Aug 5, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Iapa de dar

Nicio scriere semnată de Ion Creangă nu a provocat mai multe analize şi interpretări decât povestea Ivan Turbincă. De altfel, în diferite perioade din ultima sută și mai bine de ani, scrierea aceasta a avut parte de cele mai interesante tâlcuiri şi comentarii. Excepție a făcut perioada comunismului nostru timpuriu, când nu se putea spune sau – și mai grav – scrie că ostașul rus este un mare chefliu. În pragul războiului ce avea să dea câștig de cauză glorioasei Armate Roșii, Dumitru Radu Popescu a făcut cunoștință cu fabulosul Ivan Turbincă. Pe atunci era… analfabet, povestea fiindu-i spusă, copil fiind, de mama sa. Deși nu avea cum să fie pătruns de fiorul morții și nici nu avea cum să înțeleagă profundul mesaj, povestea l-a fascinat și o știa pe de rost (cred că o mai știe și acum). Ajuns la o vârstă venerabilă, Dumitru Radu Popescu îi conferă sensurile pe care nu le putuse percepe la primele „audiții” prin apariția cărții Ivan Turbincă și Iapa Troiană sau Ivan Turbincă nu se spală pe mâini. Piesă în mai multe tablouri, cu prolog și epilog (Piatra-Neamț, Editura Crigarux, 2017). Povestea lui Ion Creangă este supusă aici unui incitant sondaj analitic, substanța filosofică fiind încorporată cu subtilitate în text. Referitor la „prelucrarea” scrierilor humuleșteanului, trebuie să amintesc aici și ultima scriere a regretatului George Bălăiță – romanul Învoiala, „adaptat” după Povestea lui Stan Pățitul.

Dramaturgul nu interpretează povestea lui Ion Creangă dintr-un unghi inedit și nici nu caută să-i dea sensuri surprinzătoare. Trebuie să recunoaștem că este și foarte greu să găsești noi definiții ale condiției noastre de muritori, după atâtea pagini grele în reflecții, scrise de câteva milenii, pe marginea temei. Piesa nu modifică liniile directoare ale mesajului poveștii lui Creangă, ci le prelungește forța iradiantă în contemporaneitate. De altfel, la începutul piesei, imediat după enumerarea personajelor (Ivan Turbincă, Petre, Bătrânul, Irina, Doamna, Falcă, Stela, Ciorbă etc.), se precizează că acțiunea se petrece în zilele noastre și astfel parabola scenică este strâns legată de caracterul reflexiv, de esența meditativă a teatrului modern. Nu știu dacă piesa ar putea fi jucată pentru un teatru-spectacol, dar sunt singur că ea asigură un spectacol de lectură, complinit și prin cele cinci eseuri care o însoțesc la Addenda (încheiată cu un interviu acordat lui Cristian Livescu): Ivan Turbincă merge mai departe, 20 de Wați, Tehnologia și Tragedia morții, Lacătul și Lângă pârâu.

Nu este prima dată când Dumitru Radu Popescu realizează o variațiune pe o temă dată de clasici. În volumul debutului, Fuga. Schițe și povestiri, de acum 60 de ani (!), schița În tren se raportează la „momentul” Búbico, al lui Caragiale, așa cum Biletul de tren ne duce cu gândul la fabula Boul și vițelul, de Grigore Alexandrescu. În Balul de sâmbătă seară, este refăcută problematica din nuvelistica slaviciană, iar în povestirile La conac și Urlau câinii pe dealuri sunt prezente două teme din Răscoala lui Liviu Rebreanu.

Fiecare tablou al piesei Ivan Turbincă și Iapa Troiană conţine o naraţiune transpusă în dialoguri și în gesturi, cu toate sensurile duale induse de prezenţa personajelor. Fragilitatea direcției sub care se desenează traseul personajelor în căutarea nemuririi reprezintă o formă inedită de a lansa interogaţii cu privire la sensul vieţii, al drumului către moarte şi, în ultimă instanţă, cu privire la ceea ce înseamnă rostul în sine în lumea de astăzi. Dacă personajele nu pot fi practic împărțite în principale și secundare (cum ar putea fi pus Dumnezeu în postura unui personaj secundar?), conflictul se bazează pe polarizarea antagonismului dintre două lumi: a vieții și a morții. Dumnezeu și Sfântul Petru, luând chipuri omenești și hălăduind pe Pământ (pe când „făceau terenul”, după vorba unei legende locale din volumul La Lilieci, al lui Marin Sorescu,), manifestă un comportament profan-umoristic, fără a se discredita prin aceasta esența lor divină.

