acele modele profesorale şi umane îmbinînd ţinuta academică riguroasă cu o pregătire în domenii astăzi greu accesibile minţilor neorganizate temeinic, dobîndită, cum se ştie, uneori în condiţii extrem de potrivnice fascinaţiei pentru literatură şi interpretării ei, dar şi comparatismului sau literaturii universale prin extensie. O pregătire mărturisind transgresarea dinspre autodidacticism înspre supraspecializare, întrecută, în viaţa de toate zilele, poate doar de discreţia, de nu chiar punerea voită sub tăcere a propriei biografii, situîndu-se, atît de dramatic, la polul opus imposturii universitare şi pălăvrăgelilor academice practicate la scara largă în actualitate, un zgomot de fond care, de fapt, condamnă valorile autentice la fertilă însingurare.

Căci postura despre care vorbesc acum nu-i era, din păcate, străină domnului profesor Puiu Ioniţă, cum nu-i era străină nici unuia dintre modelele culturale la care el se raporta în permanenţă, Mihai Eminescu. Ambii o cunoscuseră pe calea experienţelor livreşti, fiind admiratori fervenţi ai romantismului german, ambii o internalizaseră cumva ciudat de nedrept, în propriile biografii… Şi totuşi, din această însingurare, din acest turn de fildeş în a cărui companie intelectualul adevărat a găsit întotdeauna un reazem, s-a născut o perspectivă cu totul inedită asupra operei eminesciene în ansamblul ei, care, la început, pe cînd ideile poate că nu erau întru totul limpezi, ne-a copleşit chiar şi pe noi, cei aflaţi în sală la Biblioteca din Botoşani, la lucrările Simpozionului Internaţional ,,Eminescu: carte, cultură, civilizaţie”, cei care-l ascultam, fiind mai întîi atenţi la patosul care părea să-l consume tot mai mult pe măsură ce-şi expunea, desigur liber şi cu o retorică demnă de invidiat, punctul de vedere, şi abia apoi la fundamentele expozeului său…

Dincolo de loialitatea aproape filială faţă de imaginarul eminescian, dincolo de pasiunea cu care îi descoperă şi disecă în permanenţă limbajul poetic izvoditor de adînc şi unic sens al creaţiei, pentru a-l parafraza de Nikolai Berdiaev, Puiu Ioniţă ,,vede”, trăgînd mireanul văl de pe ochii încercănaţi în lecturi critice, ceea ce nu oricărui exeget i se arată. ,,Spunem că Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu e neapărat religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergînd treptat, prin vis, prin credinţele populare şi prin mit, către spiritualizarea naturii şi a omului, către un misticism poetic şi cosmic, în care poeticul se confundă cu frumuseţea şi armonia divină. Lucrînd asupra poeziei şi lăsîndu-se lucrat de ea (s.n.), poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia, ci toate artele şi întreaga existenţă, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcenderi, că poezia este în Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, aşa cum vor afirma şi esteticienii secolului al XX-lea.”[1] Concretizată acum sub forma unui studiu integral şi văzînd lumina tiparului la Editura Doxologia din Iaşi, tematizarea apropierii lui Eminescu de un misticism poetic pe filieră germană, dar şi, nu neapărat în aceeaşi linie, pe filiera literaturii populare româneşti, atît de consubstanţială sufletului poetului încît ajunge să o rafineze şi să îi dea vizibilitate ca nimeni altul, şi-a mai găsit adepţi de-a lungul timpului. Însă varietatea interpretărilor şi chiar, aş îndrăzni să spun, a potenţialelor direcţii de cercetare pe care articolele publicate în acest volum le deschid rămîne unică.

Întîi de toate, unicitatea perspectivei enunţate de regretatul profesor al Universităţii ,,Al.I. Cuza” din Iaşi este asigurată prin comparatismul extins, dar temperat cu dibăcie la nivelul limbajului critic, prin referinţele culturale atît de bine dozate încît te fac să nu te simţi copleşit de vastitatea informaţiei, ci sedus de noutatea ,,ochianului întors” înspre sine care e hermeneutica aplicată unor poeme sau proze eminesciene canonice. Mai apoi, o contribuţie majoră îi revine însuşi tipului de limbaj pe care autorul îl foloseşte, unul intermediar, un mijlocitor, dacă vreţi, al adevărului pe care vrea să-l rostească, situat în descendenţa unor nume şi, implicit, stiluri care, ele singure, sînt de ajuns să-ţi provoace serioase complexe de inferioritate, precum Martin Heidegger, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Immanuel Kant, Rudolf Otto, Ricarda Huch, Fritz Martini pe care i-a parcurs în limba germană şi din a căror rigurozitate şi fermitate a deprins harul spusei care evidenţiază esenţa, fără a se pierde în hăţişuri stilistic-speculative, ori Rosa Del Conte, Amita Bhose, Nikolai Berdiaev, René Guénon şi Albert Béguin… La o simplă observaţie, dar şi la o lectură atentă, ţinînd, cu nostalgia scrisului de-odinioară, creionul în mînă pentru a-ţi fişa referinţele importante, nu ai cum să nu observi că Eminescu, de la poetic la divin poate sta fără modestie alături de studii care au consacrat literatura noastră între literaturile lumii, dar au reuşit să şi aducă literatura universală înapoi, după ce fusese confiscată în vremuri de restrişte, precum Eminescu şi romantismul german semnat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Nimic din modestia şi cumpătarea care i-au caracterizat viaţa şi modul de interacţiune în spaţiul public domnului profesor Puiu Ioniţă nu supravieţuieşte în aceste studii, unde consecvenţa în scormonirea după ipoteze cvasi impracticabile pare a fi depăşită doar de siguranţa afirmaţiilor rostite simplu, dar răspicat, cu seninătatea celui care nu are nimic de pierdut chiar atunci cînd pare să exagereze, fiindcă nu scrie din alte raţiuni, precum cele atît de lumeşti, ci doar pentru a se căuta pe sine în Eminescu, pentru a-şi apropria un adevăr fundamental, dar rostit şi rostuit mult mai cu folos estetic de înaintaşul său.

