Aug 5, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Scrisul a fost mereu natura mea cea mai elevată”. Gabriela Melinescu în Jurnal suedez (II)

 

De-a lungul celor cîteva decenii scurse după stabilirea în spaţiul suedez și reflectate diaristic, atitudinea faţă de limba maternă a diaristei Gabriela Melinescu suportă, mereu, alte şi alte (re)dimensionări, în funcţie de referenţii identitari invocaţi în discursul de analiză lingvistică. Izgonită din manifestările orale ale sentimentelor exilatei (ce foloseşte suedeza în viaţa socială şi franceza, în relaţiile cu René şi familia acestuia), româna îşi cere drepturile. Nicio tentativă de compensare – precum lectura a zeci şi zeci de pagini în limba natală –  nu se dovedeşte eficientă. Certitudinea rupturii de adevărul grupului vital pe care îl reprezintă cuvintele maternei îi apare, de fiecare dată, cu o anumită violenţă. Iată cîteva pasaje, pe deplin elocvente: „Acum scriu o carte şi parcă reînvăţ din nou limba maternă, pentru că studiez suedeza şi vorbesc cu René în franceză – mă simt atacată din toate părţile, pe un plan subtil, acolo unde nimic nu depinde de mine. Trebuie să reînvăţ să scriu româneşte, în mod creator, să mă rearunc ca altădată în marele fluviu al limbii şi să mă simt ca un delfin jucîndu-se cu valurile mării.”[1] Sau: „Limba română îmi lipseşte crunt. Oricît aş citi în româneşte, nu ajunge. Limba vie vorbită de comunitatea omenească e mai mult decît o limbă, e chiar viaţă, adevărul unui grup vital în care am apărut.”[2] Cel mai direct, însă, această sfîşiere teribilă de vector profund identitar şi existenţial, sintetizată într-o formulă memorabilă, „paroxism lingvistic”, este recunoscută la începutul celui de-al doilea volum din Jurnalul suedez. Prima însemnare a acestuia, datată ianuarie 1984, face însă mai mult decît să o justifice în ordinea aparenţei ori să descrie formele de manifestare ale acestei tulburări extreme: o raportează la un fel de nostalgie profund ontologică după aetas aurea. Pentru exilata Gabriela Melinescu, prin urmare, maladia de expresie lingvistică are, paradoxal, o portanţă terapeutică, din moment ce îi facilitează exilatei accesul la un teritoriu a-lingvistic, trans-geografic etc.: „Trăiesc într-o atmosferă plină de paroxism lingvistic: cu cel iubit vorbesc în franceză, limba iubirii noastre, cu ceilalţi în suedeză, care se impune din ce în ce mai mult din cauza curiozităţii mele de a citi Swedenborg şi Strindberg în original. M-am surprins căutînd în minte după cuvintele limbii materne. Limba română e acum pe locul trei şi mă doare ca o tumoare de care vorbea Cioran că trebuie extirpată. Eu însă nu voi face aceasta niciodată pentru că eu nu scriu cu limba. Această mărturisire a şocat pe mulţi, dar e ceva special pe care-l resimt în mine: scriu cu un fel de limbă fără limbă, o stare universală, loc de întîlnire a tuturor limbilor.”[3]

Nevoia de revitalizare, inclusiv prin limbă gîndită sau scrisă, a trecutului românesc nu e, desigur, la fel de puternică şi de statornică întotdeauna. Nici tonul rememorării nu e mereu nostalgic. Cel puţin la începutul exilului suedez, ceea ce am putea numi rana de România se deschide ori de cîte ori întîlniri nedorite sau neaşteptate şi fragmente de discurs ca şi întîmplătoare îi reînvie spectre necruţătoare. La cîteva luni de la sosirea pe pămînt suedez, spre exemplu, scriitoarea se întîlneşte cu soţia unui funcţionar de la Ambasada României din Stockholm, care i se plînge de ciudăţeniile profesionale ale soţului (care i-ar da uneori senzaţia că joacă într-un film de spioni) numai pentru a o determina să i se confeseze. Evident, fără succes; intuind pericolul securist, Gabriela ignoră insistentele interogaţii ale femeii, dar rănile trecutului i se redeschid şi sîngerează violent: „Întîlnirea cu această femeie şi scena cu soţul ei mi s-a părut venind din altă realitate, ca scenă-fantomă din ţara lăsată departe, de unde vin numai veşti îngrozitoare. În plus, se pare că e ziua în care tata s-a sinucis. Această zi plină de absurd are în adîncul ei durerea mea profundă care nu se va vindeca niciodată. M-am întors tîrziu acasă după ce am rătăcit prin librării în căutarea unor cărţi care să mă consoleze de neputinţa de a mă desface de durerile trecutului. Sunt aici ca să mă spăl de toată karma acumulată în ţara în care încă de la naştere am trăit numai traume”[4].