La rândul ei, Moartea se prezintă în fața cititorilor sau a spectatorilor din teatrul vieții ca o Doamnă cu pălărie de paie ce vine călare pe bicicletă, ca Mița Biciclista, sau cu trandafiri albi și roșii în mână. Ea se dovedeșe a fi știutoare a tuturor abisurilor din oameni, din lume și chiar din ea însăși, trăind o alienare dusă înspre tragedie – tragedia… morții sale –, deoarece nu este vinovată de multe lucruri care se întâmplă pe pământ și care sunt puse pe seama ei. Mai precis, Moartea nu are niciun amestec în ceea ce i s-a întâmplat lui Constantin Brâncoveanu, deoarece domnul muntean a fost dat pe mâna turcilor de un mare cărturar, unchiul său. Și nu se simte vinovată nici de ceea ce li s-a întâmplat lui Horea, Cloșca și Crișan, întrucât capul răscoalei a fost trădat de către un „verișcan” al său, care i-a pricinuit o moarte cumplită (merită știut cazul călăului, Anton Grancsa, analizat de autor în eseul Obsesii inutile, din culegerea Corul morilor de vânt).

Dacă într-o veche nuvelă a lui Dumitru Radu Popescu, Dor, protagonistul bea apă sau scoate apă din fântână pentru a se răcori, aspirațiile lui Ivan Turbincă sunt traduse nu prin setea de perfecționare la școala vieții, ci prin setea de vodcă, veteranul bând vin numai ca să se spele cu el pe dinți. Trezitul la oaste încă din copilărie nu face parte din rândul militarilor „cărora le este teamă că dacă se-mbată cu vodcă, o să moară beți! Ceea ce nu este regulamentar!” (pp. 16–17). „Prea mic pentru un război atât de mare”, oricare ar fi fost amploarea confruntării (din moment ce este ostaș rus), lăsatul la vatră care nu știe încotro s-o ia pare a fi adeptul lozincii, lipsite de luciditatea din teatrul camilpetrescian, „Câtă libertate de a bea, atâta viață” sau al condiționalelor urmate de conclusiva din consolatorul „Dacă bei, mori, dacă nu bei, tot mori, așa că mai bine e să bei”). Undeva, vodcangiul nostru, reflectează: „Și eu am cunoscut un colonel care bea doar apă minerală și a murit de sifilis! […] Sigur, ar fi un semn de ipocrizie și de cinism, dacă aș spune că nu-mi place apa! Beau cu plăcere un pahar cu apă, după o sticlă de vodcă ” (pp. 8–9).

Se pare că Ivan Turbincă, urând moartea de moarte, bea pentru a uita că este muritor, iar aici se poate face o raportare la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, la care se referă și autorul în al treilea eseu din carte, Tehnologia și Tragedia morții. Aș duce gândurile eseistului mai departe prin a spune că Făt Frumos își face apariția la lumina zilei din lichidul amniotic cu condiția de a i se îndeplini făgăduinţa de a avea viață fără de moarte. În schimb, Moartea, copleșită de propriul său mit, iese din turbincă animată (!) de dorința de a avea moarte fără de viață. Făt Frumos din profundul basm este numele tânărului ieșit la lumina zilei, Doamna din piesa lui Dumitru Radu Popescu este numele morții băgate prin înșelăciune în profundul întuneric al turbincii ce a prins iz de vodcă. Dacă Făt Frumos (considerat într-un alt eseu, din amintita culegere Corul morilor de vânt, primul personaj absurd din literatura noastră) vrea ceva de dincolo de Fire exclusiv pentru el, Ivan Turbincă nu-și dorește atributul dumnezeiesc al nemuririi, ci caută nemurirea pierdută pentru toată suflarea pământească.

Piesa Ivan Turbincă și Iapa Troiană se constituie într-o meditație centrată pe valorile vieții și ale… morții. Autorul adâncește reflecția din povestea lui Ion Creangă asupra Cerului (cu Raiul și cu Iadul său), asupra ierarhizării și funcționalității valorilor morale, evidențiind forța generozității umane, a idealului altruist, a frumuseții de a mântui omul de coșmarele de tot felul, de spaima morții. Ivan Turbincă ilustrează – prin generozitatea sa, atipică pentru un ostaș care se poate trezi în orice clipă în fața dușmanului – morala că este bine să-ți fii credincios ție însuți, dar este mult mai bine să rămâi credincios omenescului. Dumitru Radu Popescu conturează în „prelucrarea” sa un orizont moral actualizat, sub semnul unei dialectici nuanțate, dinamice și flexibile. Zonele de claritate coexistă cu un echivoc ce reflectă atât indisticția și ambiguitatea situațiilor, cât și complexitatea problematicii, potențialitățile și surprizele. Dramaturgul accentuează caracterul reflexiv, meditativ și interogativ al poveștii marelui humuleștean, atașându-se de model prin nuanțele succesive aduse.