Iată de ce mi-am propus să evoc astăzi figura celui care îl preda pe Mihai Eminescu la Catedra de Literatură Comparată a universităţii ieşene prin intermediul ultimei sale lucrări antume, şi anume Eminescu, de la poetic la divin. Studii precum Sensul anagogic al iubirii în opera lui Eminescu, Împărat şi proletar, de la ideologia Luminilor la estetica romantică, (Su)rîsul lui Eminescu, Toposul sfîrşitului lumii în poezia lui Mihai Eminescu, Iubire misogină la Eminescu şi Baudelaire, Dumnezeu şi om, un exerciţiu hermeneutic, Somnul îndrăgostiţilor, o ipoteză hermeneutică asupra sentimentului erotic în poezia lui Eminescu sau Poezia ca manifestare a sacrului la Eminescu, Simboluri mistice la Novalis şi Eminescu şi, în cheie de final, Aleph îmbină armonios şi salutar elementele şi metodologia specifice hermeneuticii şi istoriei literare cu plăcerea comparatismului, inventariind faptele analizate întotdeauna printr-o lupă care evidenţiază particularităţile la scară suprasistemică. Astfel, domenii teoretice care pot părea neiniţiaţilor destul de aride şi puţin provocatoare devin, prin scriitura Domniei sale, o pledoarie pentru autenticitatea valorilor, considerate a fi singurii factori interni generatori de  evoluţie pentru o literatură naţională, dar şi pentru dinamitarea şi dinamizarea canonului. Un canon în care, pentru Puiu Ioniţă, întotdeauna primează ceea ce îl frapase şi pe Titu Maiorescu atunci cînd îl citise pentru prima oară pe Mihai Eminescu, anume apropierea acestuia, obsesia chiar pentru frumosul estetic, dincolo de care însă universitarul ieşean descoperă şi un chip ascuns al misticismului răsăritean: ,,Devotat poeziei cu o fervoare mistică, Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural la frumosul estetic şi, apoi, la frumosul divin”.

Dacă profesorul şi colegul nostru a ,,adăstat” o perioadă mai îndelungată înainte de a oferi publicului acest frumos parcurs, lăsîndu-şi poate sieşi mai mult timp pentru validarea unor premise sau pentru cristalizarea propriei identităţi stilistice, nu acelaşi lucru se cade să-l facem noi, cei care, vremelenic, i-am fost părtaşi la existenţă. Nefiind întru totul dăunătoare, această tendinţă de trecere sub tăcere a unor lucrări pur şi simplu din pricină că autorii lor nu sînt dornici de imediată şi sonoră înscăunare trebuie să fie contracarată prin reacţia noastră, a fiecăruia dintre noi în parte: fiindcă pînă la urmă un profesor, un pedagog în umbra căruia se dezvoltă criticul şi istoricul literar, finul observator al faptelor de limbaj şi stil dintr-o operă literară, se întoarce la el acasă în memoria amfiteatrelor, a acelor amfiteatre vii care sînt oamenii pe care el i-a format, discipolii devotaţi, asemenea lui, filologiei.

Şi nici o cale de a face acest lucru nu este mai bună, mai potrivită, mai sinceră, mai plină de har decît aceea menţionată de Tudor Arghezi în Testamentul său. Aceea, altfel spus, a Cărţii… Eminescu, de la poetic la divin, citită atent, îşi dezvăluie treptat virtuţile testamentare şi cathartice, doar că, de această dată, vorbim despre un testament adresat tinerilor eminescologici, celor care îl preţuiesc autentic, şi nu doar din vanitoase raţiuni, pe poet. Cartea rămîne, la fel ca privirea profesorului care strălucea şi, uneori, juca în lacrimi atunci cînd ne vorbea despre marile adevăruri ale literaturii, aducătoare de lumină în întunericul ignoranţei contemporane…

 

[1] Puiu Ioniţă, ,,Prefaţă”, în Eminescu, de la poetic la divin, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 9.

Revista indexata EBSCO