Încă şi mai dure sunt constatările etno-identitare ale scriitoarei care află de încercările eşuate ale mamei de a primi acordul autorităţilor comuniste pentru a-şi vedea fiica. Eboşa de portret colectiv vituperează în culorile întunecate cunoscute, amintind, între altele, de exerciţiile negatoare ale filosofului considerat un veritabil aristocrat al îndoielii: „A făcut zece cereri ca să vină să mă vadă, toate respinse de maşinăria criminală de la Bucureşti şi de apatia generală care vine din ţara în care m-am născut. După cum am mai scris în acest jurnal, s-au fabricat zvonuri în laboratorul securităţii, prin care se spune că am murit făcînd un avort. Aceste zvonuri au îmbolnăvit-o pe mama şi au dus-o încet în pragul morţii.[5] În plus, nu e loc pentru ea în spital. Cineva a spus odată, aici la Stockholm, un suedez care a studiat un timp în România şi s-a întors dezgustat: Să te ferească Dumnezeu să intri în gura românilor. M-am simţit rău auzind acesta, apoi i-am dat dreptate: nu există popor mai bîrfitor, mai manipulat prin bîrfe şi mai lipsit de respect pentru adevăr… Scriu asta pentru a-mi domoli mînia şi ruşinea că m-am născut într-o asemenea ţară blestemată, în care oamenii cinstiţi sunt otrăviţi de ticăloşii de la putere, cei care au dirijat mereu şi, vai, vor dirija mereu ţara, cu lipsa lor de cea mai elementară morală…”[6]

Şi totuşi, exact ca la Cioran, dragostea faţă de limba maternă va răbufni din cînd în cînd, în forme la fel de violente ca şi cele ce materializează repulsia faţă de nedemnii ei vorbitori. Din sonurile pătimaşe iau naştere reflecţii plastice, dintre cele mai sensibile însă, pe marginea statutului etern de spînzurat al exilatului, scindat pînă la final între teritorii, culturi şi limbaje: „Pe bună dreptate se spune în timpul nostru care dispreţuieşte sentimentele: «Ai sentimentele, ai şi limba ». Nu ştiu cine a scris asta, poate Apuleius, care a fost printre primii care a avut curajul de a scrie într-o altă limbă decît cea maternă, făcînd subtil aliajul alchimic între limba mamei şi limba « părinţilor adoptivi », a doua limbă învăţată cu chinurile cele mai îngrozitoare. Nu e uşor să faci « rezecţii » în propria ta carne. Că este posibil acest lucru, mai ales pentru cei care scriu minimal cu limba nouă, arată că există ceva dincolo de gînduri, cuvinte, sentimente, chiar dincolo de viaţă, ceva care ţine totul împreună. Poate Sfîntul Duh, care are calitatea teribilă că nu se lasă « prins » de nimeni, apărînd şi dispărînd cînd nu te aştepţi, nesupunîndu-se nici unei legi naturale. Din cauza asta, starea mea de « spînzurat » cînd trebuie să scriu în altă limbă. Strangulare resimţită prin propria limbă maternă, care nu te lasă să pleci undeva fără să fie şi ea luată ca suport.”[7]

 

