Aug 5, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Magistrul și Securitatea. Strategii de supraviețuire în comunism

 

Ca toţi intelectualii condamnaţi la detenţie înainte de 1964, Mihai Ursachi va rămâne și el în atenţia autorităţilor comuniste după eliberare. Aceasta mai ales odată cu promulgarea a ceea ce a rămas cunoscut ca tezele din iulie 1971, în urma cărora lumea culturală cunoaște restricţii care amintesc de primii ani ai realismului socialist, după o perioadă în care lucrurile căpătaseră nuanţe de normalitate. Cenzura de orice fel nu putea fi primită decât cu profundă ostilitate de un spirit cum era Mihai Ursachi, pentru care libertatea de gândire și de exprimare, libertatea creatoare sunt vitale. Faptul că recrutarea sa ca informator de către Securitate în 1971 nu a dus la niciun rezultat productiv pentru aceasta, a determinat ca Magistrul din Ţicău să devină el însuși subiectul atenţiei agenţilor informatori. Astfel, timp de un deceniu, până la stabilirea sa în SUA în 1982, autorul Inelului cu enigmă a fost un obiectiv urmărit cu acribie de Securitatea ieșeană și nu numai. Această perioadă de intense urmăriri este cuprinsă de Ioana Diaconescu în volumul O conștiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii.

Cunoscută iniţial pentru poezia sa (Jumătate zeu – 1970, Amintiri neverosimile – 1983, Sunetul trupului meu – 1998, Vertigo – 2014, pentru a aminti doar câteva volume), după 2000 Ioana Diaconescu se dedică cercetărilor în cadrul CNSAS, privind dosarele de urmărire ale unor personalităţi culturale, activitate pentru care părăsește în 2005 postul de realizator de la Radio România, unde a lucrat din 1990. Ca rezultat al cercetărilor în arhivele Securităţii, publică în 2012, la Fundaţia Academia Civică, volumul Scriitori în arhivele CNSAS – studii și documente, unde adună 21 de studii de caz referitoare la personalităţi ale literaturii române care au constituit o problemă pentru regimul comunist, ca Vasile Voiculescu, Constant Tonegaru sau Lucian Blaga. Acesta este urmat de trei volume apărute consecutiv în perioada 2015-2017, fiecare în parte dedicat unui scriitor aflat în atenţia Securităţii: în 2015, la Ed. Muzeului Literaturii Române, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, în 2016 volumul privindu-l pe Mihai Ursachi, apărut la Ed. Junimea din Iași, iar în 2017, la aceeași editură, Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS.

Este cunoscut faptul că Mihai Ursachi a fost arestat și condamnat la patru ani de închisoare la sfârșitul anului 1961, după încercarea eșuată de a părăsi ţara într-un mod non-conformist, specific unui spirit mai puţin predispus să se încadreze tiparelor, și anume trecând Dunărea înot spre Iugoslavia. Această tentativă de evadare dintr-un sistem opresiv nu a avut drept consecinţe doar cei aproape trei ani petrecuţi în închisoare (a fost graţiat în 1964, când toţi prizonierii politici sunt eliberaţi), ci și o viaţă aflată în constanta atenţie a Securităţii, pregătită să vadă în orice gest, în orice vorbă un act subversiv care ar putea periclita stabilitatea regimului comunist. Supus pe parcursul anilor 1971 și 1972 unor acţiuni de urmărire menite să confirme sau nu atitudinea ostilă faţă de sistem a poetului ieșean, agenţii Securităţii hotărăsc ca în februarie 1973 să deschidă Dosarul de urmărire informativă „Scriitorul”, Mihai Ursachi fiind obiectivul acestuia. Informaţiile obţinute nu îi impresionează pe securiști, iar dosarul este închis după jumătate de an, pentru ca în martie 1974 să fie redeschis și menţinut până la stabilirea sa în SUA, în 1982. Notele informative și rapoartele cuprinse în aceste dosare care urmăresc viaţa poetului din mahalaua Ţicăului timp de un deceniu sunt incluse de Ioana Diaconescu în O conștiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii. Documentele sunt însoţite de comentarii și explicaţii ale cercetătoarei și de o prefaţă semnată de Al. Călinescu. Tuturor li se adaugă o serie de scrisori adresate de poet viitoarei sale soţii, Ana Cojan, în anii ’60, precum și câteva trimise acesteia din străinătate; iar pentru a completa și a nuanţa imaginea, volumul se încheie cu câteva pagini din jurnalul Anei Cojan, datate 1971, înainte de a se căsători cu Mihai Ursachi.