Obișnuirea conviețuirii cu ideea morții prin exerciții de muritudine constituie marea lecție care se degajă după citirea cărții de față. Experiența omenească ultimă este transformată într-un instrument al învățării: trebuie să învățăm odată a muri „de moarte bună”, acceptând, implicit, extincția ca pe o etapă firească, atunci când omul părăsește lumea împăcat cu sine și mai ales cu Dumnezeu, care întruchipează concretețea ființării veșnice. Dar oare ne luăm răgazul să simțim și să înțelegem necesitatea morții, al cărei sens în orânduiala lumii nu se descoperă prin salturi ontologice? „Murind, scapi de spaima de a muri!” (p. 17), spune la un moment dat Petru, iar o rugă comună a personajelor adresată Bătrânului dă seama de efectele nefaste ale ținerii Morții în turbincă, de când Ivan „i-a făcut conețul”. Astfel, omenirea s-ar dezumaniza și ar intra în criză apocaliptică, cunoașterea ar fi lipsită de nonsensurile ei, Raiul și Iadul, la fel ca și taina Învierii, și-ar pierde semnificația („căci, de, după Biblia veche, nu a lui Creangă, toți oamenii mor în Adam și vor învia în Cristos…” – p. 97). Așa cum dușmanii nu ar mai putea fi uciși, nimeni nu ar mai avea libertatea să-și ia viața. Din punct de vedere pragmatic, spitalele, bisericile, cimitirele și industria războiului ar da faliment.

Desigur că frica de Iminența sa Moartea constituie o teribilă fisură în armonia arhitectonică a vieții și că toate întrebările existențiale sunt unificate într-o boltă tragică. Însă traseul scenic al lui Dumitru Radu Popescu se constituie într-un drum de la viață spre moarte și de la moarte tot spre moarte, realizat cu umor şi cu o doză de tragism bine controlat şi camuflat uneori în sensul dual al replicilor. Lecția finală este aceea că nu poate exista tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, trebuind să ne consolăm cu Iapa Troiană ce ne este venită ca dar de necăutat la dinți. Cine visează cu ochii deschişi la nemurire, nu trăieşte decât în nutrirea iluziilor deșarte.

Bătrâneţea întinerită şi viaţa fără de moarte reprezintă idealul absolut al condiției noastre de muritori. Este un ideal ce exprimă credința că ființa umană nu este hărăzită morții și că Dumnezeu, în mare mila Sa, este îngăduitor în privința condiţiei omului, supus celor șapte păcate. Finalul piesei sună astfel: „[…] noi nu negăm niciodată – și nu von nega niciodată – existența celor 7 păcate! Nu! Ne vom împărtăși din ele cu voluptatea iubirii, dar fără trufie!… Da, ne vom iubi fără păcatul zgârceniei – ocolind, desigur, desfrâul și lăcomia absurdă, animalică! Și niciodată nu vom fi leneși în iubire, căci patria noastră este iubirea!…” (p. 130). Cum era și de așteptat, Moartea trece duios precum Anastasia și îngroapă morții, rămânând să fie democrată, apatridă, apolitică și nediscriminatorie. Suntem siguri că își va face în continuare conștiincios și statornic datoria, în ritm de moară sau în corul morilor de vânt.

La acordarea Premiului național pentru proză „Ion Creangă” de anul acesta, pe prispa casei din Humulești, laureatul primei ediții, de anul trecut, a propus edililor orașului Târgu-Neamț să inițieze un concurs pentru realizarea unui grup statuar, cu Dumnezeu și Sfântul Petru cerșind, iar mai încolo, cu Ivan Turbincă purtând infailibila turbincă. Dumitru Radu Popescu (care, în perioada imediat postdecembristă, a fost confundat de unii, fără îndreptățire, cu Dumitru Popescu-Dumnezeu) își exprima credința că vor fi foarte mulți turiști ce ar veni să-i dea lui Dumnezeu o carboavă, spre a fi mântuiți. Însă eu cred că vor fi mulți dintre ei care vor arunca un ban și în turbincă, doar cu condiția să creadă că acesta este ochiul dracului.

În orice caz, pentru renghiurile pe care le-a jucat Morții, ostașul rus Ivan Turbincă merită nemurit printr-o statuie (în acest sens patrimonial, ostașul sovietic eliberator a fost cândva mult prea răsfățat pe soclurile din marile orașe românești). După căderea din Rai – în Ziua a șaptea a Facerii, pe când Creatorul se odihnea – a protopărinților noștri Adam și Eva, veteranul Ivan Turbincă rămâne deocamdată prima ființă înzestrată de Dumnezeu cu o putere supraomenească și are dreptul la nemurirea în bronz măcar lângă apa Ozanei cea frumos curgătoare, dacă nu și lângă aceea a Volgăi.

Revista indexata EBSCO