Pe de altă parte, diarista îşi recunoaşte faptul că are la îndemînă cele mai potrivite resurse de a rezista asaltului – cum se vede, interiorizat – al răului care o împiedică să îşi pună în valoare creativitatea. Blocajul contaminării de/ cu acest rău autodestructiv îi reuşeşte mai ales cînd îşi invocă obişnuita încredere în existenţa unui spaţiu interior, perfect securizat, trans-lingvistic, care îi asigură doza necesară supravieţuirii, deopotrivă artistice şi etno-sociale[8]. Din punctul de vedere al autoarei noastre, acesta implică inclusiv mărturisire eroică de sine şi un fel de izolare ascetică: „Cu multă diplomaţie, încerc să evit criticile altora, umilinţele, şi să ascult de vocea interioară, care e mult mai generoasă şi pregătită de aventuri şi martiriu decît fiinţele umane în căutare de ceva de nedefinit. În limba franceză am trăit sentimente puternice, am învăţat să gîndesc clar şi cu economie, altfel decît în limba română, în care trăiam ca într-o savană. Fructe şi flori îmi cădeau firesc în gură şi pe braţe ca într-un spaţiu vrăjit. Acum trăiesc ca într-un deşert, dar chiar şi în deşert există viaţă, plante şi animale care beau apă în multe feluri ingenioase, unele ajungînd chiar să bea acea apă clară din adîncul de sub nisip”[9]

Intrarea în starea de scriitură impune, o recunoaşte o serie extinsă de mari scriitori, un veritabil cod simili-iniţiatic. Pentru scriitoarea Gabriela Melinescu, ea presupune parcurgerea unui ritual obligatoriu, ale cărui etape (îmbrăcarea unor anume haine, rostirea unei rugăciuni şi consumarea unei licori energizante) asigură curăţirea trupului, urmată de o încă şi mai necesară primenire spirituală, care precede la rîndul ei starea de a scrie: „E de ajuns să mă pun în starea de a scrie că imaginile şi cuvintele vin de la sine. Acest fel de a scrie se aseamănă cu ceremonia complicată a ceaiului. E curios să beau şi ceai, negru, tare, cînd scriu, şi înţeleg de ce am nevoie să fiu curată la masa de scris, cu anumite haine (Balzac îşi comandase haine de călugăr, cu cordoane de mătase, ca la o mare ceremonie de iniţiere), şi trebuie să-mi fi făcut deja rugăciunea dimineţii, pentru că a scrie e poate un alt fel de ardoare, pentru că a intra în atmosfera scrisului înseamnă intrarea în sacru, folosind limba interioară şi acceptînd necunoscutul superconştiinţei.”[10] A nu se înţelege că, automat, scriitura rezultată este întotdeauna imaculată ori plină de candoare imagistică. Mai ales cînd ea e datoare să încorporeze o formă de suferinţă extremă, precum aceea a fiinţei captive într-un cerc al infernului totalitar. Aşa încît, în momentul în care romanciera este criticată, bunăoară, pentru violenţa din proza Tatăl minciunii (unde, între altele, descrie crime sau accidente colective teribile), diarista intervine şi se apără prompt, invocînd aceeaşi responsabilitate de a asculta de limba interioară, care îi materializează mereu alte şi alte stratificări depuse, în timp, pe scheletul fiinţei interne. În această obligativitate constă, de fapt, fatalitatea scrisului: „Nu scriem decît ceea ce ni se dă în momentul în care scriem. Eu descriu în acest moment un cerc al infernului pe care l-am trăit şi care s-a depus inconştient în ceea ce compune fiinţa mea. (…) I se cere scriitorului altceva decît scrie el, dar pentru mine este vorba de a mă supune vocii interioare şi nimic mai mult. Acum cînd am început o altă carte tonul meu s-a schimbat, dar nu din pricina criticilor, ci din cauză că mi s-a dat un alt ton, m-am « spălat » de acea viziune pe care o aveam, de oamenii care au drept paternitate pe prinţul negru al acestui timp, prin care ei sperau să se salveze. A scrie înseamnă a primi permisiunea de a folosi limba interioară şi a avea acces la acele imagini pe care fiinţa mea le-a acumulat şi le-a stratificat în straturi concentrice”.[11] etc. etc.

