Aug 5, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Nimic nou în „Blocul cu bulină roșie”

 

Optzecist întârziat (născut în 1954), debutat în volum abia în 2013 și aflat, de ceva timp, într-o febrilă activitate de recuperare creatoare, Giuseppe Masavo a publicat până acum (dacă nu mă înșel, în ritm de una pe an) cinci plachete de poezii, cu tot cu cea de debut. Nu mi s-au părut foarte diferite între ele, căci în toate am observat instrumentarul poetic al generației textualiste, folosit la epuizare: intertext, autoreferențialitate, biografic, cotidian, nostalgia ruralului și a decorurilor vechi. Nu există alte intensități sau conexiuni emoționale recente în poemele sale prolixe, și asta îl deosebește de fundalul postdouămiist în care încearcă se se miște acum. Cu riscurile asumate, inclusiv cel al defazării și autoepuizării.

Blocul cu bulină roșie (Limes, Cluj-Napoca, 2018), ultimul său volum, nu-mi pare nici el diferit de celelalte. Avem poeme împărțite pe trei secțiuni mari, de întindere descrescătoare. Prima, Cineva scurmă, se-aude o turmă, seamănă cu o petrecere zgomotoasă de lipoveni amețiți de alcool sau cu o sumă de proiecții disparate pe pereți (sugestiile comparațiilor sunt luate chiar din texte). E un amestec formal și imaginar de poeme și prozopoeme, o aglomerare de semne grafice convenționale, de personaje și de acțiuni, într-o morfodinamică a substanțelor și a modurilor de existență: „străzi care se duc în pustiu, și din cîrciumă/ în cîrciumă,/ și din femeie-n femeie, la Dumnezeu însuși,/ până mă prefac în pustiu;/ intru în bucătărie;/ nimeresc un capăt al meu în orașul/ pe care-l locuiesc – chiar/ în fața crucii pe care scrie clar numele meu,/ deși meritul nu mi-e recunoscut;/ mă bucur;/ și mai vreau./ Dumnezeu mă îngăduie,/ numai eu nu știu încă ce vreau”. Presupusa „orbire poetică” duce la ambiguizare extremă, la pseudo-dicteu automat, cu câteva licențe („poezăngănele”, „filozornez”, „lili-ana”), cu ceva accese metapoetice cam simpliste, presărate în tot volumul (de genul: „bietul creion îndură căldura minții,/se agață de motive și zgîrie/pînă cînd din coala de hîrtie iese sînge,/i-am rupt vîrful,/îl ascut și-l împing mai departe să taie,/altfel nu m-aș numi poet,/sau cum m-aș numi, în certificatul de naștere,/pentru că există un suflet al creionului,/și-o legătură între sufletul creionului și-al meu,/încă de cînd era în mîna unui copil și știa să tragă linii”). E o poezie aglutinantă, enumerativă, greoaie și dezlânată imaginar, reprezentată ca atare, de exemplu, în mai toată secțiunea intitulată „george vulturescu are o întîlnire superbă cu moartea, eu nu atît de spectaculoasă”. Copilăria, prietenii, erosul, variile evenimente biografice, scrisul, poezia, Dumnezeu, peisajele, muzicienii, poeții și personajele mondene cunoscute, toate sunt inserate în poeme prea lungi, greu de fixat într-un discurs coerent despre ceva anume.

A doua secțiune, Cînd înflorește palma, pare mai concentrată, mai esențializată. Sunt aceleași teme ca-n prima secțiune, dar prinse într-o poezie mai bună, calitativ. Mi-a plăcut pulberi de mucava și mi s-a părut emblematic pentru poetica autorului fragmentul de ars poetica din pâinea cu gust de muștar: „poezia mea seamănă cu un cîmp de zeci de hectare,/poți întoarce un tractor de la o margine la alta,/la amiază iei prînzul din sufertaș/și ai timp pentru țigară,/nu se termină,/e un cîmp pe zeci de hectare: puține culturi esențiale…”. La fel, poemul care dă titlul volumului e tot o ars poetica care însumează aproape toate temele lui, copilăria, tatăl, moartea, scrisul, traiul la bloc, interioritatea mozaicată și neînțeleasă („jur că am pielea de găină pe litere//în stomac cad blocurile cu bulină roșie –//foame blondă model ghenade înălțată pe vîrfuri//ploaie cu acid clorhidric//naiba știe vîntur farmece/păcălesc lumînarea – fac/vrăji; mă îndop cu infuzie de rădăcini de pădure – /naiba știe doar gust de pământ cere gura..”.).

A treia și ultima secțiune (Negreală sub unghii) e în același registru, cu unele nefericite experimente rimate („cineva îmi ronțăie semințe în creștet/arătându-mi ușa deschisă-n perete/către rai, dincolo de porți, în antret/ în valiza cu gînduri și berete/și pantofi încîlciți în șirete”), dar și cu unele versuri reușite („Dumnezeu locuiește la mine într-un cîmp cu ciuperci halucinogene”).

Amestecată, inegală, noua plachetă a lui Giuseppe Masavo nu e foarte diferită de, să zicem, anterioarele Muzică pentru pisici (2014) sau Întîlniri licenţioase (2017). Pentru a contracara redundanța, poetul folosește acum mai mult ca oricând prolixitatea. Fără să fie neapărat slab esteticește, nu i-ar strica autorului, cred, o concentrare mai mare în mijloace și-n substanță poetică. Și, poate, un up grade în stiluri mai proaspete, dacă așa ceva mai e posibil la un scriitor setat deja într-o paradigmă anume. Nimic nou, deci, în Blocul cu bulină roșie.

Revista indexata EBSCO