Ceea ce îi preocupa intens pe agenţii Securităţii era să descopere eventuale grupări literar-culturale oficiale sau clandestine, anturaje considerate nefaste pentru regim și, în cazul existenţei lor, să le disipeze, prin crearea de animozităţi în interiorul lor, astfel încât să împiedice constituirea unei disidenţe stabile. Dacă sub conducerea lui Gheorghiu-Dej măsurile luate în astfel de cazuri au atins extrema proceselor înscenate și a condamnărilor austere, regimul lui Nicolae Ceaușescu s-a vrut unul, cel puţin oficial, fără prizonieri politici. Rămân însă binecunoscutele îngrădiri ale libertăţilor, intruziunile în spaţiul personal, totul cu ajutorul indispensabil al informatorilor, pe ale căror vigilenţă și zel regimul se baza. Restricţiile, cenzura, urmăririle se intensifică după iulie 1971. Grupările intelectualilor erau considerate focare de dușmani ai democraţiei și ai poporului. Se urmărește dacă foștii deţinuţi păstrează legătura, dacă scriitorii nealiniaţi ideologiei nu complotează, conexiunile lor cu scriitorii aflaţi în exil, descoperirea unui caracter subversiv al operelor acestora – orice ar putea dăuna conducerii „armonioase” a republicii. Mihai Ursachi constituie un pericol pentru regim din toate aceste perspective. Magistrul din Ţicău este un personaj cunoscut și influent nu doar în mediul ieșean, ci și la București. Se impune atât prin opera unanim apreciată, cât și prin personalitatea singulară, excepţională, cu o atitudine specifică unui spirit boem, fapt ce stârnește fie admiraţie, fie, dimpotrivă, suspiciune și invidie. În plus, reprezintă un factor negativ în ochii Securităţii prin fascinaţia pe care o trezește în rândul tinerilor ieșeni, studenţi la Facultatea de Litere și prin influenţa exercitată asupra tinerilor scriitori, cum a fost cazul lui Nichita Danilov sau al lui Liviu Antonesei, apreciaţi de Ursachi. Considerându-i pe aceștia încă nepervertiţi de sistem și de viaţă, poetul Marii înfăţișări preferă să colaboreze la revistele studenţești din Iași, cum erau cunoscutele „Opinia studenţească” sau „Dialog”.

O problemă constantă și vitală pentru Securitate în legătură cu Mihai Ursachi era și descoperirea și controlarea, dacă nu chiar anihilarea relaţiilor acestuia cu scriitorii din Occident. Asemenea raporturi însemnau, în ochii oficialilor regimului, nu doar posibilitatea de a se contura o disidenţă vocală, ci și pericolul de a publica în străinătate scrieri cu caracter subversiv, necunoscute în ţară, ferite, deci, de ochiul vigilent al cenzurii. Atenţia în această privinţă crește, mai ales după ce Virgil Tănase reușise să publice în Franţa, în 1976, romanul Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, interzis în ţară, repetând actul săvârșit anterior de Paul Goma. Mihai Ursachi este suspectat constant de același lucru. Conștient de propria valoare, poetul ieșean al cărui crez este că a scrie poezie este echivalent lui a exista, este interesat să își facă opera cunoscută în afara ţării, fapt pe care nu îl ascunde, ceea ce îi alarmează pe cei de la conducere. Notele informatorilor și rapoartele superiorilor insistă pe aflarea oricărei informaţii care să arate dacă Mihai Ursachi trimisese scrieri inedite legăturilor sale din Occident. Panica autorităţilor era cu atât mai mare cu cât poetul păstra legătura, direct sau prin intermediari, cu disidenţii români din exil, printre care Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, a căror influenţă în promovarea culturii române în afară era binecunoscută. De asemenea, Mihai Ursachi cochetase cu ideea de a se alătura oficial disidenţei din ţară, de a semna memoriile iniţiate de Paul Goma și de Dumitru Ţepeneag. Urmărită este și relaţia sa cu Paul Miron, filat la rândul său intens de Securitate, având în vedere acţiunile acestuia de sprijinire a intelectualilor români.