 

În ultimul volum al Jurnalului suedez, dovezile acutizării unei noi forme de sensibilitate auctorială, justificate de intrarea în scenă a ceea ce David Le Bréton numeşte „corpul învins”[12], se înmulţesc vizibil. Una din însemnările de final, datată 16 august 2008, pregăteşte ieşirea din scenă a diaristei – vorbind în schimb, cu o discreţie ataşantă, de intrarea ei într-o vîrstă biologică lipsită de aura impetuozităţii: „Îmi amintesc brusc că la vîrsta de 33 de ani mi s-a schimbat viaţa plecînd în Suedia. Acum mi se schimbă viaţa din nou intrînd în deşertul bătrîneţii”[13]. Semnalele ei repetate (durerile fizice, pierderea motricităţii, ascuţirea unor simţuri şi atenuarea altora) o scot din ce în ce mai des din starea de scriitură, producîndu-i un disconfort de care nu mai poate scăpa, ca altădată, prin ritualuri aproape religioase. Agresiunile repetate ale exteriorităţii umane sau urbane (zgomotele infernale provocate de vecinii extremişti, mizeria din anumite cartiere ce îi dau senzaţia transformării Stockholmului într-un infern etc.) contribuie, la rîndul lor, la potenţarea suferinţei cotidiene a scriitoarei care ajunge să nu mai poată lucra decît în biblioteci, ziua, sau pe întuneric, noaptea.

Chiar şi atunci cînd se vede, astfel, izgonită din starea de limbă interioară care face posibilă manifestarea de natură artistică, autoarea jurnalului se încăpăţînează totuşi să creadă în potenţialul deopotrivă taumaturgic şi epifanic al scrisului, indiferent de genul acestuia. Cădere atipică de cortină diaristică, fraza finală a cărţii apelează la o imagine în esenţă oximoronică –  nu atît a feminităţii doar în aparenţă vulnerate, cît a artei care îşi extrage frumuseţea şi forţa dintr-o lume paralelă: „Nelly [Sachs] a scris în întuneric poemele ei profunde, făcîndu-se invizibilă pentru duşmanii ei, trăind în lumi paralele aşa cum numai artiştii iubind viaţa o pot face.”[14] Şi din perspectiva finalităţii actului artistic, analogia cu destinul creator al poetei germane evreice (care a fost forţată, la rîndul ei, să trăiască la Stockholm!) este, bineînţeles, relevantă. La fel ca, bunăoară, Călătoria în spaţiul-fără-de-praf a lui Nelly Sachs, Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu constituie, în sine, o dovadă certă a faptului că scriitura directă a sinelui poate funcţiona ca formă esenţială de acces la acea alteritate transcendent(al)ă ce ia naştere doar în straniul teritoriu născut la interferenţa limbajelor, a culturilor şi a identităţilor.

 

 

[1] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I (1976-1985), Editura Univers, Bucureşti, 2000,  pp. 54-55;

[2] Ibidem, p. 181;

[3] Idem, Jurnal suedez II (1984-1989) Editura Polirom, Iaşi, 2009,  p. 10;

[4] Idem, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 35;

[5] Pasajele emoţionante descriind suferinţa fiicei care află de strategiile securităţii de a-i macula imaginea printr-o scenarită demonică împărtăşită mamei amintesc, desigur, de relaţia dintre Monica Lovinescu şi Ecaterina Bălăcioiu.

[6] Ibidem, pp. 243-244;

[7] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV (1997-2002), Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp.78-79 ;

[8] De bună seamă, în cazul acestei autoare se poate vorbi despre artă ca despre un substitut al ţării  natale ori, mai simplu, despre „Literatura ca patrie” (cf. Cornel Ungureanu, La Vest de Eden II, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 98):

[9] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., pp. 15-16;

[10] Ibidem, p. 37 ;

[11] Ibidem, p. 38 ;

[12] David Le Bréton, Antropologia corpului şi modernitatea, traducere de Doina Lică, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p.140;

[13] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 304. De remarcat asemănarea frapantă a acestei imagini cu reflecţiile Gloriei Steinem despre „intrarea în această ţară numită bătrîneţe” (Gloria Steinem, Revoluţia interioară. Cartea respectului de sine, traducere de Voichiţa Năchescu şi Anca Pîrvulescu, postfaţă de Voichiţa Năchescu, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 242);

[14] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), ed. cit., p. 306.

Revista indexata EBSCO