Însă în încercările lui Mihai Ursachi de a-și populariza poezia în străinătate, ajutorul neîndoielnic îl constituie Donald Eulert, profesor în SUA, fost lector de limba engleză la Facultatea de Litere din Iași, cu care poetul leagă o strânsă prietenie. Acesta îi traduce poezii lui Ursachi și le răspândește în SUA, fiind și cel cu ajutorul căruia Magistrul va putea, în 1982, să rămână în exil, de unde se va întoarce imediat după căderea regimului comunist. Grija Securităţii nu este doar de a afla dacă operele publicate în afară sunt sau nu inedite, ci și care sunt câștigurile poetului de pe urma acestei popularizări, dacă deţine valută și cum are de gând să o întrebuinţeze. Pentru a obţine toate aceste informaţii și nu numai, Securitatea apelează la toate metodele de care dispune, de la indispensabilii informatori, la interceptarea sau chiar sustragerea corespondenţei și chiar tentativa de a introduce tehnică de înregistrare audio în locuinţa proprie, intenţie menţionată des în rapoarte, dar care, se pare, nu a fost realizată. Chiar și încercările de a-l înregistra pe poet în alte spaţii, ale informatorilor, înţelegem din note că nu au dat rezultate promiţătoare, căci obiectivul, știindu-se în vizorul Securităţii, devine precaut. Un scop pe care informatorul „Veronique” trebuie să îl urmărească provoacă, dincolo de gravitatea situaţiei, amuzamentul: aceasta trebuie să dirijeze discuţia în așa fel încât Mihai Ursachi să interpreteze poezii proprii, dar și din revistele studenţești, astfel încât să se ajungă la „stabilirea modului de interpretare a unor scrieri”. Sau, într-o adnotare la o notă informativă, soluţia propusă este să i se ofere un loc de muncă, căci astfel „îi rămâne mai puţin timp pentru tot felul de întâlniri, noutăţi”.

Este fascinant însă cum reușește Magistrul din Ţicău să disimuleze în faţa tuturor acţiunilor întreprinse de cei de la Securitate. Conștient că este urmărit constant, Mihai Ursachi fie, în spirit ludic, duce informatorii pe piste greșite (de exemplu, lasă să se înţeleagă că ar deţine o armă, lucru care s-a dovedit fals, dar care a determinat organizarea unei percheziţii minuţioase în locuinţa sa), fie, odată ce își dă seama că nu va reuși să plece din ţară dacă păstrează o atitudine de frondă, se erijează în postura celui mulţumit de situaţia sa și are grijă ca Securitatea să afle și să creadă că nu intenţionează să plece pe termen lung din mahalaua Ţicăului. Strategiile sale au succes, căci i se aprobă plecarea, nu fără precauţii și nu fără a fi urmărit chiar și în afara ţării. După ce se întoarce din călătoriile făcute în Europa în 1978 și în 1980, convingând oficialităţile de bunele sale intenţii, Ursachi primește, în 1981, viza atât de dorită pentru SUA, unde rămâne până în 1990. Este înfiorător și în același timp impresionant cum poetul a reușit să pozeze timp îndelungat pentru a-și atinge scopul și a-și recăpăta libertatea de gândire și de creaţie atât de importante pentru el, iar asta fără a face compromisuri majore, care să îi păteze conștiinţa sau opera.

Rolul informatorilor în toată această mașinărie operată de Securitate este crucial atât pentru buna funcţionare a sistemului, cât și pentru soarta obiectivului. În cazul de faţă numărul lor depășește 30, dintre care se remarcă, în primul rând, „Stan Petru”, dar și „Militaru Eugen” sau „Mărgineanu Ion”. Mihai Ursachi a fost urmărit cu o dedicare înspăimântătoare. Ba chiar, dincolo de intruziunea în intimitatea sa, se remarcă și creativitatea informatorilor, care vine fie din dorinţa de a fi pe plac sistemului, fie dintr-o lipsă de simpatie pentru cel urmărit, din invidie. Spiritul boem al poetului, înclinaţiile sale spre solitudine, atitudinea sa de multe ori non-conformistă determină ca în unele note informative să fie caracterizat ca fiind „dezechilibrat psihic” sau, conform lui „Stan Petru”, care reiese că ar fi fost un membru al lumii literare ieșene, Mihai Ursachi „arată un temperament dezaxat, [este] un paranoic ce trăiește în ficţiune”. Cinismul unor astfel de consemnări frapează când este pus în paralel cu tonul scrisorilor trimise de poet unor colegi sau prieteni și interceptate de Securitate.

Importanţa demersului început de Ioana Diaconescu în 2012, când publică primul volum în care adună documente din arhivele CNSAS, și continuat până astăzi este indiscutabilă. Cazul Mihai Ursachi fascinează prin complexitatea sa. Nonconformistul poet ieşean a reprezentat o adevărată problemă pentru Securitate atât prin trecutul său cu manifestări ostile, prin atitudinea sa, cât și prin relaţiile sale din ţară (în Iași, dar și în București) și din străinătate. Poziţia sa vehementă contra cenzurii, crezul în libertatea creatoare și dorinţa de a și-o recăpăta îl determină pe Magistrul din Ţicău să adopte cu sârguinţă o poză care să îi înlesnească această realizare. Documentele cuprinse de Ioana Diaconescu în volumul de faţă oferă, contrar dorinţei informatorilor și a agenţilor oficiali, imaginea unui om ale cărui inteligenţă și caracter nu au putut fi învinse și depășite de nicio strategie vigilentă de manipulare.

 

Revista indexata EBSCO